Clin d’oeil

Leru' şi linu’

Prost să fii, da’ să-ţi revii, zice-o vorbă. Adîncă rău! Da’ numai aceia care şi-au revenit pot spune cît de greu e! De cînd mă chinui să dezleg un mister, care din fragedă pruncie mă obsedează! Adică din perioada în care mergeam şi io cu ciutanii de vîrsta mea la colindat. Am înţeles majoritatea mesajelor colindelor noastre – unele mai cifrate altele mai inteligibile – numai refrenul ăla, ca o parolă, „leru-i ler”, nu l-am putut-o bunghi io în ruptul capului… Nici cărţile unor somităţi în domeniu, precum Bârlea, Fochi ori Ghinoiu, care ziceau de nu-ş ce interjecţii şi eufonii complicate nu mi-au putut desluşi enigma: de ce „leru-i ler”? Pînă deunăzi, cînd mă preumblam absent printre rafturile unui supermarket din ale cărui difuzoare se auzea tînguirea titanului colindelor româneşti, nimeni altul decît Fane Hruşcă şi căruia era cît p-aci să-i zic ceva de dulce în gînd, mărunţel, inofensiv, fără violenţă … Dar am ciulit deodată urechile şi, brusc, am trăit extazul. Sau el m-a trăit pe mine, aproape că nu mai contează. Maître Hruşcă mi-a dezlegat (fără să vrea, evident!) enigma care mă muncea de-o viaţă, mai abitir decît îl munceau muncile alea grele pre celebrul Hercules. Păi sigur că da, dom’le, „leru-i ler” (şi nici n-are cum fi altfel!), pentru că, în mod absolut logic, irefutabil şi evident că din aceleaşi motive, „linu-i lin” (care şi el, evident că n-are cum fi altfel!). Q.e.d. 

Extraordinar cît de clare pot fi lucrurile simple, hehehe!

p.s.1

Un drag prieten, Mihai, după citirea textului meu, îmi scrie pe mail, cu toată seriozitatea:

„O interpretare (deosebita de cele frecvente si pot fi gasite si pe-aici, pe net) pe care am primit-o de la profesorii nostri de folclor din Conservator prin anii '70 printre care doamna Emilia Comisel este ca si-ar putea avea obarsia intr-un vechi cuvant frantuzesc "Le Roi" (Domn, Rege): Le-roi, le-rui..., "ler" fiind doar o particula onomatopeica sau o interjectie, desi in limba romana, ca regionalism, inseamna si varsta, vreme, timp (si anume "floarea varstei"). Asa ca uite, "lerui-ler" ar putea insemna "Domnul/Regele, in floarea varstei"  P.S. In nici un caz nu se grafiaza "leru-i ler", adica "lerul este ler". E vorba de o sintagma frumoasa: "lerui-ler", asa cum am zis mai sus.”

p.s.2

Un alt prieten, Marian, după lecturarea aceluiaşi text, îmi scrie, la fel de serios:

„Cea mai plauzibilă informaţie mi s-a părut aceea referitoare la împăratul VaLERIUs GaLERius a cărui mamă era de la nord de Dunăre unde şi-a şi construit o locuinţă: acele curţi strălucitoare din colind. Împăratul era obligatoriu venerat ca stăpîn şi zeu în tot imperiul iar daco-romanii i-au spus...Dumnezeu (Dominus et Deus) pînă să- ştie de Christos! Interesant este că a rămas în vorbirea curentă pînă astăzi expresia "Doamne-Doamne" mai ales cînd îl prezentăm copiilor şi care nu are sens vocativ ci pur şi simplu, nominativ! Asemănarea sa cu LERui-LER este incitantă mai ales pentru cei 1800 de ani aşternuţi...”

p.s.3

Le-am răspuns, pe măsura seriozităţii cu care ei mi-au scris (mulţumindu-le şi pe această cale):

M-am jucat niţeluş în textuleţul meu probabil că v-aţi dat seama, dragii moşului... Joaca mea a plecat tocmai de la acele eufonii sau armonii plăcute urechii, din colindele noastre cîntate... Dar dacă, aşa cum spune prietenul nostru, Marian, „ler” ar proveni de la rege/împărat, de ce să nu ţinem cont şi de varianta leru-i ler (adică, altfel spus, regele-i rege?)? Asta e, tot eufonic vorbind, cam cum e în rugăciunea Tatăl nostru cu sintagma vie împărăţia Sa. Adică e vie sau va veni (cu imperativul popular vie cu sensul de să vină împărăţia???) Voi dezvolta puţin subiectul (după o necesară documentare mai aprofundată) care, realmente, mă fascinează... Pînă la o necesară dumirire, rămîn cu aceeaşi dilemă (veche, hehehe!)... E vremea colindelor şi, mai ales, a copilăriei... Adică şi a noastră, a copiilor care-au mai rămas în unii dintre noi, aştia mai purisani... M-am copilărit şi io olecuţă, într-un text trompe l'oeil, aducîndu-mi aminte de vîrsta la care mergeam cu colindatul pe la casele creştinilor din satul imemorial al bunicilor mei dinspre mamă... Pe vremea cînd nămeţii erau cît gardul şi prin care noi cei mai mici dintre colindători, mucoşii cum ne ziceau ăi mai mari, înotam încotoşmănaţi unul în spatele altuia cu desagii în bandulieră (plini ochi de covrigi, nuci şi mere), precum bobocii de raţă, în şir indian şi cînd strigam cît ne ţineau bojocii, de sub căciulile de astrahan care ni se sprijineau pe urechile clăpăuge, „Lerui-ler!”, cum ziceţi matale, coane Mihalache...