ISTORIA CA VIITOR* (II)
Globalizarea
nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți,
perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau
cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe
măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare
și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece
populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile,
infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le
pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât
amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de
putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară
umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces
obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu
numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare
mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește
să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu
prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman
spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor.
Tot ce i
se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de
ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei
însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din
vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație
asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor,
Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are
credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre
asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea
dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant
ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale,
oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.
 |
| (sursa foto:clujtoday.ro) |
Ceea ce
spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate.
Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană
a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și
astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că
Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini
nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire
părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului , au uitat să scrie și o Cartă a
datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și
unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub
pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă
periculoasă cu un fond tot mai inexistent.
Îmi
amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind
că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a
descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât
binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația
faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența
traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai
sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine
politicăînvățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă
între egoism și naivitate.
 |
| (sursa foto: ziarul Lumina) |
Deceniile de represiune sălbatic organizată și de
savante și diabolice manipulări i-au învățatpe estici să caute și să descopere
răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.
Dar
dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și
dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu
copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent
străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să
nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar
drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii
aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și
indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem
dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de
explicațiile producerii ei.
Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni
rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de
foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar
aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi
victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui
raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese
și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea
noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne
stârnească neliniștea și aprehensiunea. În condiții mai mult sau mai puțin
similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut
popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând
astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot
cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem. (va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu