Nino și prietenii săi…

Nino, excepționalul poet Ion Stratan, n-a fost probabil cel mai norocos om din lume, dar într-o privință, cu siguranță a avut noroc. A avut noroc de prieteni în timpul vieții, a avut noroc și prin faptul că mulți dintre ei i-au rămas la fel de fideli și în postumitate. Poate și pentru că el însuși a avut o puternică vocație a prieteniei. Hölderlin are versul acela, pe care eu îl socotesc retoric, „la ce bun poeții în vremuri secetoase?”. Or, poeții tocmai în vremuri secetoase sînt de folos, în cele de rod bun, de belșug, ne descurcăm și fără ei. Parafrazînd, la ce bun prietenii în vremuri secetoase, in durftiger Zeit? Așa e și cu prietenii, tot în asemenea vremuri sînt de folos și cu cît sînt mai secetoase, cu atît sînt mai necesari. Nino a avut parte de vremuri secetoase și în vechiul regim și în cel nou, Dar, cum spuneam, a avut noroc de prieteni. Ultima parte a vieții a trăit-o la Ploiești, înconjurat de prieteni de nădejde și care îi păstează cu toată dragostea memoria. Am primit de la unul dintre ei, inimosul Bogdan-Lucian Stoicescu, ultimele apariții editoriale de și despre Nino.

Mai întăi, Crimele din strada Cerului (Editura Libertas, 2013). strania și seducătoarea culegere de poeme, poeme în proză și proze poetice, culese de celălalt mare prieten ploieștean, regizorul Mihai Vasile, din caietele și sertarele poetului. Unele au apărut în presa vremii, altele sînt inedite, dar toate sînt fermecătoare, foarte vii, cum era și mintea lui Nino.

În 2015, tot sub îngrijirea lui Mihai Vasile, a apărut la Editura Mythos din Ploiești Cafeaua cu sare, a doua selecție din vasta operă de calamburist de geniu a lui Nino. Prima culegere apăruse în 1998 tot acolo. Bun, în această privință, Nino a fost un fenomen și oral nu doar în scris. Cine l-a cunoscut este imposibil să nu fi fost captivat, dacă nu strivit, de spectacolul de gînduri și cuvinte pe care îl putea declanșa oricînd și plecînd de la orice sugestie culeasă din aer – sau din mintea sa complicată. Citez una singură, prima din culegerea antumă – „vom face experiențe atomice să nu NE VADĂ nimeni”. 9 cuvinte, o mulțime de sensuri! Dar trebuie citite de la început la sfîrșit ambele culegeri!

În sfîrșit, anul acesta, Bogdan-Lucian Stoicescu a reeditat cartea sa Convorbiri la lumina gîndului. Despre fragilitatea vieții, iubire, prietenie și alte închipuiri – o ediție revăzută și adăugită – la aceeași editură Mythos. Jumătate este cu și despre Nino – interviuri și evocări. A doua parte cuprinde dialoguri, la fel de substanțiale, cu alți artiști ai generației noastre – regretatul Traian T Coșovei, Ioan Vieru, Mihai Vasile, Ioan Mihai Cochinescu, Dan Ciachir, Letiția Ilea. Și să nu uit excepționala secțiune iconografică! Excelentă apariție editorială.
În semn de prietenie, voi încheia postînd poemul pe care l-am scris la plecarea dintre noi a lui Traian T. Coșovei, dar în care evoc încă doi prieteni plecați mult prea devreme – Nino și Madi, Ion Stratan și Mariana Marin, Cel de Sus să-i odihnească… (Liviu Antonesei)

 Madi, Nino și Traian zburdă pe Cîmpiile Elizee

 „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă…”

și cu ochii larg închiși i-am zărit zburdînd colorat

pe blîndele și întinsele cîmpii – Madi în pantaloni negri,

băieții în jeanși de culoarea cerului de dimineață,

toți trei în cămăși multicolore și cu pletele

în bandane înguste de curcubeu…

Aveau darul făptuirii prin cuvinte și Dumnezeu,

stăpînul Cuvîntului, zîmbind larg, i-a amenințat

cu arătătorul și i-a somat să-i lase Creația în pace,

căci altcum îi alungă de unde au venit, după vechea

pildă a lui Adam și a Evei sale.

Ei nu s-au potolit și lucrau mereu, și mereu, și mereu

la ameliorarea Creației. Dumnezeu i-a altoit numai

cu o jumătate de pedeapsă, că îi erau dragi iezii ăștia,

așa cum fiul rătăcitor este mai iubit decît cel statornic.

Și în fiecare noapte, Madi, Nino și Traian

se strecoară pe poarta dintre nouri și ne umplu visele

cu imagini fermecate, cu sunete nemaiauzite

și cu acel albastru nesfîrșit pe care doar Maria Juana

ți-l mai dărui cîteodată – sau însuși Domnul!

p.s. Nu-l cunosc personal pe dl Liviu Antonesei, autorul textului plin de simţire și al sensibilului poem de mai sus. Însă știu multe despre dumnealui, din varii surse, precum ar fi, în primul rînd, povestirile lui Nino și Traian T. dar și ale altora, apoi unele dintre volumele dumisale (pe acelea pe care am reușit să mi le procur și să le citesc de-a lungul timpului), dar şi unele cronici și alte texte despre cărţi şi autorul lor, apărute prin te miri ce luminișuri de reviste literare (tipărite sau virtuale) și, nu în ultimul rînd, citind blogurile dumisale. 

De blogul din care am „furat” textul & poemul dumisale (@ntonesei’s blog, aflat la adresa https://antoneseiliviu.wordpress.com ), am aflat de la un prieten comun, Radu Lupașcu, adică de la acela care, de o bună bucată de vreme, îmi trimite, zilnic, cu o regularitate de ceasornic elvețian, toate postările dlui Antonesei. Pe care le citeam/citesc, cu cel mai viu interes, de îndată ce intru în posesia lor.

Între timp, nu de mult, am devenit abonatul acestui blog, permințîndu-mi, cînd și cînd, să pun și io cîte-un comentariu la unele dintre postările autorului. Așa, tiptil-tiptil, am ajuns io să-i vorbesc (pe mail) despre aceste cărți de/despre Nino și, apoi, să i le și trimit. Evident că nu i le-am expediat mînat de gîndul că va scrie despre ele, ci am fost motivat doar de sentimentul că unui alt prieten de-al lui Nino, i-ar plăcea să aibă aceste cărțulii.

Iar acum, dacă maestrul tot a scris despre ele, nu pot decît să-i mulțumesc și, așa cum ar fi spus un alt poet tare drag sufletului meu, să-l sărut pe fruntea inimii dumisale. (B.-L. S)