O carte tipărită este, mai presus de orice, o
stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (ilustraţiile, coperţile, modul în
care este paginată şi legată, mergînd pînă la cele mai mici detalii grafice)
transformă o carte într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în
care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă. Dimpreună cu textul propriu-zis,
cartea tipărită nu este altceva decît o sublimă vietate, splendidă în
întregul ei, care se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. Pentru că o
carte tipărită se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. O carte abandonată
într-un raft prăfuit de bibliotecă devine un obiect oarecare, neutru şi inutil.
Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este
un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le
chemăm. Adică doar atunci cînd o carte îşi întîlneşte cititorul, se produce
resurecţia ei. În caz contrar, ea moare. Moare şi se transformă într-un alt fel
de mobilă, care odată cu trecerea timpului, indiferent cît este de valoroasă,
se demodează. Intră într-un anume fel de desuetudine. Pentru a avea viaţă, o
carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu
ochii lăuntrici, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei
femei. Pentru că între o carte frumoasă şi o femeie frumoasă, de cele mai multe
ori, nu există diferenţe semnificative...
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu