John Weldon "J J " Cale

(5 Decembrie 1938 – 26 iulie 2013)

JJ Cale has passed away

 at 8:00 pm 

on Friday July 26 

at Scripps Hospital 

in La Jolla, CA.

The legendary singer & songwriter had suffered a heart attack.

Latest Release - Roll On - Out February 2009

2008 Grammy Award Winner - The Road To Escondido with Eric Clapton

2008 RIAA Certified Gold Award - The Road To Escondido With Eric Clapton

http://jjcale.com/bio.html

J. J. Cale

"Troubadour"

(1976)

J. J. Cale & Eric Clapton

Eric Clapton and Mark Knopfler 

"Cocaine"

Dr. Hook

"Clyde"

Lynyrd Skynyrd

"Call Me The Breeze"

Jiji şi Meme sau cum e turcul şi pistolul…

(foto: ziarulring.ro)

Reporterii „ProSport” şi „ProTV” au fost agresaţi la Skopje (luni, 22 iulie), de javrele de pază care însoţesc lotul echipei „Steaua” şi, ca tacîmul să fie complet au primit şi-un bonus, fiind făcuţi albie de porci de managerul Mihai Stoica, în stilu-i caracteristic (la antrenamentul oficial al formaţiei antrenate de Laurenţiu Reghecampf, înainte de returul cu „Vardar” din Liga Campionilor), relatează ofuscat saitul prosport.ro

„Ia, plecaţi, în p**a mea de aici, mă rog de voi să plecaţi?", i s-a adresat golanul Mihai Stoica (zis Meme) cameramanului de la „Pro TV”. Acesta, întrebîndu-l de ce-i vorbeşte în asemeneat hal, a mai primit o replică peştericolă, la fel de dăşteaptă, demnă de-o antologie a puţinătăţii mintale: „Pentru ca aşa vrea p**a mea, d-aia! Băi, ieşi afară! Nu mă fă să dau în tine!!! Ieşi afară!!!”.
 Nu ştiu de ce s-or mai fi mirînd jurnaliştii respectivi de ieşirile jungliforme ale derbedeului Stoica, că doar el este o creatură plămădită din acelaşi aluat cu stăpînul său Jiji (momentan aflat în cantonament pentru trei ani la „F.C. Borţoasa”) în aceleaşi studiouri ale televiziunilor pe unde a deambulat (inclusiv „ProTV”), un hominid care a dovedit încă o dată, dacă mai era cazul, că el nu gîndeşte cu evaginaţia dintre umeri (de altfel, nici n-ar prea avea cum, că-n umflătura cu pricina nu e nimic!), ci mai ales cu organul din nădragi… Da, da, chiar ăla invocat de Meme, despre care o vorbă înţeleaptă românească spune că nu ştie carte!

Şi se mai întreabă unii dintre noi, oare de ce fotbalul românesc a ajuns în halul ăsta? Păi răspunsul e simplu: din cauza unor „creiere” d-astea, pantalonarde, suple la conţinut şi ele, precum cele ale unor Meme, Jiji, Sandu, Dragomir şi tot neamul lor cel adormit! Fix d-aia!

©Bogdan-Lucian Stoicescu

Haihui printre cuvinte (14)

Venedikt Erofeev (IV)

Venedikt Erofeev – „Moscova-Petuşki”

(documentar, partea a IV-a)

„Aşadar, cum să fiu acum? Să fiu cumplit sau să fiu seducător?

Ea însăşi, ea însăşi a făcut alegerea în locul meu. Lăsîndu-se pe spate şi mîngîindu-mă pe obraz  cu glezna. În asta era un fel de încurajare şi un fel de joc, un fel de scatoalcă uşoară. Era şi un fel de bezea. Şi apoi – albeaţa aceea din ochi, o albeaţă tulbure, ca de căţea, mai albă decît delirul şi al şaptelea cer! Şi pîntecele – precum cerul şi pămîntul. De cum l-am văzut, mai că n-am scîncit de emoţie, am început să fumeg şi să mă cutremuri din tot trupul. Şi toate s-au învălmăşit: şi trandafirii, şi crinii, şi, în cîrlionţii mărunţi, umedă şi tremurătoare – intrarea în Eden, şi amnezia, şi genele roşcate. O, sughiţurile acestor profunzimi! O. albeaţă neruşinată! O, desfrînată cu ochii precum norii. O, buric voluptuous!”

„(…) N-are decît să-mi fie neceredincioasă. Bătrîneţea şi fidelitatea sapă riduri pe mutră iar eu nu vreau, de pildă, să aibă mutra plină de riduri. N-are decît să-mi fie necredincioasă, fireşte, nu chiar n-are decît, însă, totuşi, n-are decît. În schimb, e ţesută cu totul din încîntare şi arome. Pe ea trebuie s-o inhalezi, nu s-o pipăi şi s-o plesneşti peste muie. O dată am încercat să  număr toate sinuozităţile ei tainice şi nu le-am putut număra – am ajuns pînă la douăzeci şi şapte şi moleşala m-a înnebunit atît de tare, încît am băut zubrówka şi am renunţat la numătoare.” 

„Moscova-Petuşki”

Haihui printre cuvinte (13)

Venedikt Erofeev (III)

Venedikt Erofeev – „Moscova-Petuşki”

(documentar, partea a II-a)

„Şi în afară de noi doi nu mai era nimeni. Şi ea, alături, rîde de mine ca un copil plin de har. M-am gîndit: E nemaipomenită! E o femeie căreia pînă astăzi sînii i-au fost ciupiţi doar de presimţiri. E o femeie căreia înainte de mine, nimeni nu i-a pipăit nici măcar pulsul. O, mîncărime fericită în suflet şi peste tot!. 

Iar ea s-a apucat şi a mai băut o sută de grame. A băut din picioare, dîndu-şi capul pe spate ca o pianistă. Şi după ce a băut a expirat tot, tot ce avea sfînt în ea, a dat totul afară. Iar apoi s-a arcuit ca o lepădătură şi a început să facă nişte mişcări ondulatorii cu coapsele – şi toate astea cu atîta plasticitate, încît nu mă puteam uita la ea fără să mă cutremur… 

Voi, neobrăzaţilor, o să mă întrebaţi, fireşte: Şi cum a fost, Venicika? S-a…? Eu ce să vă răspund? Fireşte că s-a …! Cum să nu se...? Mi-a zis de-a dreptul: Vreau să mă îmbrăţişezi autoritar cu mîna dreaptă! Ha-ha! Autoritar şi cu mîna dreaptă?! Iar eu mă înţepenisem atit de tare, încît nu doar autoritar nu eram în stare, ci voiam doar să-i ating trupul şi nu i-l nimeream, bîjbîiam mereu pe lîngă trup... 

- N-ai decît! Joacă-ţi coapsele tari! m-am gîndit eu după ce am diluat şi am băut. Joacă, seducătoareo, joacă, Cleopatro! Joacă, tîrfă planturoasă, care ai sleit de puteri inima poetului! Tot ce am, tot ce, poate, am – arunc astăzi totul pe altarul alb al Afroditei!

Aşa mă gîndeam. Iar ea rîdea. Iar ea s-a apropiat de masă şi a băut dintr-o suflare încă o sută cincizeci, căci era perfectă şi perfecţiunea nu are limite. 

Jeleznodorojnaia-Ciornoe 

A băut şi a aruncat de pe ea ceva de prisos. Dacă mai aruncă ceva de pe ea, m-am gîndit eu, dacă, după lucrul ăsta de prisos, îşi mai aruncă şi ce are pe dedesubt, se va cutremura pămîntul şi pietrele vor geme. 

Iar ea a spus:Ei, Venicika, e bine la mine între...? Iar eu, strivit de dorinţă, aşteptam păcatul sufocîndu-mă. I-am spus: Trăiesc pe lume de exact treizeci de ani... Şi încă n-am văzut ca să fie atît de frumos la cineva între... 

Ce să mă fac acum? Să fiu insinuant-tandru? Să fiu fermecător-grosolan? La naiba, niciodată nu înţeleg bine cum şi în ce clipă trebuie să mă port cu o femeie cherchelită. Pînă atunci – oare să vă spun? – pînă atunci nu le cunoşteam bine nici pe cele cherchelite, nici pe cele treze. Mă năpusteam în urma lor cu gîndul, dar, de îndată ce mă  năpusteam inima mi se oprea înspăimîntată. Planuri aveam, dar nu aveam intenţii. Iar cînd apăreau intenţiile, dispăreau planurile şi, deşi eu mă năpusteam cu inima în urma lor, cugetarea mi se oprea înspăimîntată.” 

(„Moscova-Petuşki”)

Haihui printre cuvinte (12)

Venedikt Erofeev (II)

Venedikt Erofeev – „Moscova-Petuşki”(documentar, partea I-a)

„Păi Sărutul înseamnă: orice vin roşu amestecat în proporţie de jumătate-jumătate cu orice fel de votcă. Să zicem: vin sec de struguri plus perţovka (votcă cu ardei iute – n.tr.) sau kubanskaia – ăsta-i ÎntÎiul sărut. Amestecul de trăscău cu vin de Porto nr. 33 este Sărutul dat cu sila sau, mai simplu, Sărutul fără iubire sau, şi mai simplu, Inessa Armand*.

Parcă puţine Săruturi sînt! Ca să nu vi se facă atîta greaţă de la toate Săruturile  astea, trebuie să vă obişnuiţi cu ele din copilărie. (…) în valijoară am un sfertac şi jumătate de rossiiskaia şi roziu alcoolizat de o rublă treizeci şi şapte. Iar combinaţia lor ne dă Sărutul tuşei Klava. Sînt de accord cu voi: nu-i arătos ca proprietăţi gustative, e greţos în gradul cel mai înalt, e mai bines să uzi ficusul cu el decît să-l bei din sticlă – de acord, dar ce să mă fac, dacă nu am vin sec, dacă n-am nici măcar un ficus? Sînt nevoit să beau Sărutul tuşei Klava…”

 * Aluzie la corespondenţa dintre Lenin şi celebra sa amantă Inessa Armand (1874-1920): „Pînă şi o «pasiune şi o relaţie trecătoare» este mai poetică şi mai pură decît săruturile fără iubire ale soţilor (vulgari şi banali). Aşa scrii d–ta. […] Opoziţia este oare logică? Săruturile fără iubire ale soţilor vulgari sînt murdare. De acord. Lor trebuie să le opunem…ce?...S-ar părea: săruturile cu iubre? Iar d-ta le spui pasiunea (de ce nu iubirea?) trecătoare (de ce trecătoare?) – rezultă că, logic, săruturile fără iubire  (trecătoare) se opun săruturilor fără iubire dintre soţi… Ciudat.”

(„Moscova-Petuşki”)

Haihui printre cuvinte (11)

Venedikt Erofeev (I)

„(…) Măruntaiele căţelei, o băutură care le eclipsează pe toate. Asta nu mai este băutură, e o muzică a sferelor. Care-i lucrul cel mai minunat în lume? Lupta pentru eliberarea omenirii. Dar şi mai minunat e acesta (notaţi):

Bere jiguliovskoe – 100 gr.

Şampon Sadko, negustorul bogat - 30 gr.

Spray pentru curăţarea părului de mătreaţă – 70 gr.

Adeziv BF – 12 gr.

Lichid de frînă – 35 gr.

Insecticid pentru distrugerea insectelor mici – 20 gr.

În acest amestec se pun cîteva frunze de tutun din care se fac ţigările de foi şi se lasă la macerat o săptămînă, după care cocteilul se serveşte la masă… (…)

Aşadar, cocteilul Măruntaiele căţelei e servit la masă. Beţi-l odată cu apariţia primei stele, cu înghiţituri mari. După două pahare din cocteilul ăsta omul devine atît de inspirat, încît te poţi apropia de el şi, timp de-o jumătate de oră, poţi să-l tot scuipi în bot de la un metru şi jumătate, iar el n-o să-ţi zică nimic.” 

(„Moscova-Petuşki”)

Sfîrîie micu’, fumege mangalu’! (VI)

Mulţi alţi împătimiţi scociorîtori (mai mult sau mai puţin acribioşi) de colbuite hîrţoage, alături de cei deja amintiţi sînt de părere că istoria mititeilor ar fi început în locanta lui Iordache Ionescu (din strada Covaci nr. 3, din Bucureşti, înfiinţată la 1857). Tavernă pomenită şi de C. Cosco în cartea sa „Cînd era bunica fată…”, un loc unde „credincioşii lui Bachus” se dedulceau cu must şi vinaţuri noi sau vechi, roşii, negre sau albe, dintre cele mai zglobii şi parfumate, aduse tocmai de pe Valea Oltului, din „Erusalimul de la Mitrofani” (unde jupînul îşi avea viile) şi se înfruptau cu „mititeii de la Iordache” ori cu felurite alte exotice (pentru mulţi dintre noi, cei de azi) preparate, precum tuzlamaua (o variantă de ciorbă de burtă la care se folosesc, printre alte ingrediente şi picioare de vită), apoi paceaua (asemănătoare cu piftia, preparată însă din picioare de vițel sau de miel, mai rar de pasăre, cu adaos de ouă, sos de oțet şi de usturoi) şi celebra varză acră cu carne sau sarmalele, însoţite, ambele, de obligatoria mămăliguţă pripită sau alte bucate precum dovleceii umpluţi, musacalele ori ghiveciul măcelăresc şi cîte şi mai cîte, neomiţînd nelipsiţii „pui ruginiţi la jar, terfeliţi cu usturoi şi răsturnati pe spate cu neruşinare” (Octavian Stoica), fleicile, cîrnaţii („patricieni”, „trandafiri” ori de Pleşcoi) ori te miri ce ciozvîrte de alte lighioane, rînduite cu chibzuinţă şi lăsate să sfîrîie barbar peste cărbunii încinşi însă vegheate atent de însuşi starostele grataragiilor şi-al neguţătorilor, numitul nea’ Radu, căruia atît de tare i se dusese faima printre clienţi de marea-i pricepere, că-i ieşise şi-o zicere: „La nea’ Radu în Covaci,/ Bei, mă rog, pînă 'te faci'/ Şi după ce te-ai făcut/ Iar o iei de la-nceput…”.   

Locanta „La o idee”

Ei bine, sigur că toate aceste minunăţii gastronomice erau udate din belşug cu licori binecuvîntate (inclusive de zei!): la început cu ţuici gălbior-mărgelate (de Văleni ori de Piteşti) stoarse din „suflet de prună bătrână şi chinuită” (O. Stoica) iar apoi cu vinuţuri, precum cele deja pomenite dar şi de Drăgăşani, Murfatlar, Segarcea ori de pe unde pohteau muşterii. La aceste chiolhanuri, fie „banda” (cum i se mai zicea tarafului) lui Pădureanu, fie cea vioriştillor Nae Buică (cînta pe o Guarnieri!) ori Cristache Ciolac, fie Sandu Leon ( la pian sau ferăstrău), fie Fănică, chitaristul ori Fănică Luca, naistul (maestrul lui Gheorghe Zamfir), fie cea a ţambalistului Lică Ştefănescu (cel mai bun în epocă), picurau fără milă în inimile şi sufletele clienţilor statornici şi cu „naturelu’ simţitoriu” - printre care se prenumărau şi nume de vază, precum C.A Rosetti, Ghiţă Ranetti, George Coşbuc, Delavrancea, Vlahuţă ori însuşi conu’ Iancu Caragiale - cîntice de dor, of şi iremă albastră („La moară la hârţa-pîrţa”, „Din Ploieşti pînă-n Gheboaia” ori „Lele cu scurteica verde”), de uneori părea că lăcrimează şi suspină pînă şi acea „statue” de ghips din restaurant, „care reprezenta o femee cu un vas din care curgea apă” (C. Cosco).

Caragiale şi Vlahuţă

Aici dară, în cîrciumioara asta binecuvîntată de Dumnezeu, de pe altă lume, parcă, se spune că într-o bună noapte către dimineaţă, „mititeii lui Iordache” au fost botezaţi astfel de candriul Nae Orăşanu, boemul poet-gazetar, umorist şi pamfletar (el a dat faimă localului), într-un moment de maximă inspiraţiune gastronomico-umoristică, într-un menu propriu, numit chiar aşa: „Listă de bucate à la Orăşanu”. Dac-ar fi să-i dăm crezare memorialistului C. Bacalbaşa, martor ocular la eveniment – şi io zic să-i dăm, măcar de dragul povestirii – iată cum a nemurit-o dumnealui: „Pîinea – o abundenţă, cîrnaţii mari – patricieni, cîrnaţii mici – mititei, varza acră – originară de la Belgrad, ardeiul roşu – o torpilă, gheaţa – cremă de Siberia”. 

Nicolae T. Orăşanu

Pe aceeaşi listă, ţuica se numea „o idee” (de unde şi supranumele localului, „La o idee”), sticla de vin de un sfert de litru era „o pricină”, cea de 1,5 litri (adică ocaua de vin din Muntenia) avînd alături o sticlă de borviz, ambele la gheaţă, formau „o baterie”, cafeaua turcească, „un taifas” iar cea cu rom un „marghiloman”. În acea seară spune povestea, epuizîndu-se maţele pentru „patricieni” iar foamea muşteriilor fiind mare, aţiţată de băuturile sorbite, Iordache ar fi pus tocătura direct pe grătar, în calupuri mici, asta după ce, în prealabil, adăugase în ea niscaiva condimente, „după gust”: chimen, cimbru, piper şi puţin bicarbonat de sodiu. Şi de atunci, bucurîndu-se de mare succes la meseni, întrecînd tuzlamaua şi ciorba de burtă şi la fel de săţioşi, mititeii au devenit specialitatea casei, cu ei, zice-se, Iordache înebunind Parisul la Expoziţia Universală de la 1889 (cînd s-a inaugurat turnul Eiffel). Iată şi reţeta lor, aşa cum este ea notată de Octavian Stoica (în „De-ale gurii din bătrîni”): „se fac din cane de vacă, de la piept şi prapore, tocate pînă asudă cel ce dă, şi ţinută să se frăgezească maiaua o zi şi chiar două, şi abia apoi se sărează, li se pune cimbru şi sămînţă de ardei roşu uscat, rămas din toamnă pînă-n primăvară şi se frămîntă tocura cu mujdei de usturoi şi zeamă de carne. Odată sfîrşite acestea, se aşează pe grătarul uns cu o aripă de pene de gîscă muita-n seu de oaie, iar dedesubt trebuie să ardă fără flacără cărbunii de lemn.” Pînă data viitoare, încercaţi măcar una dintre aceste reţete şi veţi constata că între micii astfel preparaţi şi cei din comerţ, nu există nici cea mai mică legătură de rudenie. Parol! (va urma)  

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/07/sfaraie-micu-fumege-mangalu-vi/, precum şi în ediţia tipărită, an VIII, nr. 405, 12 iulie – 22 august 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (XVIII)

„Cercetat imediat cazul

şi cu respect raportez urgent.”

(I.L. Caragiale, Telegrame)

Braking News (epilog)

Şi ca tacîmul să fie complet, imediat după ce s-a trezit senator, cîştigîndu-şi mandatul în colegiul I din Dolj (în decembrie 2012), atît de lejer încît cu siguranţă că nici dumneaei nu i-a venit a crede (de altfel, pe atunci circula şi-o vorbă, cum că şi-o mătură dacă ar fi fost pe listele USL pentru parlament, ar fi cîştigat fără nicio problemă), Cristiana Anghel a mai făcut o boacănă: ca orice bună gospodină, mutîndu-se în capitală, trebuia să-şi găsească o locuinţă. Pe măsura noului dumisale statut. Pe care a găsit-o. într-un cămin al unei facultăţi (într-o cameră de oaspeţi, să n-o coste prea mult!), în care se instalase şi fiica dumisale, proaspăt angajată a ministerului educaţiei. Asta a fost bomboana pe coliva „carierei politice” a caracalenei, cu alte cuvinte, a începutului sfîrşitului ei. Care, de fapt, se încheiase înainte să înceapă…

Atît le-a trebuit hienelor (care pînă mai deunăzi îi ridicaseră ditirambice osanale) din televiziunile de ştiri şi presa scrisă rămase fidele vechii puteri (cu vîrfuri de lance B1TV şi „Evenimentul Zilei”) care, în cîrdăşite cu altele devenite între timp extrem de „acide” la adresa noii puteri (cu RTV în pole position) au trecut la un furibund atac la baionetă împotriva „coruptei” doamne. „Inchizitorii” Sorina Matei şi Robert Turcescu s-au dat de ceasul morţii: descoperiseră, în sfîrşit, şpilul corupţiei româneşti şi făceau spume la gură pe tema asta. Doamna senator s-a apărat cum a putut şi cum s-a priceput. Oricum, imaginea dumisale de Jeanne d’Arc de Caracal plecată să mîntuiască naţia era grav şi ireversibil deteriorată. Moralitatea dumneaei era terfelită total, în ciuda unor declaraţii găunoase, pe care nu le mai credea nimeni şi care n-au dres deloc busuiocul - „(...) am minţit şi nu ne ţinem de cuvânt ! (USL-ul, adică – n.m.) Suntem mai răi decât pedeliştii! Măcar ăia nu au spus că vor face nişte lucruri. Noi am zis că le facem şi le uităm. Găsim scuza iar cu criza. Dar dă-o, Doamne, iartă-mă, de criză! Când ai făcut programul de guvernare nu ştiai că e criză?” – ba au avut darul să-l irite pe însuşi starostele Ponta, care a şi dat imediat cu muci în fasole, chiar dacă ulterior şi-a cerut scuze: „Strict în cazul doamnei, m-am gândit la un singur lucru: că pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”. Iar marele jurnalist al neamului, cu laurii pe frunte şi sceptrul în mînă, Cristian Tudor Popescu, cel care nu mai vorbeşte-n fraze, ci-n sentinţe, s-a întrecut pe sine în mîrlănie şi cu acest prilej: „În sensul ăsta, mă gândesc că n-ar fi rău să-şi deschidă, pe lângă cabinetul senatorial, şi unul de cure de slăbire pentru doamne.” Da, dar ar fi mult mai util un cabinet pentru domni cu minţile răznite ca ale dvs, musiu CTP!

Eu cred că doamna Anghel ar putea să iasă cu faţa cît de cît curată din haznaua în care s-a prăbuşit, într-un singur mod, aşa cum singură a şi sugerat: „Dacă ar fi să-mi încalc principiile mele și să devin din om neom plec din Senat. Dar nu înainte de a lupta pentru convingerile mele. Doar dacă nu se poate face nimic sub nicio formă și nu am nicio șansă, îmi dau demisia”. Cred că puteţi demisiona liniştită, stimată doamnă, că principiile vi le-aţi încălcat oricum, drept pentru care nu mai aveţi, practic, nicio şansă să mai faceţi ceva conform propriilor convigeri. Aţi pierdut lupta. Se vede cu ochiul liber asta iar retragerea dvs (fără torţe) sub scut pe meleagurile natale, încă-i posibilă şi ne-ar da un semn şi nouă, că în ceea ce vă priveşte, nu-i chiar totul pierdut!

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/07/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-xviii/, precum şi în ediţia tipărită, an VIII, nr. 405, 12 iulie – 22 august 2013, p. 14)

Haihui printre cuvinte (10)

Ultimul cuvânt, ultima profeţie: „Mai sunt 12 luni!”

„ Simţeam cu toţii că se pregăteşte, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a fost ceva mai bine, parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim cuvânt de învăţătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.

Am intrat să îi sărut mâna şi voiam să mă retrag. Părintele a deschis ochii şi m-a întrebat uşor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinţia voastră să vă însănătoşiţi, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în ţară?” M-a întrebat părintele, aşa cum obişnuia să întrebe când era bine. Toţi cei din jur s-au mirat că vorbeşte şi au venit cu toţii să asculte. Eu, împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele mai importante probleme, constituţia, homosexualii şi războiul dat familiei creştine, retragerea cetăţeniei de onoare lui Valeriu Gafencu şi altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenţie. Şi mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi… Am reuşit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia îşi dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temniţele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoaşterea sfinţeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit şi a zis: Mare biruinţă!

Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranşant de teama posibilelor reacţii dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Şi l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, ştiţi problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuşi obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică şi este necesară o intervenţie chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. 

Ce să facă mama? Să îşi interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie”. Cineva a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoşiţi că nu are cine să ne ajute”. Părintele a răspuns iar cu umor şi zâmbetul cel mai frumos din lume: „Măi, să ştiţi că nici eu nu ştiu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc. Nici eu nu mai ştiu ce vreau.”

(Extras din editorialul Monahiei Fotini, „Cuviosul Justin de la Petru Vodă – sfîntul care va încălzi inima poporului roman.Jurnalul suferinţei şi ultima profeţie.”, apărut în revista ATITUDINI, an V, nr. 29, iulie 2013, pp. 1-9)

(Textul integral la adresa http://atitudini.com/cuviosul-justin-de-la-petru-voda-sfantul-care-va-incalzi-inima-poporului-roman-jurnalul-suferintei-si-ultima-profetie/#more-3303)

(Sursa foto-text: http://atitudini.com/)

 Emisiunea „Universul credintei” 

Haihui printre cuvinte (9)

„Joi, 31 august, 22:04 (2006)

‘Îmbrǎţișare’, ‘îmbrǎţișare activǎ’. Nu ‘a te culca cu o femeie’, ‘a face sex’, ‘coit’, ‘a i-o trage’, ‘a i-o pune’, ‘a cordi’, ‘a penetra’, ‘a fecunda’, ‘a obosi patul’. Nici mǎcar ‘a face dragoste’. Oricine îșî poate cu adevǎrat imagina cum aratǎ în timpul excesiv pomenitului proces știe cǎ e în el ceva profund dezagreabil, ridicol și grotesc – gesturi, vorbe, facies, ‘acompaniament de fond’. Noica, cu tot ajutorul cuvintelor, reușește sǎ mute actul sexual din zona animalicului într-o zonǎ mai umanǎ: îmbrǎţișare.” 

(Gabriel Brebenar, „Jurnalul unui cititor”) 

                                                Madeleine Peyroux - "Love and Treachery"

Haihui printre cuvinte (8)

Hai-„O 

Zeul care a dat greş 

„O carte esenţială pentru înţelegerea fenomenologiei deşteptării din somnul dogmatic, din mirajul utopiei, din vraja religiei politice marxiste. De la Arthur Koestler şi Ignazio Silone la Richard Wright şi André Gide, autorii acestei cărţi decisive îşi privesc necruţător trecutul şi se întreabă: Cum şi de ce am putut crede? Dar mai ales este vorba despre mecanismele trezirii, de agoniile rupturii cu un cosmos al certitudinilor în favoarea unei lumi a interogaţiilor libere. De fiecare dată cînd predau, ascensiunea şi căderea comunismului în veacul lagărelor de concentrare şi al ideologiilor pretins redemptive, această carte, o adevărată gramatică a apostaziei, este bibliografie obligatore.” 

(Vl. Tismăneanu)

Sfîrîie micu’, fumege mangalu’! (V)

Cu toate că sînt multe voci serioase (Constantin Bacalbaşa în a sa adevărată enciclopedie culinară „Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mancare de la 1935”, inegalabilul  Al. O. „Păstorel” Teodoreanu în „Gastronomice”-le  sale sau pe nedrept uitatul C. Cosco în a sa splendidă „Cînd era bunica fată…”, citată copios de contemporanul nostru Octavian  Stoica în minunata sa carte „De-ale gurii din bătrîni” – despre a cărei existenţă aflasem din bibliografia masivului volum al lui Radu Anton Roman, „Bucate, vinuri și obiceiuri românești” – ce mi-a fost oferită spre consultare deunăzi, cu gentileţe amicală, de colegul Nini Hristodorescu, pentru care-i mulţumesc şi-i sărut fruntea inimii dumisale), demne de crezare, dau drept sigur faptul că istoria micului românesc a început pe la sfîrşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, în populara bodegă a lui Iordache Ionescu (supranumită „La o idee”) din strada Covaci nr. 3 din Capitală. Cu toate acestea, aşa cum aminteam, atestarea documentară a mititelului vine dinspre celebra locantă bucureşteană „Caru’ cu bere”, printr-o scrisoare datată 16 iunie 1920 (după alte surse „28 maiu 1920”), în care bucătarul-şef de atunci, „Maestru Gastronom Marian Diţu”, îi trimite reţeta soţiei unui client foarte apropiat (un ofiţer al cărui tată, prieten bun cu nenea Iancu Caragiale, frecventase asiduu în ultimii 20 de ani berăria), menţionînd printre altele că deţine secretul preparării mititeilor „(…) de la marele Maestru Gastronom D-l Tică Preoteanu, antemergătoriul meu la conducerea bucătăriei Carului”. Şi cum orice taină încredinţată unei femei, devine, rapid, publică, aşa am ajuns şi noi, cei de azi, în posesia preţioasei reţete. Aferim! Aşadar, iat-o, în grafia originală:

„Caru’ cu bere” (pictură de Ionel Haloiu)

„(...) Se ia cărniţă de vacă de la gât, fără a se îndepărta grăsimea şi se dă de două ori prin maşină, pentru a se mărunţi cât mai bine şi cât mai uniform. Dacă va fi carnea prea slabă, se va adăuga ceva seu de vacă sau din lipsa acestuia chiar de oaie, ca la 100 până la 150 de grame pe fiecare kilogram cântărit de carne. Nu se va lua în nici un caz slăninuţă, costiţă sau carne de porc, care nu fac decât să strice gustul şi să ia din minunata savoare a mititeilor.

Se fierbe o zeamă din oase de vacă cu măduvă, care se scade bine, din 500 grame de oase la fiece kilogram de carne. Se pregătesc pentru fiecare kilogram de carne mirodenii şi condimente după cum urmează: 8 grame de piper proaspăt pisat mărunt; 12 grame de cimbru uscat cât mai proaspăt pisat mărunt; 4 grame de enibahar pisat mărunt; 2 grame de coriandru pisat mărunt; 2 grame de chimion turcesc pisat mărunt; 1 gram de anis (anason – n.m. T.D.) stelat pisat mărunt; 8 grame de bicarbonat de sodium; 1 linguriţă de zeamă de lămâie; 1 lingură de untdelemn; 1 căpăţână bună de usturoiu aromat şi nu din cel iute.

La cantităţi mai mari de cinci kilograme, se va adăuga pentru fiecare alte cinci kilograme de carne, câte o măsură mai mult din mirodeniile pomenite.

Se frământă carnea într-un vas pe măsură timp de un ceas, adăugând la început bicarbonatul de sodiu, care se stinge cu zeama de lămâie. Jumătate din zeama de oase şi toate celelalte condimente, afară de usturoiu, se adaugă treptat, uniform şi puţin câte puţin. Amestecul se acoperă şi se dă la gheţar o zi şi o noapte, după care se scoate, se lasă câteva ceasuri la dezmorţit şi se mai frământă o dată preţ de o jumătate de ceas cu restul de zeamă de oase dezmorţită. Se face un mujdeiu de usturoiu cu apă călduţă dintr-o căpăţână pentru fiecare kilogram de carne, care se lasă la tras o jumătate de ceas. Se stoarce mujdeiul de usturoiu într-un tifon, se adaugă sucul de mujdeiu şi se mai frământă odată amestecul preţ de un sfert de ceas. Se dă din nou la gheţar până a doua zi. Preţ de trei ceasuri înainte de a fi prăjiţi şi serviţi mititeii, se scoate amestecul de la gheţar, pentru a se încălzi şi muia; după trei ceasuri sau când s-a dezmorţit amestecul, se formează mititeii ca de un deget mare lungime şi ca de două degete grosime, se ung cu untdelemn pe toate părţile şi la capete şi se lasă sa stea la zvântat un ceas. Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se din când în când cu mujdeiu, aşa ca să prindă o crustă rumenă de jur împrejur. Gratargiii noştri întorc fiecare mititel doar de trei ori până este prăjit. La prăjit mititeii vor scădea puţin, de unde şi denumirea lor, sau cea de mici. Nu se lasă să se pătrundă, ca să nu se usuce sucul care conţine savoarea condimentelor. Dacă se prăjesc la foc prea mic, mititeii scad prea tare, se usucă, lapădă tot sucul aromat şi devin seci. Se servesc alături de chifle proaspete ori felii de franzelă, cu Mutard de Dijon sau muştar picant şi aromat, după preferinţă şi cu sare şi ciuşcă (ardei iute – n.m. T.D.). Doar şi numai aşa veţi obţine mititei savuroşi cum se zice că numai la noi sunt.

Cunosc mulţi din aşa numiţii gastronomi prin birturi şi bodegi mai ales prin mahalale, care din neştiinţă ori din spirit de falsă economie înmulţesc aluatul de mititei cu alte soiuri de carne de porc, cal ori oaie. Afară că scad mai puţin la prăjit decât ca cei de carne de vacă, nu au pe departe gustul şi savoarea mititeilor adevăraţi. O greşeală mare mai este şi zgârcenia la condimente, mai ales la usturoiu şi piperu. Mai cu seama usturoiul este partea dominantă a gustului atât de specific al mititeilor (…).” (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicesc

(Text apărut şi la adresa: http://www.altphel.ro/2013/07/sfaraie-micu-fumege-mangalu-v/ precum şi în ediţia tipărită, nr. 404, an VIII, 5-11 iulie 2013, p. 23)     

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (XVII)

„Cercetat imediat cazul

şi cu respect raportez urgent.”

(I.L. Caragiale, Telegrame)

Breaking News (10).

Mă uitam deunăzi la toată tevatura asta cu fraudarea eaxamenului de bacalaureat de la liceul „Bolintineanu” din Capitală. Mă uitam şi mă cruceam, necrezîndu-mi ochilor că am trăit s-o văd şi p-asta: Serviciul Român de Informaţii implicat în anchetarea unui caz de luare de şapagă pentru trecerea unui examen, la un pîrlit de liceu, fie el din capitala Românicăi. Oare poliţia noastră chiar nu mai e capabilă să rezolve cu propriile-i puteri un astfel de „caz” sau poate că nu ştiu eu, dar e posibil ca o asemenea situaţie să ţină, mai nou, de siguranţa naţională, deci să fi ieşit din fişa postului „organelor” abilitate să se ocupe de ea? Numai Dumnezeu mai poate şti, că eu, unul, chiar că nu mai pricep nimic!

Dar, mă întrebam eu, în timp ce urmăream pe canalele de ştiri toată această aiuritoare sarabandă, cam pe unde i-or luci ochii învăţoarei-senator din Caracal? Oare de ce nici un post de televiziune n-a invitat-o pe doamna blondă din Caracal, Cristiana Anghel, să-şi dea şi ea cu părearea, că doar provine din „sistem”, cum se spune mai nou, şi dacă nici dumneaei nu ştie cum devine cestiunea, atunci cine? Mamaie Paula Iacob? Vadim? Poate Becali, da’ uitai că dumnealui momentan e la borţoasa şi acolo are cu totul alte preocupaţiuni. Ori poate eternii Ciuvică şi Chireac, aceşti Heckle şi Jeckle ai talk-show-ului băştinaş, deveniţi doi vajnici „cronici” vestiţi ai micului ecran sau însăşi tuşica Monica Tatoiu, profă de mate, în fond, nu?, da’ mneaei a fost mult prea ocupată cu propria-i nuntă de argint zilele-astea şi n-a avut timp de flecuşteţe…   

Of, Doamne, mi-am dat seama că mi se făcuse, deodată, dor de tonul mămos-moralizator şi de cuvintele pline de înţelepciuni ale blondei mele caracalene, Cristiana Anghel dar pe dumneaei, ia-o de unde nu-i! Da, da, bag samă că a fost scoasă definitiv din cartea de imobil a invitaţilor-abonaţi ai canalelor de ştiri după ce s-a aflat că a fost plătită (cam „subţire”) cu 140 de milioane de lei un an de zile să vorbească la antenele voiculesciene. Dar mai ales după ce a mai făcut o boacănă, mai an, cînd şi-a „implementat” (îmi place de mor acest verb făcut celebru de dom’ profesor Petre Roman) fiica în ministerul educaţiei (cînd, e adevărat, încă nu devenise senator, da’ ce mai contează, nu se vede din avion!), în urma unui „concurs”. Da’ las’ că ştim noi cum e cu concursurile-astea pe la bugetari, vorba lui Toma Caragiu: concursu’ se ţine joi, iar postu’ e ocupat de luni! Aşa că, puteam să aştept eu mult şi bine, că doamna cu pricina n-a apărut deloc pe „sticlă”. Nici măcar pe aceea a „laboratorului” în ale cărei retorte fusese plăsmuită: Antena 3. O fi înţeles, măcar în ceasul al doisprezecelea, stimata noastră învăţătoare, în ce hal şi-a complicat existenţa şi în ce căcat (scuzaţi de vorbă proastă, ar spune maestrul Creangă!) a intrat? Dar, mai presus de orice, o fi înţeles, în sfîrşit, acum, intrată într-un total con de umbră şi părăsită de toţi, cît de scurtă i-a fost calea de la pedagogie la demagogie? Sînt cîteva întrebări la care voi încerca să răspund în epilogul de data viitoare. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu  

(Text apărut şi la adreesa http://www.altphel.ro/2013/07/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-xvi-2/, precum şi în ediţia tipărită, nr. 404, an VIII, 5-11 iulie 2013, p. 8)