Venedikt Erofeev (III)
Venedikt Erofeev – „Moscova-Petuşki”
„Şi în afară de noi doi nu mai era
nimeni. Şi ea, alături, rîde de mine ca un copil plin de har. M-am gîndit: E
nemaipomenită! E o femeie căreia pînă astăzi sînii i-au fost ciupiţi doar de
presimţiri. E o femeie căreia înainte de mine, nimeni nu i-a pipăit nici măcar
pulsul. O, mîncărime fericită în suflet şi peste tot!.
Iar ea s-a apucat şi a mai băut o sută
de grame. A băut din picioare, dîndu-şi capul pe spate ca o pianistă. Şi
după ce a băut a expirat tot, tot ce avea sfînt în ea, a dat totul afară. Iar
apoi s-a arcuit ca o lepădătură şi a început să facă nişte mişcări ondulatorii
cu coapsele – şi toate astea cu atîta plasticitate, încît nu mă puteam uita la
ea fără să mă cutremur…
Voi, neobrăzaţilor, o să mă întrebaţi,
fireşte: Şi cum a fost, Venicika? S-a…? Eu ce să vă răspund? Fireşte
că s-a …! Cum să nu se...? Mi-a zis de-a dreptul: Vreau să mă
îmbrăţişezi autoritar cu mîna dreaptă! Ha-ha! Autoritar şi cu
mîna dreaptă?! Iar eu mă înţepenisem atit de tare, încît nu doar autoritar
nu eram în stare, ci voiam doar să-i ating trupul şi nu i-l nimeream, bîjbîiam
mereu pe lîngă trup...
- N-ai decît! Joacă-ţi coapsele tari!
m-am gîndit eu după ce am diluat şi am băut. Joacă, seducătoareo, joacă,
Cleopatro! Joacă, tîrfă planturoasă, care ai sleit de puteri inima poetului!
Tot ce am, tot ce, poate, am – arunc
astăzi totul pe altarul alb al Afroditei!
Aşa mă gîndeam. Iar ea rîdea. Iar ea s-a
apropiat de masă şi a băut dintr-o suflare încă o sută cincizeci, căci era
perfectă şi perfecţiunea nu are limite.
Jeleznodorojnaia-Ciornoe
A băut şi a aruncat de pe ea ceva de
prisos. Dacă mai aruncă ceva de pe ea, m-am gîndit eu, dacă, după lucrul
ăsta de prisos, îşi mai aruncă şi ce are pe dedesubt, se va cutremura pămîntul
şi pietrele vor geme.
Iar ea a spus:Ei, Venicika, e bine
la mine între...? Iar eu, strivit de dorinţă, aşteptam păcatul sufocîndu-mă.
I-am spus: Trăiesc pe lume de exact treizeci de ani... Şi încă n-am văzut ca
să fie atît de frumos la cineva între...
Ce să mă fac acum? Să fiu
insinuant-tandru? Să fiu fermecător-grosolan? La naiba, niciodată nu înţeleg
bine cum şi în ce clipă trebuie să mă port cu o femeie cherchelită. Pînă atunci
– oare să vă spun? – pînă atunci nu le cunoşteam bine nici pe cele cherchelite,
nici pe cele treze. Mă năpusteam în urma lor cu gîndul, dar, de îndată ce
mă năpusteam inima mi se oprea înspăimîntată. Planuri aveam, dar nu aveam
intenţii. Iar cînd apăreau intenţiile, dispăreau planurile şi, deşi eu mă
năpusteam cu inima în urma lor, cugetarea mi se oprea înspăimîntată.”
(„Moscova-Petuşki”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu