ISTORIA CA VIITOR* (III)
Dacă
acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada
prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren
de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care a
reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile
omului azi. Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor
Omului sunt prea mari
pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care
o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se
lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre
transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de
stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei
idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă
manipulării decât o idee victorioasă. Aproape religie și mai mult decât
politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de
credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara
spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În
actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului,
Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea,
Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea
ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este
cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare,
odată cu ea dispar și drepturile omului.
 |
| (sursa foto: ziarelive.ro) |
Un exemplu
major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de
political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru
că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin.
Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată,
căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face
lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este
pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac
trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data
cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să
funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la
data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram
prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de
strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.
Odată cu
libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și
ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de
tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali
să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile.
La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political
correctness nu era
pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o
întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era
faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau
să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un
sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap
lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului,
care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului. Mi-a plăcut întotdeauna
să cred că istoria nu face marche arrière, dar
descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere
ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în
viitor.
 |
| (sursa foto: ziarelive.ro) |
O altă
temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data
aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție
a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă
în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe
terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului,ieri, sau
satul planetar, azi… Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate,
naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political
correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență
și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și
solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor,
dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de
îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin
slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea
familiei”. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile
deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care
aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik
Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că
încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște
grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii
momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai
propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul.
Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai
irespirabile perioade ale represiunii, pentru că retragerea în interiorul
familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă
de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul
în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste,
prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale
și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a
diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în
care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă
: în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a
creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie
este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în
Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot
face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în
minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive
necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se. (va urma)
* Text reprodus după: amazonaws.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu