Jurnal (cvasi)livresc de (mini)vacanţă (4)

Cuvîntul care ar trebui (numai) să zidească.

De foarte multe ori, cuvintele „tăioase” (care sînt un rău necesar) folosite nu neapărat „chirurgical” însă cu măsură şi gingăşie, fac nespus de bine. O spun din proprie experienţă. Chiar mai bine decît cele „boante” ori „zaharisite”. Un cuvînt „tăios” folosit cu abilitate şi mai ales cu har nu lezează... Un cuvînt „tăios” e aidoma unui bisturiu în mîna unui chirurg de clasă... Tămăduieşte. Bref, cuvintele sînt nişte „ustensile” redutabile. Ele devin „arme ucigătoare”, greu sau imposibil de controlat, doar atunci cînd intră pe „mîinile” cui habar n-are să le folosească. Pentru conformitate, hai să-i ascultăm pe unii dintre grangurii zilei  sau să-i citim pe unii dintre aşa-zişii jurnalişti şi-o să ne crucim! Ca să nu mai vorbesc despre cuvintele formelor de viaţă numite „vedete”!

Simfonia lupului.

Tocmai ce am terminat de citit şi varianta în limba franceză a romanului „Simfonia lupului”. E aşa cum mă aşteptam. Totul e „made in România” în excepţionala carte a helveto-românului Marius Daniel Popescu, de la un capăt la altul, cu excepţia faptului că e grafiată în franceză. Însă franceza folosită de Marius e un fel de „franco-română de tranziţie”, dacă o pot numi aşa... O trăire profund românească transpusă în franceză. 

Marius Daniel Popescu
(foto: unil.ch)

Cam cum se scria în româneşte cu chirilice, în perioada alfabetului de tranziţie de pînă în 1862. E un truc al lui, de care-şi poate da seama orice român, bun cunoscător de franceză. Însă varianta în limba română mi se pare mult mai suculentă. Cuvintele au alte parfumuri, alte sonorităţi, alte adîncimi... Chestii pe care el a reuşit să le imprime într-o mare măsură şi francezei pe care o foloseşte, care n-avea cum să nu placă celor care i-au premiat cartea. Şi nu numai. Literatura franceză contemporană e pe cale să se sufoce de prea mult experiment iar Marius i-a dat cu scrisul lui o gură zdravănă de aer curat . 

Dispar cărţile?

Un tablou care-mi place nu-l pot lua cu mine dintr-o simeză decît doar via ochii minţii. O carte de hîrtie care-mi place, din fericire, o cumpăr din librărie, o citesc şi-o iau cu mine ori de cîte ori mi se face dor de ea. Nu ştiu de ce, acest gînd mi-a amintit de „451⁰ Fahrenheit”, splendidul roman-parabolă al lui Ray Bradbury. Cît despre filmul omonim al lui Truffaut, io, unul, l-aş proiecta în şcoli tinerimii studioase măcar o dată pe trimestru (sau semestru) şcolar. Nu cred în teoria fatalistă a dispariţiei cărţilor de hîrtie, nici chiar dacă civilizaţia noastră (cu bunele şi relele ei), la un moment dat, ar sucomba. Nimic pe lumea asta nu-mi poate înlocui plăcerea extatică (tactilă, olfactivă ori de altă natură) provocată de lectura unei cărţi de hîrtie. O carte frumoasă este aidoma unei femei frumoase. Ce lipsită de sens ar fi lumea fără cărţi şi femei! 

O carte necesară care se lasă aşteptată.

Eu cred că rgretatul prozator prahovean Sorin Stoica (dipărut la doar 28 de ani în 2006, pe care nu l-am cunoscut personal dar căruia i-am dedicat un text aici  http://cuvinte-sunete-imagini.blogspot.ro/2009/09/in-memoriam-sorin-stoica-singuratatea.html#links, însă după trecerea lui la cele veşnice, hélas!) a fost un „industrios” şi nu unul oarecare, ci chiar unul de top... În sensul cel mai bun al cuvîntului, desigur. Pentru că el, un MŢRiaş-meseriaş desăvîrşit, a folosit drept materie primă tocmai acea „limbă (română – n.m., T.D.) comună”, pe care a scociorît-o cu o înverşunare şi o hărnicie abnorme, în cele mai intime resorturi, pentru ca apoi să aducă la suprafaţă tot ce a găsit prin acele cotloane numai de el ştiute, lucruri pe care, în final, să le poliseze cu un rafinament nebun în textele sale. În absolut toate textele sale. Tocmai de aceea aştept cu nerăbdare volumul „Dincolo de frontiere” conţinînd (în aproape 1000 de pagini!), opera sa literară, a cărui apariţie a fost anunţată încă din toamna trecută de editura „Casa de Pariuri Literare” şi le mulţumesc anticipat tuturor acelora (prieteni ori neprieteni ai săi), care au trudit pentru această necsară şi salutară recuperare, dedicată unuia dintre importanţii prozatori români ai tinerei generaţii... 

Facebook-ul şi marea

Eu asemui acest FB (pe cărările căruia mă preumblu virtual de vreo patru ani) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival. Îmi place şi hărmălaia pestriţă dar obositoare (ca la Moşi) din buza mării în arşiţa verii însă, mai presus de orice, iubesc marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate... Cît despre cei din juru-mi (nu le zic prieteni, că ăştia sînt o specie rară), ca şi-n viaţa reală, cînd proliferează nepermis, brusc intervine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd aşa cum au venit. Uneori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din „cartea de imobil” a paginii mele feisbuciste. Unii lasă urme, alţii nu. Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei adevăraţi. 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut la adresa http://www.altphel.ro/2013/05/jurnal-cvasilivresc-de-minivacanta-4/ şi în ediţia tipărită, nr. 397, anul VIII, 17-23 mai 2003, p. 23)