Timpul

 Pe mine, ceasurile – mai ales cele vechi, faţă de care care împărtășesc o dragoste maniacală, cu alte cuvinte, le iubesc pînă la idolatrie, drept pentru care, atunci cînd am cu ce le cumpăra, le şi colecţionez! – mă interesează atît ca obiecte estetice (cu viața și poezia lor cu tot) dar, îndeosebi, ca infinitezimale interfeţe către transcendent, care-mi picură-n suflet, neostoit, efemeritatea-mi şi nu neapărat ca obiecte pur tehnice, cu alte cuvinte, ca simple mecanisme reci, precise, care-mi măsoară secundele vieţii, amintindu-mi, cu fiece ticăit, că am mai făcut un pas (mic-mic) spre marea trecere.

Aşadar, pentru mine, în afară de timp, mai există cîteva (puţine) ființe dragi și cam tot atîtea (puține) lucruri importante care-mi fac viața suportabilă. Printre acestea din urmă, marea poezie, care-mi oferă cu generozitate, practic, orice închipuire, de vreme ce, în fond, ea însăşi nu-i altceva decît o minunată întrupare a timpului meu lăuntric, măsurat și el, desigur, de clipele pulsînde, firave ale inimii mele...

„Zi de toamnă...”

Doamne: e timpul. Vara a fost foarte lungă.

Aşterne-ţi umbra peste ornice solare

și vînturile mînă-le pe cîmp şi luncă.

Anunţă ultimelor fructe pîrg deplin;

şi încă două zile sudice le lasă;

îndeamnă-le apoi spre împlinire, ca să

goneşti dulceaţa cea din urmă-n aspru vin.

Cel care n-are casă-acum, nu-şi va zidi.

Cel singur, singur multă vreme o să fie,

va sta de veghe, va citi, scrisori va scrie

şi pe alei în sus şi-n jos va rătăci,

neliniştit, cînd frunza zboară-n vijelie.

 R.M. Rilke