Odată
cu moartea lui Gyuri a dispărut o bucată zdravănă de umor românesc, însă dintr-acela de
cea mai bună calitate. Pentru că mintea i se mișca extrem de rapid, a fost,
cred eu, unul dintre improvizatorii noștri de geniu. Care improviza așa precum respira.
Precum Toma Caragiu, bunăoară... Fără Gyuri, „Divertis”-ul n-ar fi avut absolut
nici un haz (vorbesc despre „Divertis”-ul cel de dinainte de ʼ89 și acela din
anii ʼ90, că după, hélas!, s-a diluat pînă la disoluție). Grup pe care, apoi,
l-a și părăsit, simțind, probabil, că locul lui e în cu totul altă parte. Spun
aceia care l-au cunoscut că era un om vesel. Tot ce se poate. Însă dacă-l
priveai și-l ascultai foarte atent, depistai un haz de necaz și-un rîsuʼ-plînsuʼ în tot ceea ce însemna ființa
lui.
Nu
știu cît de mare cîntăreț sau „cantautor”, cum se spunea pe vremuri, a fost. Am
cîteva dintre albumele sale, pe care, cînd și cînd, mi le pun la învîrtit sub
acul bătrînului meu pick-up. Ascultîndu-le, sînt stăpînit de senzația că acele
cîntece și „versuri” aparțin, mai degrabă, nu unui interpret de muzică în
accepțiune obișnuită a termenului, ci unui om care încearcă să-mi transmită, în
felul lui, propriile trăiri și gînduri, propriile amărăciuni și bucurii, bref,
propria-i viață. Cu ironie, cu un umor sănătos, cu duioșie și tristețe, cu
melancolie și, uneori, cu sarcasm...
Lucruri
pe care, mai lesne, n-ar fi putut să le povestească în alt mod.
Nutresc
convingerea că Ioan Gyuri Pascu a fost un un recitator tragic.
Un
aed contemporan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu