Sărbători tihnite vs sărbători ţicnite*
„Revenirea la sine e o sărbătoare.”
Andrei Pleșu
„Iarna
îngerii năpîrlesc.
Fulgii
din aripile lor coboară pe pămînt dar,
pentru
că nu aparțin acestei lumi,
nu
rezistă mult și se topesc.”
Virginia
Woolf
„Fiecare baltă are ţinţarii pe care şi-i
merită.”
(proverb
românesc)
1.
În
2009 am avut buna inspiraţie, alimentată şi susţinută, e adevărat, de fondurile
sine qua non petrecerii sărbătorilor sfîrşitului de an, să plec împreună cu
familia, undeva, departe de nebunia citadină, în munţii Cibinului, în tihna
întremătoare a Păltinişului sibian. Loc în care nu ne mai purtasem paşii de mai
bine de un deceniu şi de care ni se făcuse dor. Acolo aveam să ieşim – însă
pentru o extrem de scurtă perioadă, hélas! – din cadenţa nevrotică a
programului zilnic, din rutina şi repetitivitatea maşinală ale gestualităţilor
cotidiene, generatoare de psihoze şi depresii, însă absolviţi fiind de maladiva
imagine a unui Ploieşti imund, transformat de pofta neostoită a cohortelor de
localnici în goană după „ultimele” cumpărături, într-un soi de iarmaroc
sui-generis. Fără televizor şi ziare, fără cetele de „colindători” turlăciţi,
rătutite printre blocuri, fără claxoane
şi cîini vagabonzi, fără noroaie, gunoaie şi înjurături, fără mutrele
încrîncenate ale unor hominizi cu sufletele chircite, zornăind jalnic în
trupuri ca de tablă. Fără distracţii şi paranghelii demente.
Acolo,
la Păltiniș, aveam noi să descoperim spiritul profund şi autentic al sărbătorii celeste care,
aşa cum ar fi spus Sf.
Apostol Pavel, prevesteşte Împărăţia Cerurilor şi care, cu alte cuvinte, nu
înseamnă nimic altceva decît acea bucurie şi pace după care sufletele noastre
tînjeau de-atîta amar vreme. Învăluiţi de un aer pur şi rece, saturat de
mireasma cetinii falnicilor brazi înfofoliţi în cojoace de zăpadă, printre ale
căror trunchiuri negre se zăreau, pe înserat, pîlpîind tainic, doar flăcăruile
candelelor aprinse în mica biserică a schitului din apropiere. Liniştea era
atît de mare încît se auzea doar foşnetul fulgilor coborînd din ceruri,
aşezîndu-se molcom peste întreaga fire, totul în jur părînd a fi vătuit cu puf
din aripe de îngeri. Eram stăpîniţi clar de sentimentul că însăşi curgerea
timpului ascultă de alte legi, încetinită pînă la neclintire de aparenta
fixitate a spuzei de stele de pe bolta aflată nefiresc de aproape. Aici aveam
să găsim tihna regeneratoare, răgazul şi plăcerea inefabilă de a nu
face nimic, exilaţi de bună voie, nu pe-o boabă de piper, cum ar
zice poetul, ci într-un cu totul alt fel de paradis pierdut...
Nici
în 2010 nu mi-a lipsit buna inspiraţie. În schimb, mi-au lipsit fondurile
necesare unui asemenea periplu salutar. Drept pentru care m-am exilat în
propria-mi casă, încercînd să mă înconjur de lumea exterioară, măcar pentru-o
săptămînă, de un cu totul alt fel de ziduri: însă nu unele de indiferenţă ci,
mai degrabă, de apărare. În spatele cărora să fiu cît mai ferit de orice
vicisitudine, gîndindu-mă io, printre altele, în sihăstria mea autoimpusă, cam
ce-ar trebui să însemne sărbătorile astea ale noastre, dacă nu un minunat
prilej de-a te odihni, de-a te regenera, de-aţi acorda şansa – pe care tot mai
puţini dintre noi o fructifică, din păcate – să uiţi de toate relele lumii,
de-a ierta, de-a fi mai bun, mai destins şi mai înţelegător cu tine însuţi şi,
deopotrivă, cu toţi cei din jurul tău, de-a dărui fără a aştepta nicio răplată
dar mai cu seamă a te dărui mai mult şi mai viu celor
dragi. De-a te (re)întîlni şi-a sta la taifas cu sinele-ți. De-a nu trata
scurtul răgaz dintre Crăciun şi prima zi a noului an ca şi cum ţi-ai trăi
ultimile zile din viaţă, neghiftuindu-te ci savurînd –
clipe, stări, evenimente, bucate – cu desfătare sufletească. Să te trezeşti din
reverii şi nu din beţii crunte, să te gîndeşti cu duioşie la cei dragi, care nu
mai sînt, în mai puţine cuvinte, să încerci să vieţuieşti nepătimaș.
Sau, mă rog, cît mai puțin pătimaș. Să laşi încrîncenarea
deoparte şi să-ţi măreşti gramajul zîmbetului cît mai mult cu putinţă sau chiar
să rîzi din toată inima, nene, de-adevăratelea, în hohote dacă poţi – şi nu ca
prostu’ de ce-şi aduce aminte –, ştiut fiind faptul că rîsul sănătos, homeric,
îţi poate prelungi cu habar n-am cîţi ani viaţa (aşa cum propovăduiesc anonimii
cercetători americani sau de aiurea).
Pe
scurt, cumpătare şi autoscrutare lăuntrică.
Măcar cîte-un pic din fiecare, gîndeam io candid, în chilia-mi închipuită.
Aveam, oho, berechet, cu ce să mă răsfăţ potrivit acestor rosturi: cărţi şi
reviste începute şi neterminate, muzici de (re)ascultat, filme de (re)văzut,
gînduri de pus în ordine şi apoi, eventual, pe hîrtie. Atît şi nimic altceva
care mi-ar fi putut încurca iţele. Aşadar, mă şi vedeam, o săptămînă întreagă
fără Internet, fără ziare dar mai ales fără măria-sa, televizorul. Un vis! Şi
chiar că un vis avea să fie... Vorba ceea: vis de vei visa, vis va
rămînea! (sic!). Pentru că, avînd încă multe gînduri bulucite spre „locul
Păltiniş” de mai an, nemurit într-o strofă** a unui poem de Andrei Pleşu, m-am
gîndit că n-ar fi rău să-mi încep lecturile cu cîteva articole ale sus-amintitului,
apărute în revista*** pe care cu diligenţă o păstoreşte. Care articole au avut
darul să-mi dinamiteze toate planurile, de care, unul cîte unul, încet dar
sigur, s-a ales praful. Ce-a mai rămas din himerele mele, în cele ce urmează...
2.
Spuneam că lectura cîtorva
articole – mai ales al unuia, cu asupra de măsură – ale dlui Andrei Pleşu, a
avut darul, pe de o parte, să-mi tulbure gîndurile, cu efecte nu tocmai faste
pentru tihna forului meu lăuntric iar pe de alta, să mă determine să-mi
abandonez intenţiile uşor idilice de a-mi petrece în serenitate (!) sfîrşitul
lui 2010. Însă acum, înainte să atac cestiunea în cauză, mi-am spus că n-ar fi
rău să creionez un succint portret al celui care mi-a provocat această
inexorabilă mutaţie, fără pretenţie de exhaustivitate, atîta vreme cît despre
un personaj aşa de luxuriant se pot scrie tomuri. Şi cum rîndurile dlui Gabriel
Liiceanu**** îmi par a fi emblematice prin modul în care ele reuşesc să
radiografieze cu nesmintită acurateţe şi nedisimulată sinceritate, o asemenea
personalitate greu încadrabilă într-o anume tipologie, n-am putut să le omit.
Frapanta veracitate a portretului făcut omului Pleşu e de netăgăduit, atîta
vreme cît autorul lui este îndeobște recunoscut a fi cel mai apropiat prieten (şi
colaborator) al său.
„Personaj vast, cu resurse
multiple, dotat cu o aroganţă de catifea şi surclasînd cu amabilitate pe
oricine, obţinînd cu uşurinţă performanţa şi strălucirea în tot ceea ce i se
întîmplă să facă, modelînd în orice registru uman (devastator în deriziune şi
adorabil la ceasul şuetei), apt să ia forma oricărui context (de la petrecere
cu lăutari la întîlniri cu domni în vîrstă şi regine), incapabil visceral să
tolereze afrontul, pătimaş şi nedispus să-şi recunoască greşeala, dotat cu o
bună-credinţă care uneori se învecinează cu prostia, devenind relativist şi
îngăduitor cînd e confruntat cu judecăţile tranşante, dar grav şi slujind
patetic adevărul cînd sînt lezate principii, distant şi angajat, atras de
rigori monahale şi topindu-se cu voluptate în vanităţile lumii, Andrei Pleşu
excită lesne fantasma colectivă a intelectualului român care, de la revoluţie
încoace, păcălit în cîteva rînduri de istorie şi devenit mefient, a decis să
aleagă vigilenţa şi să practice subtilitatea ca metodă şi atunci cînd nu e
cazul. Lent cînd e vorba de a acţiona preventiv, intelectualul nostru ajunge
brusc agitat şi este îngrijorat – cînd e prea tîrziu – de viitorul ţării.
Febril de ultimă oră, pus pe detectat şi demontat mecanisme oculte, devine
semnatar şi strîngător de semnături. Întruchipează, pînă la desăvîrşirea lor
paranoică, inteligenţa combinatorie de tip viril şi cleveteala cu spasme
preponderant feminină.”
|
Andrei Pleșu alături de Constantin Noica și Alexandru Paleologu, la Păltiniș, în 1978. |
Aş mai adăuga doar faptul că
opera sa (strînsă în peste 20 de volume, majoritatea dintre ele apărute la „Humanitas”,
editura dlui Liiceanu) de scriitor, estetician, critic, istoric şi teoretician
de artă, în timp, va explora tematic şi vaste teritorii aparţinînd moralei,
antropologiei culturii ori filozofiei religiilor. Originalitatea ideilor
vehiculate şi stilul rafinat dar nu lipsit de incisivitate, l-au impus
definitiv drept unul dintre cei mai redutabili eseişti români, articolele sale
apărînd în prestigioase periodice culturale şi ştiinţifice naţionale şi de
aiurea. Alături de Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru Thomas Kleininger ş.a. a făcut
parte din grupul discipolilor de la Păltiniş ai filozofului Constantin Noica,
stabilit acolo în 1975. În urma scandalului orchestrat de Securitate în anii
’80 cu scopul discreditării vîrfurilor intelighenţiei (generic numit „Meditaţia
Transcedentală”), i se ia dreptul de semnătură şi i se impune domiciliu forţat
în satul Tescani. După 1990, devine profesor universitar, fondează „New Europe
Foundation”, fiind rector al colegiului omonim, realizează emisiuni tv şi
acceptă importante demnităţi publice (ministru al Culturii şi al Afacerilor
Externe, membru al colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securitătii, consilier pentru Relaţii Internaţionale al preşedintelui Traian
Băsescu), în paralel desfăşurînd o susţinută activitate publicistică. Şi pentru
că toate acestea şi încă multe altele trebuiau să poarte un nume (Marin Sorescu dixit!), li s-a
spus, pe scurt, Andrei Pleşu. A! Uitasem! În 1993, fondează şi conduce revista
săptămînală Dilema (azi, „Dilema
Veche”).
Pe dl Andrei Pleşu îl apreciez
îndeosebi pentru fineţea şi exuberanta mobilitate a observaţiilor sale atunci
cînd, cu neîndoioasă aplicaţie ia, în scris, pulsul naţiunii ori cînd face, cu
un patetism bine temperat, referire la mizerabilitatea vieţii noastre
cotidiene. Care viaţă continuă şi azi, dar parcă mai abitir, să penduleze între
„(...) ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir”, aşa cum nota domnia-sa
într-un articol***** vechi, dar extrem de actual. Însă nu pot fi de acord decît
cu jumătate din diagnosticul pus atunci cînd, în acelaşi articol, tranşează
necruţător: „Sîntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime”. Bun, că
sîntem cu toţii victime, se vede cu ochiul liber, de la o poştă. Dar oare chiar
sîntem, in corpore, vinovaţi? Fără nici o excepţie? Bunăoară, io, unul, nu mă
simt deloc culpabil pentru halul în care a fost adusă ţara, devenită o „(...) insulă absurdă, un conglomerat
de dejecţii, plutind în derivă”, cum o zugrăvește în tușe groase dl Pleşu. Şi, din fericire, nu
sînt singurul! Aş vrea să fiu bine înţeles. Asta nu inseamnă că mă exonerez de
vreo răspundere civică sau că-mi încalc deliberat principiile etice. Încerc
doar să-mi îndeplinesc cît mai onorabil cu putinţă obligaţiile faţă de numita societate în care îmi duc traiul. Ba, de
multe ori, chiar am izbutit să fac mult mai mult decît am crezut că se cuvine,
din poziţia mea socială de om absolut obişnuit. Fără să aştept pentru asta vreo
recompensă sau cine ştie ce ditirambice encomioane. Dar a mă simţi vinovat
pentru năpasta abătută asupra României, nu cumva ar însemna să devin complice
cu tagma jefuitorilor acestei naţii? Cu toţi aceia
care, aleşi de un popor abulic sau împinşi de la spate pe căi oculte s-au
trezit înşurubaţi atît de vîrtos în cele jilţuri boiereşti, încît acum e foarte
greu, dacă nu chiar imposibil, să fie dislocaţi din ele?
3.
A mă simţi în vreun fel vinovat
pentru năpasta abătută asupra României – mă întrebam io mai sus – n-ar însemna,
mai pe şleau spus, să fiu părtaş cu spoliatorii acestei naţii? Sau cu aleşii
unui popor bezmeticit (în bună parte) ori cu cei cocoţaţi (pe căi mai tainice
sau mai pe față) în jilţuri atît de sus-puse, încît acum, molipsiţi brusc de-un
altfel de vertij, nu mai pot coborî din ele? Ba bine că nu şi chiar departe de
mine gîndul că m-aş putea prenumăra vreodată, în vreun fel sau altul, printre
declanşatorii unui „vîrtej toxic” sau al unei „tornade” devastatoare – cum le
numeşte dl Pleşu în articolul domniei-sale, la care mi-am permis să fac
referire – şi care să aibă drept rezultat tulburarea fără precedent a bunului
mers al vieţii „cetăţii”. Care viaţă, spune domnia-sa, „a devenit o baie de vulgaritate”. Baie de vulgaritate? Ar fi
bine să fie doar atît... Formularea îmi pare făcută cu mult prea multă
condescendenţă.
Supralicitînd (justificat, cred
io!), mi-aş permite să spun că viaţa „cetăţii” noastre este demult transformată
într-un funambulesc teatru de operaţiuni sui-generis, în faţa căruia baia de
vulgaritate păleşte pînă la dispariţie, fiind substituită de o meteahnă aproape
imposibil de tămăduit în aceste vremuri: agresivitatea – sub diferitele şi complexele
ei forme de manifestare – care a devenit pretutindenară. Pe stradă, la volan,
în instituţiile statului, la serviciu şi, nu în ultimul rînd, în mass-media, se
manifestă pregnent o agresivitate vecină cu violențe, avînd valenţele unui
autentic simptom patologic în plină evoluţie, care se revarsă în valuri din ce
în ce mai greu de stăvilit. Poate tocmai de aceea, dl Andrei Pleşu se şi
întreabă retoric: „Cum ne-am mai putea
reabilita în ochii noştri şi ai celorlalţi? Ce mai e de salvat?”. Domnia-sa
oferă şi un posibil răspuns, trecut, evident, prin extrem de sensibila grilă
umanistă a formaţiunii şi preocupărilor dumisale profesionale aparținînd
domeniului umanioarelor, aşezînd batjocorirea fără precedent a limbii române în
pole-position-ul factorilor care generează, întreţin şi amplifică, pe zi ce
trece, această stare de mitocănie extremă, mergînd de la grotesc la tragic,
care a cangrenat toate straturile vieţii noastre sociale: „Se vorbeşte sîngeros de urît, cu un apetit al promiscuităţii şi al
degradării de care cu greu ne vom putea vindeca. (...) A vorbi şleampăt,
răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenţie
greutăţii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca
furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul în care te
manifeşti, o primejdioasă otravă. Strici bunul-gust, jigneşti buna-cuviinţă,
tulburi ordinea firească a lucrurilor şi deformezi sufletele”. Trist dar cum nu se poate de
adevărat. Culmea e că, toţi aceşti profanatori ai limbii române (printre care,
paradoxal, se prenumără nepermis de mulţi jurnalişti, profesori respectabili,
analişti de toate speciile, politicieni, lideri de sindicat, toţi avînd, drept
numitor comun, aceeaşi deplorabilă prestaţie publică), pentru care scrisul
şi/sau vorbitul ar fi trebuit să constituie, dacă nu o profesiune de credinţă
(cu tot ce decurge din asta), măcar un hobby, în loc să fie acolo unde
le-ar sta cel mai bine (în puşcărie sau în casa de nebuni, vorba poetului), îşi
dau aere de mari formatori de opinie, ba, mergînd mai departe, unii visîndu-se
chiar... modele!
Bref, uşor iritat de aserţiunea
dlui Pleşu cum că, pentru toată această stare de dezintegrare socială, decădere
morală şi corupţie generalizată, aş fi şi io unul (și mulți, mulți alții aidoma
mie) dintre culpabili („Sîntem
cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime”), mi-am încălcat embargoul instituit pe perioada sărbătorilor de
iarnă asupra mass-media din propria-mi casă, reluîndu-mi păguboasele-mi
îndeletniciri. Drept pentru care, am (re)deschis televizorul, radioul şi
internetul şi am purces întru aflarea măcar a unora dintre răspunsurile la
întrebările care mă sîcîiau, tulburîndu-mi tihna. Aşadar, în periplul meu
mediatic, dintru început, am ignorat subtil beştelirea limbii române de către
toţi aceia pomeniţi mai sus, mahalagismul cumplit al vieţii politice, care nu
mai intrigă aproape pe nimeni, ştirile de la ora 17 şi fetele de la pagina 3.
Ce mai tura-vura, am evitat tot ceea ce am crezut io că mi-ar abate atenţia de
la scopul propus şi mi-am pus colimatorul exclusiv asupra intelighenţiei
româneşti şi a prestaţiilor vîrfurilor ei de lance (mai mult sau mai puţin
vizibile, ori cu prestații mai mult sau mai puţin lamentabile), încercînd să mă
dumiresc de ce avem (încă) intelectuali de rasă în timp ce intelctualitatea
este atît de costelivă, prizărită, inconsecventă, coruptibilă, cabotină,
pervertită. I-am eliminat, aşadar, pe toţi aceia care n-au nici un vizavi cu
biata noastră ţărişoară, păstrînd „Oamenii care n-au spiritul nervos-imitator, nici înjosit în
apetituri şi vanităţi particulare, se ţin, în chip firesc, departe de
grosolăniile modelor intelectuale sau politico-sociale.” ****** Crezînd io, în
naivitatea mea funciară, că toate acestea mă vor ajuta, să ies basma curată de
sub acuzaţia (gravă!) a maestrului Pleşu. Ce-a ieşit?
4.
Aşadar, încă avem intelectuali
extrem de valoroşi dar intelectualitatea românească a momentului, este cavasi-invizibilă
în viaţa cetăţii, scriam mai devreme. Ba, chiar îmi permiteam să enumăr şi
cîteva trăsături generale ale acesteia, care mi se par a alcătui
portretul-robot neterminat, e adevărat, dar plauzibil: firavă, abulică,
inconsecventă, uşor coruptibilă, cabotină, pervertită. La asemenea rezultate nu
tocmai favorabile am ajuns io, căutînd (cu mai multă sau mai puţină
înfrigurare) să descopăr în mass-media, prestaţiile publice ale unor
personalităţi, din cursul anului care tocmai se săvîrşea. Atît articolele pe
care le-am parcurs din presa scrisă sau on-line, cît mai ales evoluţiile
televizate sau radiofonice, actanții fiind nume de notorietate publică ale
intelighenţiei noastre, m-au hotărit, din capul locului, să-i împart în trei
tabere. Două distincte, aflate faţă în faţă, combatantele adică şi o a treia,
mai dispersată, aflată undeva între acestea, un fel de zonă tampon a
dezamăgiţilor, aidoma unei săli de aşteptare, în care fiecare nou venit, aşteaptă
să-şi înceapă o nouă călătorie spre o destinaţie numai de el ştiută.
Din prima fac parte oamenii
măriei-sale, Puterea, inşi doldora de carte, cu patalamale
dobîndite la şcoli înalte (mai ales prin cele străinătăţuri), mulţi dintre ei
universitari cu ştaif aşadar, de a căror competenţă profesională n-ar trebui să
ne îndoim. Cel puţin teoretic. Traian Radu Ungureanu şi Cristian Preda (primul
jurnalist, al doilea autointitulat filozof, ambii europarlamentari), Sever
Voinescu zis „Cotoi” (jurnalist, diplomat, deputat), Sebastian Lăzăroiu şi
Cătălin Avramescu (consilieri prezidenţiali), Toader Paleologu (profesor
universitar, diplomat, deputat, ex-ministru al culturii), Horia-Roman
Patapievici (scriitor, preşedinte al Institutului Cultural Român), Teodor
Baconschi (eseist, diplomat, ministru de Externe) ori Vladimir Tismăneanu (profesor
universitar, eseist și politolog), sînt doar cîteva „piese grele” din arsenalul
actualei Puteri. Nu motivele (lesne de intuit) pentru care ei au acceptat să
poarte aceste pălării mult prea mari pentru capetele lor mă interesează, ci,
exclusiv, faptul că prestaţiiile dumnealor din aceste funcţii sînt de-a dreptul
lamentabile, ei fiind loviţi, in corpore, de-o obedienţă vecină cu slugărnicia,
pe care nici nu mai catadicsesc să şi-o disimuleze, afişînd-o dezinvolt şi
cinic, ori de cite ori au ocazia şi pe unde se nimereşte (sînt de pomină
editorialele pupincuriste ale lui T. R. Ungureanu din defuncta revistă „Idei în
dialog”, diriguită de H.-R. Patapievici, cele de-o violenţă extremă ale lui
Mircea Mihăieş, adjunctul lui H.-R.P. la ICR, care mă duc cu gîndul la limbajul
de lemn al propagandei naziste ori cele dezmăţat-dezlînate ale lui Mircea
Cărtărescu din „Evenimentul Zilei”, devenit, de-o vreme, oficiosul PD-L). Mulţi
dintre cei de mai sus scriu sau au scris în revista-pepinieră „Dilema” devenită
„Dilema Veche”, condusă de dl Andrei Pleşu, alţii fiind doar simpli absolvenți
ai „Colegiului Noua Europă”, al cărui rector este acelaşi domn Pleșu. Păi nu?.
Q.e.d.
Cît despre domnii Pleşu,
Liiceanu şi Mircea Dinescu (poetul dedulcit la afaceri și la artă culinară),
care au părăsit precipitat dar la timp barcazul portocaliu, care şi-a cam
pierdut busola iar acum stă să se scufunde, plus doi jurnalişti extrem de
vizibili, Tudor Octavian şi Stelian Tănase, avîndu-l în siaj pe Mugur Ciuvică (fost
medic, ex-consilier prezidenţial al dlui Emil Constantinescu, acum convertit în
analist politic justițiar la Antena 3), ei bine, pe toţi aceştia i-am plasat,
dimpreună cu alţii, în aceeaşi zonă tampon a dezabuzaţilor.
În sfîrşit, în tabăra rezistenţilor, i-aș aşeza (selecția fiind
strict personală și ne-exhaustivă), în primul rînd, pe marele duhovnic,
părintele nostru Justin Pârvu (stareţul mănăstirii Petru Vodă şi unul dintre ultimii
supravieţuitori ai puşcăriilor comuniste, patriarhul monahismului jertfelnic
românesc, care de curînd a împlinit 92 de ani de viaţă şi 75 de cînd a îmbrăcat
rasa monahală), pe înaltul prelat și redutabil cărturar, părintele Bartolomeu (Valeriu Ananania), pe redutabilii
scriitori și oameni de cultură Liviu
Antonesei, Leonard Oprea, Ion Stratan, Dorin Tudoran și Ioan Vieru
și, în sfîrşit dar nu în ultimul rînd, pe eseiștii Răzvan Codrescu și Dan
Ciachir, ale
căror voci discrete, însă pline de expresivitate, vigoare, coerenţă şi perfect
motivate, acoperă
tot mai pregnant bîzîitul sîcîitor al ţînţarilor din balta imundă a Puterii.
Voci care, gîndeam io la capătul periplului meu mediatic de la sfîrşitul anului
2010, ar putea, realmente, să alunge, prin ambitusul lor, ţicneala acestor
vremuri pe dos.Voci-antidot sine qua non pe cărarea atît de sinuoasă a redobîndirii
demnităţii, a trezviei şi a curiozităţii noastre de a trăi.
Fine.
* Din volumul aflat în pregătire, Texte, închipuiri și alte razne.
**
În Ardealul plin de dealuri, / Ca doi brazi crescuţi pieziş /
Între vremuri fără maluri, / Între văi, la Păltiniş.” (în Gabriel
Liiceanu, Jurnalul
de la Păltiniş, ed. Cartea Românească, 1983, p.34)
*** „Dilema Veche”
****„Portret de premiant hulit”
în volumul „Declaraţie de iubire” (ed. Humanitas, 2001, p.127)
***** Martirajul limbii române
în „Dilema veche”, nr. 171 din 19 mai 2007)
****** Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe,1926