Pe mine, ceasurile – mai ales cele vechi, faţă
de care care împărtășesc o dragoste maniacală, cu alte cuvinte, le iubesc pînă
la idolatrie, drept pentru care, atunci cînd am cu ce le cumpăra, le şi
colecţionez! – mă interesează atît ca obiecte estetice (cu viața și poezia lor
cu tot) dar, îndeosebi, ca infinitezimale interfeţe către transcendent, care-mi
picură-n suflet, neostoit, efemeritatea-mi şi nu neapărat ca obiecte pur tehnice,
cu alte cuvinte, ca simple mecanisme reci, precise, care-mi măsoară
secundele vieţii, amintindu-mi, cu fiece ticăit, că am mai făcut un pas
(mic-mic) spre marea trecere.
Aşadar,
pentru mine, în afară de timp, mai există cîteva (puţine) ființe dragi și cam
tot atîtea (puține) lucruri importante care-mi fac viața suportabilă. Printre
acestea din urmă, marea poezie, care-mi oferă cu generozitate, practic, orice
închipuire, de vreme ce, în fond, ea însăşi nu-i altceva decît o minunată
întrupare a timpului meu lăuntric, măsurat și el, desigur, de clipele pulsînde, firave ale inimii
mele...
„Zi de toamnă...”
Doamne:
e timpul. Vara a fost foarte lungă.
Aşterne-ţi
umbra peste ornice solare
și
vînturile mînă-le pe cîmp şi luncă.
Anunţă
ultimelor fructe pîrg deplin;
şi
încă două zile sudice le lasă;
îndeamnă-le
apoi spre împlinire, ca să
goneşti
dulceaţa cea din urmă-n aspru vin.
Cel
care n-are casă-acum, nu-şi va zidi.
Cel
singur, singur multă vreme o să fie,
va
sta de veghe, va citi, scrisori va scrie
şi
pe alei în sus şi-n jos va rătăci,
neliniştit,
cînd frunza zboară-n vijelie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu