ISTORIA CA VIITOR* (IV)
În orice
caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai
curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului
şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că
o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune,
noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea
turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a
intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste
de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în
direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului
trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.
 |
| (sursa foto: Radio România Cluj) |
Ura, ca un
combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă
de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura
sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că
deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii
anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele
din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme
de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o
privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă
epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul
apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să
se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc
într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii
naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai
actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.
„Islamismul
ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton,
autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui
comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”. O observație
subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația
că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în
paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze
chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai
periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau
chiar de a șterge memoria. Societățile din secolele trecute, indiferent de
forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca
idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau
memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor
generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau
ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un
anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este
esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era
transformat în mit și trecea din generație în generație. Într-o perioadă în
care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de
comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie
continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului
la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să
continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au
trăit ei. De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa
școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la
generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății
omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru
moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai
puternic. În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va
fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor.
„Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel.
 |
| (sursa foto: napocanews.ro) |
Una dintre
cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui
André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va
fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o
adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea
cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă
crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext
religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se
pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de
atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe
un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de
emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior
cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele
unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul
chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea
Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care
– prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără
speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea
europeană.
„Înăuntrul
nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de
ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute
de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă
o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o
mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de
deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la
regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi
toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune,
și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde
și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra. În
celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la
Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu
numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie
– vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă
în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o
întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia,
când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să
nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu
împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este
spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa
ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se
referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne
redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele.
Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică
de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv
încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi
indiferenţă din vârful tastelor, ci printr-o întoarcere la relaţiile umane
directe, nemijlocite, în care atât de demodata, ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.
Am citit
undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol
și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat.
Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră
definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică.
Pe acest
fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta
chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia
nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie
pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să
se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru
să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre
Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa,
oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin
şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a
conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi
rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o
zestre patrimoniului comun european.
Căci
suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în
stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este
finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este
să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură,
eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza
de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar
scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt
creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi
arătat cu totul altfel.
* Text reprodusdupă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu