JOHN HENRY „BONZO” BONHAM

(31 mai 1948 - 25 septembrie 1980)

http://www.johnbonham.co.uk/biography/biography.html

Despre mirajul utopiei…

„A călători este o misiune”

(Jean-Marie Goulemot)

Scriam în urmă cu aproape un an că pe Codruţ Constantinescu, tînărul istoric şi scriitor, l-am cunoscut prin 2007, dacǎ nu mǎ înșealǎ memoria. Însǎ cu recenziile, cronicile și eseurile dumisale din „Revista Nouǎ” de la Câmpina și „Axioma” din Ploiești (periodice în care, pe atunci, scriam amîndoi), mǎ delectam deja de vreo doi ani. Tot de prin 2007, am început sǎ-i citesc sistematic textele postate pe blogul sǎu, „Litere, cuvinte, fraze”. Loc din care aveam sǎ aflu cǎ omul meu, câmpinean sadea, absolvise istoria la universitatea bucureșteanǎ în 2000, apoi a ajuns în Danemarca unde a absolvit cursurile „The International People’s Collage” din Helsingor (tot în 2000) și apoi un masterat în cadrul „Institutului European” al Universităţii din Geneva (între 2001 şi 2003). Junele nostru studios revine acasǎ, prin 2003, în mod absolut inexplicabil pentru mine și se angajeazǎ consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova unde activează şi în prezent. Continuǎ sǎ citeascǎ cu febrilitate şi aplicaţie, în acelaşi timp punîndu-se zdravăn pe scris, unele dintre textele sale apǎrînd în reviste cu ştaif precum „Timpul”, „22”, „Observator cultural”, „Dilema Veche”, „Familia” ori „Historia” dar şi în alte surate mai mici ale acestora şi la fel de intelighente, precum „Axioma”, „Revista Nouă”, „Oglinda de azi” sau „Labirint”. Rezultatul? Douǎ cǎrţi cuceritoare („Hai-hui prin Occident” și „Enervǎri sau despre bucuria de-a trǎi în România”, ultima în colaborare cu Mirel Bǎnicǎ) cuprinzînd, aţi ghicit, experienţele de viaţǎ (și nu numai!) trǎite în acești din urmǎ ani și încǎ douǎ, „Studii irlandeze” și „A trǎi pentru a citi”, aceasta din urmǎ înglobînd cronici și recenzii ale unor volume (multe netraduse în românǎ), trǎdînd, prin multitudinea autorilor și varietatea temelor abordate, apetenţa sa cǎtre captivanta şi dificila zonǎ a literaturii numitǎ generic „de idei”. Spre surprinderea multora dintre cititorii săi, Codruţ publică în anul 2011, la editura Vremea, „În labirint sunt umbre şi lumini”, un volum cuprinzînd duioase şi nostalgice povestiri memorialistice, abordînd aşadar, în ciuda vîrstei sale (are doar 36 de ani!), un gen literar mai rar atacat de foarte tinerii scriitori, demostrînd şi un real talent de povestitor. 

Deunăzi am primit, cu dedicaţia de rigoare, cea mai recentă carte a lui Codruţ, „Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă”*. Neavînd timpul fizic necesar s-o parcurg pînă la apariţia de vinerea aceasta a gazetei noastre (deşi mai multe dintre textele incluse le-am parcurs în periodicele mai sus-amintite), l-am rugat pe autor să-mi spună care-i ideea acestei cărţi. Şi iată ce am aflat: „Secolul XX, fiind unul al ideologiilor şi al sistemelor totalitare, nu avea cum să nu influenţeze (şi) literatura de călătorie. Regimurile de extremă-dreapta au fost mult mai puţin interesate de promovarea unei imagini idilice. Lui Hitler nu-i păsa de cucerirea inimilor francezilor sau ale englezilor, în timp ce cu totul altfel au stat lucrurile cu regimul sovietic. „Uniunea Sovietică era şi avea să rămână foarte preocupată de imaginea sa în străinătate chiar şi sub Stalin”(Anne Applebaum „Gulagul. O istorie”) Nenumarate legiuni de simpatizanţi pro-comunişti, tovarăşi de drum cu sau fără carnet de partid, s-au pus în slujba „Cauzei”, vizitând o Uniune Sovietică supusă uneia din cele mai crunte dictaturi cunoscute de istorie. Călătoria în URSS se aseamănă cu pelerinajul religios din Evul Mediu, însă ia forma unui pelerinaj ideologic ateu care-i căleşte pe pelerini, le întăreşte de obicei credinţa în superioritatea sistemului totalitar. Odată întorşi acasă ei se transformă în apostoli ai „viitorului luminos”. Sistemul primirii tovarăşilor de drum din Occident, care a fost pus la punct în perioada interbelică, a fost extrem de folositor pentru maşinăria propagandistică pro-comunistă din ţările ocupate de către Armata Roşie după cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a oferi populaţiilor cucerite versiuni oficiale ale raiului sovietic expuse chiar de către intelectualii din aceste țări care s-au pus la dispoziţia noii ordini politice. În cazul României, îi avem pe Geo Bogza sau pe George Călinescu. Se dorea oferirea unui miraj, construirea acelei Fata Morgana după care merita să alergi. Chiar dacă la nesfârşit! Fiind de regulă convinşi încă dinainte să ajungă în „Raiul communist”, ei au lăsat marturii edificatoare, cauţionând implicit (uneori chiar explicit) crimele staliniste. Puţini dintre ei s-au răsculat, devenind apostaţi, preferând să spună adevarul  „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8.32). Aceasta este povestea lor...”

Bogdan-Lucian Stoicescu

P.S. Lansarea cărţii va avea loc sîmbătă 1 iunie 2013, la ora 14, în cadrul Târgului de Carte „Bookfest” (la standul editurii „Vremea”), în prezenţa autorului, volumul urmînd a fi prezentat de scriitorii Mirel Bănică şi Mihail Neamţu şi de istoricul Alin Ciupală.

* Volum apărut la editura bucureşteană „Vremea” cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local din Câmpina şi al unor generoşi sponsori locali (SC Elstar Group SRL şi S.C. PENALTY SRL).

(Text apărut în http://www.altphel.ro/2013/06/despre-mirajul-utopiei/ şi în ediţia tipărită, nr. 399, 30 mai - 6 iunie 2013, p.23)

Clannad & Bono

PETRE ŢUŢEA

( 6 octombrie  1902, Boteni, Argeş - 3 decembrie 1991, Bucureşti)

Despre liberalism

Cel mai potrivit sistem social-politic este liberalismul. Pentru că asigură elita conducătoare, triumful personalităţii, triumful elitei conducătoare, nu-i aşa, şi nu deranjează cu nimic mersul dogmatic al lumii creştine. În climatul creat de liberali se poate respira spiritual şi se poate progresa material, valorile mişcîndu-se nederanjate de nimeni. Democraţia înseamnă mai puţin decît liberalismul, care are, într-un anumit fel, şi un respect aristocratic.

Indiferent cine conduce Partidul Liberal astăzi, poporul român nu poate să evite liberalismul, fiindcă îi datorează crearea statului român modern şi a societăţii române moderne. Mă interesează liberalismul biruitor în Statele Unite, în Japonia şi în vestul Europei. El devine, prin această biruinţă, ispititor pentru vînzoleala din spiritual răsăritean.

Liberalismul te duce cum te duce trenul la destinaţie. Liberalismul favorizează corpul social: te instalează în sistem şi n-ai încotro.

E un fenomen istoric, dar punctează timpul şi spaţiul istoric cu constantele lui extraordinar de utile. Liberalismul oferă constantele în timp şi spaţiu ale ordinii umane, cu toate că a apărut istoric. Aşa cum creştinismul a apărut istoric; dar a punctat cu eternitatea timpul şi spaţiul.

Pe paşii domnului ăstuia foarte mare care se numeşte întreprinzător, pe paşii ăstuia se naşte toată civilizaţia modernă. În urma liberalismului se află uniformitatea, care economiceşte e sterilizantă, iar în faţa lui nu se află decît haosul.

Remember 

GIL-SCOTT HERON

(1 aprilie 1949 – 27 mai 2011)

Edward Estlin Cummings 

(1894-1962)

VII

îmi place trupul meu cînd e cu trupul

tǎu.  e așa, un ceva, foarte nou.

mușchi mai buni, nerv mai mult.

îmi place trupul tǎu.  îmi place  ce face,

îmi place stilul sǎu.  îmi place sǎ-i simt

coloana și oasele și tremurǎtoarea

fermitate catifelatǎ pe care iar

Penate
(foto © Danny Gutherie)

și iar și iar o s-o

sǎrut,  îmi place sǎ-ţi sǎrut așa și pe dincolo,

îmi place, încet mîngîind-o, tensiunea

blǎniţei tale electrizate și ce vine dupǎ ce carnea

se desface….Și ochii mari firimituri ale dragostei

și poate-mi plac tresǎririle

tale sub mine un ceva foarte nou

(Traducere din limba englezǎ de 

Dan Sociu

în volumul bilingv 

„Erotic poems / Poeme erotice”

ed. Art, 2011

antologie de 

George James Firmage)

Jurnal (cvasi)livresc de (mini)vacanţă (5)

Gorgova, mai 2013
(foto: © Bogdan Stoicescu)

Lămurire.

Pentru aceia care m-au întrebat ce-i cu (mini)vacanţa asta a mea, fac necesara precizare că e vorba despre cele două săptămîni - una înainte şi încă una după Paşte – pe care le-am petrecut anul acesta alături de consoarta-mi, răspunzînd invitaţiei (ca şi-n anii trecuţi, de altfel) unor prieteni dragi inimilor noastre de-a fi împreună de Sfintele Sărbători pascale în minunata lor căsuţă de vacanţă. Au fost zile tihnite, departe de casă, de „lumea dezlănţuită”, de „zgomotul şi furia” citadine, undeva într-o margine de ţară, pe-un tărîm uitat de timp, într-o sihăstrie întremător-fermecătoare purtînd un nume straniu – Gorgova – aflată undeva în labirintul tainic de stuf şi ape al Deltei Dunării, în imediata apropiere a unei alte aşezări pescăreşti, Maliuc. Sînt locuri pe care cotrobăitorii, aidoma nouă, amorezaţi de locuri de vis, mai puţin sau chiar deloc bătucite de „turişti”, le cunosc prea bine şi de care, odată aflate, se despart cu mare greutate. Sînt locuri magice, aş îndrăzni să spun dar care, ca multe altele asemenea lor din ograda urgisită numită Românik, sînt măcinate de aceleaşi boli nesănătoase (sic!), cronicizate. Ele au fost lăsate de izbelişte într-o paragină metastazică greu de imaginat, pricinuită de ignoranţa, delăsarea, nepriceperea şi nesimţirea celor îndrituiţi să se ocupe de ocrotirea lor şi care, astfel, le-au transformat în prăzi sigure pentru haitele de hiene hulpave şi rapace care, practic, nu fac nici un efort în goana lor funambulescă de a se pricopsi, înhăţînd pe dată în labele lor jegoase şi vîrîndu-şi boturile băloase în trupurile acestor „victime” oferite în mod deliberat pe tavă, profitînd la maximum de indolenţa şi îndeosebi de complicitatea paznicilor. Dar despre toate astea şi încă multe altele, la timpul potrivit. 

Jen Campbell.

Este o scriitoare britanică, vînzătoare şi buchinistă în anticariatul londonez, „Ripping Yarns”. Este autoarea mai multor volume, unul dintre ele, „Weird Things Customers Say In Bookshops” (altfel spus, „Trăsnăi spuse de cumpărătorii de cărţi”) apărut anul trecut şi care pînă acum s-a vîndut deja în 50.000 de exemplare, între timp el fiind tradus în suedeză şi finlandeză, anul acesta urmînd să apară şi ediţiile în germană, olandeză şi chineză, a devenit deja best-seller. Cartea conţine, după cum spune chiar titlul ei, întrebări şi replici care de care mai zbanghii, slobozite de cumpărătorii de cărţi de toate vîrstele şi sexele, de genul: „Am citit o carte în anii ’80, era verde, m-a făcut să rîd – o aveţi?”. Sau: „Îmi trebuie o carte îngrozitoare, să o dau unui om pe care-l urăsc. Vreo recomandare?” Ori: „Aveţi un exemplar din ‘Harry Potter şi przonierul din Azerbaidjan’ ? “Autoarea n-a făcut altceva decît să şi le noteze de-a lungul ultimilor 10 ani  şi să le posteze mai întîi pe blogul ei sau pe reţele de socializare, de unde au fost redistribuite de iubitorii de literatură (şi nu numai!), pînă ce au ajuns sub ochii unui editor cu fler, care i-a propus să le strîngă într-o carte. Anul acesta a apărut şi al doilea volum, o continuare firească a primului, „Alte trăsnăi spuse de cumpărătorii de cărţi”, conţinînd replici de acest gen ale cumpărătorilor, trimise autoarei de colegi librari din lumea largă. Jen Campbell, printre ale cărei preferinţe literare se află cărţi precum „Alice în Ţara Minunilor” ori „Peter Pan”, va continua cu siguranţă să strîngă/publice asemenea perle, care realmente ar fi păcat se se risipească în van. 

Nenorocire. 

„Aflăm că d. Iorga (Nicolae – n.m. Bogdan Stoicescu) a prezentat o nouă piesă Teatrului Naţional din Bucureşti. Se ţine secret pînă şi titlul. Pentru păstrarea spectatorilor pînă în ajun de reprezentare. Alte amănunte asupra sinistrului lipsesc.” (Tudor Arghezi în „Bilete de Papagal”, nr. 31, vol. IV)

Nume. 
Nu odată m-am întrebat ce semnificaţie au, în general, numele de familie străine. Evident că întrebarea mi-am pus-o şi vizavi de cele ale unor mari scriitori ale căror opere, de-a lugul anilor, le-am citit. Tot  scotocind am aflat cam cum s-ar traduce cît mai pe româneşte unele dintre ele, uimit fiind de cît de obişnuite pot fi, în timp ce altele, mai ales ale orientalilor, cîtă poezie conţin. Aşa am aflat, bunăoară, că în rusă Gogol înseamnă raţă sălbatică, Pasternak (Boris) - păstîrnac, Nabokov (Vladimir) „de pe margine”, Tolstoi (Lev) – gras sau mai bine spus grăsan, Bulgakov (Mihail) – anevoios, în portugeză Coelho (Paulo) – iepure, în italiană Calvino (Italo) – chel, Eco (Umberto) – ecou, în franceză Baudelaire (Charles) – sabie scurtă, La Fontaine – fîntînă, Boileau – „bea apă”, în germană Grass (Günther) – mînios,  Böll (Heinrich) – deal iar Kafka (Franz) – stăncuţă (adică un fel de cioară) şi, în sfîrşit, în japoneză Murakami (Haruki) – „dealul de sus”, Mishima (Yukio) – „trei insule” şi Ishiguro (Kazuo) –piatră neagră.                 

                                                                                  © Bogdan-Lucian Stoicescu

(text apărut în www.altphel.ro şi în ediţia tipărită nr. 398, an VIII, 24-30 mai 2013, p. 23 )                                                                            

Jurnal (cvasi)livresc de (mini)vacanţă (4)

Cuvîntul care ar trebui (numai) să zidească.

De foarte multe ori, cuvintele „tăioase” (care sînt un rău necesar) folosite nu neapărat „chirurgical” însă cu măsură şi gingăşie, fac nespus de bine. O spun din proprie experienţă. Chiar mai bine decît cele „boante” ori „zaharisite”. Un cuvînt „tăios” folosit cu abilitate şi mai ales cu har nu lezează... Un cuvînt „tăios” e aidoma unui bisturiu în mîna unui chirurg de clasă... Tămăduieşte. Bref, cuvintele sînt nişte „ustensile” redutabile. Ele devin „arme ucigătoare”, greu sau imposibil de controlat, doar atunci cînd intră pe „mîinile” cui habar n-are să le folosească. Pentru conformitate, hai să-i ascultăm pe unii dintre grangurii zilei  sau să-i citim pe unii dintre aşa-zişii jurnalişti şi-o să ne crucim! Ca să nu mai vorbesc despre cuvintele formelor de viaţă numite „vedete”!

Simfonia lupului.

Tocmai ce am terminat de citit şi varianta în limba franceză a romanului „Simfonia lupului”. E aşa cum mă aşteptam. Totul e „made in România” în excepţionala carte a helveto-românului Marius Daniel Popescu, de la un capăt la altul, cu excepţia faptului că e grafiată în franceză. Însă franceza folosită de Marius e un fel de „franco-română de tranziţie”, dacă o pot numi aşa... O trăire profund românească transpusă în franceză. 

Marius Daniel Popescu
(foto: unil.ch)

Cam cum se scria în româneşte cu chirilice, în perioada alfabetului de tranziţie de pînă în 1862. E un truc al lui, de care-şi poate da seama orice român, bun cunoscător de franceză. Însă varianta în limba română mi se pare mult mai suculentă. Cuvintele au alte parfumuri, alte sonorităţi, alte adîncimi... Chestii pe care el a reuşit să le imprime într-o mare măsură şi francezei pe care o foloseşte, care n-avea cum să nu placă celor care i-au premiat cartea. Şi nu numai. Literatura franceză contemporană e pe cale să se sufoce de prea mult experiment iar Marius i-a dat cu scrisul lui o gură zdravănă de aer curat . 

Dispar cărţile?

Un tablou care-mi place nu-l pot lua cu mine dintr-o simeză decît doar via ochii minţii. O carte de hîrtie care-mi place, din fericire, o cumpăr din librărie, o citesc şi-o iau cu mine ori de cîte ori mi se face dor de ea. Nu ştiu de ce, acest gînd mi-a amintit de „451⁰ Fahrenheit”, splendidul roman-parabolă al lui Ray Bradbury. Cît despre filmul omonim al lui Truffaut, io, unul, l-aş proiecta în şcoli tinerimii studioase măcar o dată pe trimestru (sau semestru) şcolar. Nu cred în teoria fatalistă a dispariţiei cărţilor de hîrtie, nici chiar dacă civilizaţia noastră (cu bunele şi relele ei), la un moment dat, ar sucomba. Nimic pe lumea asta nu-mi poate înlocui plăcerea extatică (tactilă, olfactivă ori de altă natură) provocată de lectura unei cărţi de hîrtie. O carte frumoasă este aidoma unei femei frumoase. Ce lipsită de sens ar fi lumea fără cărţi şi femei! 

O carte necesară care se lasă aşteptată.

Eu cred că rgretatul prozator prahovean Sorin Stoica (dipărut la doar 28 de ani în 2006, pe care nu l-am cunoscut personal dar căruia i-am dedicat un text aici  http://cuvinte-sunete-imagini.blogspot.ro/2009/09/in-memoriam-sorin-stoica-singuratatea.html#links, însă după trecerea lui la cele veşnice, hélas!) a fost un „industrios” şi nu unul oarecare, ci chiar unul de top... În sensul cel mai bun al cuvîntului, desigur. Pentru că el, un MŢRiaş-meseriaş desăvîrşit, a folosit drept materie primă tocmai acea „limbă (română – n.m., T.D.) comună”, pe care a scociorît-o cu o înverşunare şi o hărnicie abnorme, în cele mai intime resorturi, pentru ca apoi să aducă la suprafaţă tot ce a găsit prin acele cotloane numai de el ştiute, lucruri pe care, în final, să le poliseze cu un rafinament nebun în textele sale. În absolut toate textele sale. Tocmai de aceea aştept cu nerăbdare volumul „Dincolo de frontiere” conţinînd (în aproape 1000 de pagini!), opera sa literară, a cărui apariţie a fost anunţată încă din toamna trecută de editura „Casa de Pariuri Literare” şi le mulţumesc anticipat tuturor acelora (prieteni ori neprieteni ai săi), care au trudit pentru această necsară şi salutară recuperare, dedicată unuia dintre importanţii prozatori români ai tinerei generaţii... 

Facebook-ul şi marea

Eu asemui acest FB (pe cărările căruia mă preumblu virtual de vreo patru ani) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival. Îmi place şi hărmălaia pestriţă dar obositoare (ca la Moşi) din buza mării în arşiţa verii însă, mai presus de orice, iubesc marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate... Cît despre cei din juru-mi (nu le zic prieteni, că ăştia sînt o specie rară), ca şi-n viaţa reală, cînd proliferează nepermis, brusc intervine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd aşa cum au venit. Uneori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din „cartea de imobil” a paginii mele feisbuciste. Unii lasă urme, alţii nu. Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei adevăraţi. 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut la adresa http://www.altphel.ro/2013/05/jurnal-cvasilivresc-de-minivacanta-4/ şi în ediţia tipărită, nr. 397, anul VIII, 17-23 mai 2003, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (XI)

„Cercetat imediat cazul

şi cu respect raportez urgent.”

(I.L. Caragiale, Telegrame)

Braking News (4)

După ieşirea sa din spital (în noiembrie 2010), tot anul 2011 şi o bună parte din 2012 (cam pînă după locale), învăţătoarea din Caracal, Cristiana Anghel, s-a mutat cu arme şi bagaje în studiorile televiziunilor de ştiri, mai ales în cele partizane opoziţiei de atunci. În special în dezbaterile găzduite de emisiunile Antenei 3, apariţiile dumisale alături de cei pomeniţi deja în rîndurile mele de săptămîna trecută şi a multor altora, deveniseră atît de obişnuite încît atunci cînd deschideam televizorul şi nu-i sesizam făptura emaciată de încercarea prin care trecuse (70 de zile de greva foamei chiar nu-s de ici de colea, doamna pierzînd într-un timp relativ scurt 14 kilograme!) sau nu-I auzeam vocea, mă întrebam ce să i se fi întîmplat… Peste noapte, Cristiana Anghel devenise un mit fiind privită şi tratată ca atare, cu toată condescendenţa şi simpatia de care invitaţii şi amfitrionii lor din platourile sus-pomenitelor televiziuni erau în stare. Doamna opina despre absolut orice: de la seceta nemiloasă cu care se confrunta agricultura băştinaşă la criza economică globală, de la jaful din sistemului sanitar la haosul din învăţămînt, de la zgomotul firului de iarbă care creşte pînă la efectele devastatoare ale crivăţului asupra ciclului menstrual la raţe, înfierînd cu un soi de mînie proletară corupţia din politica românească şi hoţiile din economie, punînd la zid cu o vehemenţă fără precedent oameni şi instituţii, fapte şi atitudini. 

(foto: oltenasul.ro)

Nimeni nu îndrăznea s-o contrazică, nu i se cereau dovezi în sprijinul unora dintre nefondatele acuzaţii pe care le aducea instituţiilor statului şi/sau slujbaşilor acestora, CNA-ul ne mai cutezînd să amendeze nici o televiziune pe unde Cristiana Anghel trăgea, ca o vajnică amazoană, cu toate gurile de foc din dotare, împotriva a te miri cui sau ce. Doamna se bucura de o imensă popularitate în rîndul telespectatorilor, emisiunilor în care apărea augusta dumisale făptură le creştea rating-ul într- o zi cît altora în 10, reclamele se aglutinau, banii curgeau gîrlă, conturile măre, se umpleau, se născuse-o stea. Vivat!!! Era însăşi „vocea” naţiunii, vîrful de lance al binelui în lupta sa strămoşească împotriva răului, ce mai tura-vura, doamna blondă din Caracal dăduse lovitura. Recunosc, am pierdut ceva vreme (nu prea multă!) urmărind ascensiunea fulminantă a mult stimatei şi iubitei noastre caracalene pe drumul său presărat cu lauri spre înalta soţietate, Am ascultat-o cu mare atenţie şi am ajuns la o concluzie firească însă care nu m-a surprins deloc, atîta vreme cît personaje aidoma dumisale sînt, în viaţa noastră publică, cu ghiotura: doamna doar vorbea, fără să spună nimic! (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în  http://www.altphel.ro/2013/05/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-xi/ şi în ediţia tipărită, nr. 397, anul VIII, p.8) 

Jurnal (cvasi)livresc de (mini)vacanţă (3)

De la Bobby McFerrin la Florin Salam

Bobby McFerrin
(foto: darthmouth.edu)

Citesc deunăzi în adevărul.ro din 4 martie curent un interviu cu Cezar Ouatu, contratenorul ploieştean care a reprezentat România la „Eurovision” 2013, mă crucesc şi nu mai înţeleg o iotă: „Ascult de la Bobby McFerrin, marele vocalist, recunoscut pentru piesa „Don’t Worry Be Happy“, la Luther Vandross, un mare cântăreţ de R&B, Mariah Carey, Florin Salam, Liviu Guţă, pentru că au nişte calităţi vocale extraordinare. Dacă stilul place sau nu, nu este vina lor. Atâta timp cât noi îi ascultăm, ei cântă, când noi nu-i mai ascultăm, ei nu mai cântă, ecuaţia e foarte simplă. Pe playlistul meu e multă muzică jazz, R&B, Aretha Franklin, Ella Fitzgerald, mă inspir din muzica americană.” Păi cum e posibil ca un interpret de operă de valoarea lui Cezar, după ce ascultă Ella Fitzgerald, Bobby McFerrin  şi Aretha Franklin (ordinea enumerării acestor giganţi ai muzicii mondiale este exclusiv valorică) să-şi agreseze timpanele şi sensibilitatea-i muzicală cu guiţăturile suine ale unor neica nimeni precum Florin Salam şi Liviu Ghiţă, ba mai mult, să afirme răspicat că „au calităţi vocale extraordinare” ??? Haida-de! Păi asta e ca şi cum te-ai antrena pe Everest zburdînd dus-întors pîn’ la 8848 de metri pentru a veni acasă să „cucereşti” Moldoveanu şi să spui apoi cît de dificil a fost să atingi 2554 de metri, cît măsoară cel mai înalt pisc din România! Poate doar aşa să-mi explic şi o altă mărturisire a lui Cezar cum că marele compozitor Vanghelis (Evangelos Odysseas Papathanassiou, unanim considerat drept unul dintre cei mai importanţi compozitori și interpreţi de muzică electronică, de film și New Age din lume, un novator de geniu în domeniul muzicilor electro-acustice) îi va compune muzica pentru un videoclip (aferim!) dar că va avea şi o colaborare (tot pe aceeaşi temă) cu… Smiley! Andrei Pleşu scria undeva: „Românii au obiceiul să-şi jelească soarta crudă cînd nu capătă recunoaşterea universală, iar cînd unul din ei o capătă, se enervează.” Oare Cezar să fi început deja să se enerveze? Întortochiate mai sînt căile…muzcii! Şi nu numai! 

Herta Müller.

„Fiecare om este dificil. 

Un om care nu e dificil 

nu e nici interesant… 

Cred că cea mai mare greşeală 

este ca un scriitor 

să încerce să scrie 

o literatură care place şi vrea să se acomodeze, 

în mod literar, la mediul în care trăieşte.” 

(2005)

Gama pentatlonică (sic!) La Minor

Nu, sigur că nu m-am molipsit de la prietenul Mateucă să vînez greşelile colegilor mei jurnalişti de la alte publicaţii dar n-am putut pentru ca să trec cu vederea o asemenea bazaconie. Asta pentru că tot veni vorba despre muzică. Zice dl Alex Revenco (de altfel, un onorabil cronicar muzical) într-un articol mai vechi din „Jurnalul Naţional” („Chitaristul Emil Kindlein şi trista gamă la minor” din 23 august 2012), citîndu-l cam de-a-nboulea pe chitaristul pomenit care, hélas!, şi-a retezat un deget într-un laminor: „ În timp ce lucram la al doilea microfon, într-un moment de neatenţie mi-am prins degetul în laminor. La Minor este şi un termen muzical, este cea mai tristă gamă muzicală. În blues se foloseşte gama pentatlonică (sic!) La Minor (…)”. 

Emil Kindlein (stînga) şi Daniel-Silvian Petre
(foto: © Claudia Tănăsescu)

O fi ea ce-a mai tristă gamă muzicală, nu zic nu, dar să nu-şi fi dat seama dl Revenco (pe Emil Kindlein îl absolv de greşeală dar ar fi jalnic să-i aparţină iar cei de la corectura jurnalului cu pricina nu se pun, că ei habar n-au ce-i cu gamele astea) că una-i gama pentatonică (alcătuită din cinci trepte, fără semitonuri, care stă la baza multor muzici, mai ales populare, inclusiv a blues-ului american) şi cu totul altceva pentatlon (cu „lî”), care vasăzică, o probă combinată de atletism, alcătuită din cinci exerciții diferite, cu alte cuvinte, o probă sportivă! De altfel, e cam aceeaşi diferenţă dintre „laminor” şi „la minor”, în fond, nu? Of, cîte încurcături mai poate pricinui un inofensiv „lî”  în afurisita asta de limbă română!

De la Băsescu zicere

Din profunzimile greu sondabile ale gîndirii lui Traian Băsescu, cică preşedinte al României: „Nu e treaba statului să aibă grijă de cetăţenii lui.”  Nu mai ţin minte dacă a hăhăit sau nu după ce a slobozit o astfel de tîmpenie şi nici la ce fel de „stat” s-a referit… O fi fost vorba despre Statu Palmă Barbă Cot sau despre stat(ul) lui degeaba de peste 8 ani la Cotoceni? Dumnezeu să mai înţeleagă ceva! 

Apropo de România

În anii ’90, România era convalescentă. Şi aşa cum era ea, în imposibilitate de a reacţiona şi a se apăra, a început să fie jefuită. Operaţiunea e în plină desfăşurare.

Nichita Stănescu şi Ion Stratan

Stratanisme

O „cafea cu sare” de la 

regretatul meu 

prieten, 

poetul Ion Stratan: 

„Am auzit că 

pînă şi tovarăşul 

Emil Bobu a fost propus 

spre rîşnire.”

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în www.altphel.ro şi în ediţia tipărită, nr. 396, 10-16 mai 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (X)

„Cercetat imediat cazul

şi cu respect raportez urgent.”

(I.L. Caragiale, Telegrame)

Breaking news (3)

După cum aminteam la finalul articolului trecut, încă din perioada celor 70 de zile de abstinenţă alimentară televizată, imaginea învăţătoarei din Caracal a fost puternic mediatizată de televiziunile de ştiri şi îndeosebi de Antena 3, chipul ei fiind transformat rapid într-o icoană sui-generis - pe care toţi membrii şi susţinătorii „Partidului Jos Băsescu” (PJB=USL) o purtau ca pe un sine qua non prapur cu absolut orice prilej de dat în stambă mai mult sau mai puţin public împotriva guvernării catastrofală pedelisto-udemeristă -  mai ales după ce aceasta avea să părăsească patul de grevistă a foamei de la „Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice  ‘Prof. dr. N. Paulescu’ ” din capitală, în noiembrie 2010. De altfel, în ograda celei de-a treia antene voiculesciene, soclul statuii Cristianei Anghel va fi aşezat la loc de cinste (în ciuda cv-ului dumisale, extrem de suplu la conţinut, da’ scopu’ scuză mijloacele, nu?), în pole position chiar, avînd în spate pe cele deja existente.

Foto: ziare.ro

Mă refer, desigur, la cele ale viitorilor parlamentari USL, nume „grele” precum cel al jurnalistului convertit brusc la liberalism (nu, nu numai ciorile-s vopsite!) şi devenit peste noapte membru PNL (în ianuarie 2012) Sorin Roşca Stănescu (vechi informator al securităţii cu nume conspirative „Deleanu” şi „H 15”,), acela al guralivului Mitică Pelican, fost crainic sportiv (vezi emisiunea „Fotbal minut cu minut” de pe programul 1 al postului naţional de radio de pe vremuri), ex-directoraş  al „Agenției  pentru Ocuparea Forței de Muncă” (AOFM) - București ajuns şi el prin tehnici specifice şi bune maniere deprinse în „universităţi” precum cea de la Băneasa (dom’ prifesor Felix ştiiiiieeee!), secretar general al partidului de buzunar al familiei Voiculescu şi lozincard şef al USL, al doctului doctor în istorie, onorabilul (pînă la un punct că dup-aia pupincurismul dumisale televiziv a devenit atît de evident, vizînd îndeosebi muşchii bucepşi ai dosului dlui Crin Antonescu, şeful dumisale de partid, că n-aveai cum să nu te gîndeşti că face sluj pentru un os bun de ros, pe care-l va şi primi, de altfel, prin înjilţuirea sa în căldicelul fotel de ministru al culturii, în decembrie 2012) profesor universitar Daniel Barbu, apoi acela al venerabilului (în februarie a.c. a împlinit 86 de primăveri, să trăiţi, dom’ profesor!) academician Dinu C. Giurescu care, în ciuda cîrcotaşilor care îşi cam rîd de el în barbă (ruşine să vă fie, derbedeilor!) că bunicu’ Dinu a cam dat în mintea copiilor cu multe dintre ideile sale pudrate de colbul anilor aşezaţi peste ele, pe care le mai şi face de baftă-n public, e tot verde (fără diagonală, hehehe!) şi ţine steagu’ oblic în sus, fîlfîind arar, ura! Şi, în sfîrşit, da’ nu în ultimu’ rînd, febleţea mea, vehementa doamnă „3 în 1” (om de afaceri, om politic, blodă) Maria Grapini, o vajnică timişoreancă, membră şi ea a partidului sus-pomenite famelii, care ţine cald scaunul de la turism al fatalei Lenuţa Udrea. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text publicat şi la adresa  http://www.altphel.ro/, precum și în ediţia tipǎritǎ, nr. 396,  an VIII, 10 – 16 mai 2013, p. 8

Text pu     

Am lăsat un fluture să-mi intre pe fereastră... (II)

Încet-încet, m-am cufundat în universul plăsmuit din amintiri şi întîmplǎri, populat fie cu personaje himerice, precum Eva din eterica povestire „Eva și încǎ ceva...” sau Daria din textul omonim, fie cu unele reale mustind de viaţǎ precum „Nea Gavrilǎ de la parter” care „meştereşte la Dacia lui, din cînd în cînd ştergîndu-şi sudoarea ce i se prelinge pe ceafă cu o batistǎ murdară de vaselină” („Vara din hîrtie”) sau „tantile” (Margareta, Victoriţa și Leana), prietenele bunicii invitate la cafeaua de dimineaţǎ făcutǎ la ibric, avînd alături „siropuri, dulceţuri, bomboane fondante şi paharele pentru apa rece ca gheaţa de la cişmea”- devenitǎ un fastuos ceremonial în ochii de copil ai scriitoarei - excepţional prinse în tuşe cînd păstoase, cînd suav-diafane, cu un umor sănătos şi o nostalgie bine dozată, în proza de rezistenţă a volumului, „Șifonierul bunicii”: „Cînd se adunau tantile întîi se sărutau pe obraji apoi se aşezau sub umbrarul din grădină, iar bunica le repartiza binevoitoare o ceaşcă de cafea şi cîte un pahar cu sirop, după care eu şi Vero (soara mea mai mare) eram expediate la joacă – să nu mai stăm “în gura lor” – iar ele îşi începeau şueta.” Este un text rememorativ, scris cu mînă sigură, dens şi suculent, frust, aşezat, beneficiind de-o tăieturǎ „filmicǎ”, trădînd apetenţa nedisimulată a autoarei către un anumit tip de scriiturǎ dramatică. Drept pentru care nutresc convingerea că povestirea n-ar avea nimic de suferit, ba dimpotrivǎ, dacă la o viitoare (necesară) rescriere ar fi inserată şi o conversaţie păstoasǎ între pitoreştile eroine amintite.

Sînt şi cîteva texte („Azi, 17...”, „Generaţia cu cheia la gît” ori „Scrisoarea dintre filele cărţii”) care par a fi fost la origine pagini de jurnal, scrise la prima mînǎ, fără zorzoane stilistice sau alte farafastîcuri care să tulbure inutil fiorul mărturisirilor. Mihaela Gaftoi nu pare, deocamdatǎ, preocupatǎ în scriitura sa de „căutarea tonului” propriu, de abordarea unor structuri narative uzitate sau de folosirea unor experimente atît de la modă în proza contemporană. Ei îi place să (se) povesteascǎ pur şi simplu şi o face cu dezinvoltură iar atunci cînd simte că filonul poetic al naraţiunilor sale se subţiază nepermis, procedează la inserarea între micile proze a unor poeme (plecate, oare, tot din fugare notaţii jurnaliere?) de mai mică sau mai amplă respirare (precum acest „Haiku”: „De ce rămân mereu/zidită/în pielea acestui om?”, care mi-a plǎcut), acestea fiind ajutate de ilustraţiile amintite şi care laolaltă joacă şi rolul unui liant imperceptibil care conferă rotunjime volumului. Aceastǎ arhitectură interioarǎ a cărţii Mihaelei Gaftoi m-a trimis cu gîndul la fascinantul „Poeme * Imagini * Proze”* al Margaretei Sterian, un alt „loc al libertăţii de visare” (Dan Hăulică), un volum-album care se închide (spre deosebire de „Noptiera cu fluturi”) nu cu o proză ci cu un splendid poem, a cărui primǎ strofǎ o reproduc în cele ce urmeazǎ şi al cărui titlu, „Un fluture a intrat pe fereastrǎ”, mi-am permis să-l parafrazez întru botezul rîndurilor mele: „Pe-un fluture ce-ţi intrǎ-n casă/ Lasă-l să plece iară, / Ca să nu-şi uite libertatea şi să moară / De ce să ştii de unde vine şi încotro va vrea să zboare, / Cînd aripile lui străluminează umbra / Şi aerul pe care îl străbate scînteie-n desfătare?”

Nu ştiu în ce măsură Mihaela Gaftoi deja este sau va fi să fie scriitor şi nu cred că acest lucru este foarte important. Nici pentru ea şi nici pentru mine, cititorul dumisale. Însă m-am bucurat foarte atunci cînd, lecturîndu-i textele, am simţit-o îndrăgostită (aş vrea să cred că dezinteresat!) pînă peste cap de literatură, tratînd-o (cu mijloacele pe care acum le are la îndemînă), „ca pe o formă a fericirii” (Borges). Şi că iubește, într-o şi mai mare măsură, cuvîntul şi că-i pricepe rosturile fundamentale. Aşadar, chiar am convingerea că Mihaela Gaftoi este fericiǎ cînd scrie. Cu dezinvoltură şi sensibilitate, cu exuberanţă, tandreţe şi inocenţă, cînd se întreabă, întrebîndu-mă, cînd se miră, mirîndu-mă, cînd suferă, se revoltă sau se bucură, făcîndu-mă părtaş la toate aceste trăiri ale dumisale. Indiferent că uneori o face cu stîngăcie, alteori folosind cu mai mult sau mai puţin aplomb şi îndemînare arsenalul stilistic şi/sau imagistic al maeştrilor pe care îi admirǎ (şi cultivǎ), ea îmi comunică nemijlocit faptul că recepţionează bine mesajele artistice transmise de marea literatură prin străluciţii ei reprezentanţi. Ceea ce, trebuie să recunoc, nu-i deloc puţin.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Ed. Eminescu, Bucureşti,1977

Text publicat şi la adresa  http://www.altphel.ro/, precum și în ediţia tipǎritǎ, nr. 395, an VIII, 26 aprilie – 9 mai 2013, p. 8