Cînd moare un bărbat, se prăbuşeşte un arbore…*
Asta
e sora moarte
care
ne adună
după
ce ne desparte…
Emil
Botta
Categoric, nu iubeşte vara.
I se pare un anotimp brutal, chinuitor, copleşit de un soare ucigător,
înecat în praf şi biciuit de ploi devastatoare, lipsit de orice noimă. Întreaga
fire îi pare a fi strivită, sufocată, siluită de un spirit demonic ce
vlăguieşte totul într-un timp infernal. Un altfel de iad în care şi oamenii
sînt urîţiţi, cu sufletele chircite în trupuri de tablă zornăind jalnic. O
vreme ca de război, inexorabilă, sălbatică şi primitivă, aşa era şi vara care-i luase bunicul,
ducîndu-l spre nicăieri.
Paradoxal, memoria i-a jucat însă şi cîteva feste, păstrîndu-i imagini
indelebile, nu multe însă extrem de limpezi despre acest anotimp, indisolubil
legate de vacanţele copilăriei şi adolescenţei petrecute în satul bunicilor
dinspre mamă. Pierdut în imensitatea cîmpiei, un loc fabulos, imemorial – unde
cerul era scos din adîncuri de ciuturile fîntînilor – torcîndu-şi molcom
zilele, egale şi totuşi diferite, cu sufletul curat, adăpostit în mica
biserică, primenit iar şi iar – ca-ntr-o Sfîntă Taină a unui Botez perpetuu –
de suflarea răcoroasă a rîului ce ducea cu sine toate tainele văzduhului şi ale
pămîntului topite în undele străvezii, undeva în imensitatea cîmpiei, dincolo
de timp.
Nimic pieritor în acest loc.
Poate doar viaţa, ca un interludiu între un trecut cert şi un viitor
impalpabil, cu întîmplătoare începuturi şi inevitabile treceri…
Sînt mai bine de patruzeci de
ani de cînd bunicul i se mutase în adăpostul de humă din micul cimitir de sub costişa
dealului, iarna trist şi plin de ciori, vara năpădit de ierburi înalte, un
altfel de Paradis vegheat de paserile cerului şi gîzele pămîntului. Doar o
singură dată în toţi aceşti ani aprinsese o lumînare la mormîntul bătrînului, care-i luminase ca
nimeni altcineva copilăria, uitînd – poate nu fără motiv – de locurile şi
oamenii anilor lui cei mai frumoşi şi mai curaţi….
Îşi amintea de parcă s-ar fi întîmplat deunăzi...
Ploua diluvian cu rare întreruperi, de cîteva săptămîni. Era o zi de
vară întunecată, noroioasă şi cenuşie, cînd timpul îşi încetase în mod
inexplicabil curgerea-i firească, îngheţînd secundele străvechiului orologiu de
lîngă fereastră. Pendulul ornicului se oprise şi-n liniştea nepămînteană a încăperii, întins pe macatul ţesut la război de bunică-sa, coborît acum de pe-un perete şi aşternut pe pat, bătrînul părea că doarme, cu mîinile odihnindu-se pe piept, cu chipul luminat de-un zîmbet
şăgalnic, aninat în colţul buzelor.
Privi din nou ceasul şi-n clipa aceea
înţelesese că se petrecuse, cu adevărat, un eveniment cosmic: timpul se oprise la
cea de pe urmă plecare a bunicului
său, care se stinsese încet, senin, împăcat şi netemător, aşa precum fusese
întreaga sa viaţă. Cu ultimele-i respirări, sufletul îl părăsise, uşor-uşor, fără a-i pricinui nici cea mai mică durere. Din fiinţa devenită, parcă, hieratică a bătrînului, mai rămăsese doar
trupul, însă şi acesta uscat de suferinţă, precum scoarţa unui arbore bătrîn,
din care un ultim şi abia vizibil fuior răsucit din fire de lumină se ridica, imaterial, spre ceruri, ca o ultimă şuviţă a unui izvor zvîntat de-un soare nemilos. Singuri, ochii-i păreau că mai trăiesc: mari, negri, larg deschişi,
privind undeva departe, spre locuri numai de ei ştiute… Stranie sclipire a unor
ochi-lumini ce se încăpăţînau să se stingă.
Doar atunci cînd, cu blîndeţe, degetele unei mîini i-au închis pleoapele,
a înţeles că lungul şi anevoiosul drum al bunicului se încheiase. Se petrecuse. Cu ochii goliţi de priviri,
sorbite de întunecatul hău, aflat de partea cealaltă a celui din urmă hotar…
* Din volumul aflat în pregătire, Viaţa
obişnuită a tînărului Toma (manual de folosire)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu