„Dificil de descris exact ce se întîmplă cînd degetele lui Radu Lupu întîlnesc pianul. Nu sunt gesturi extravagante, performanțe tehnice orbitoare, noțiuni interpretative uimitoare. Nu o personalitate măreață aruncă muzica în fața ascultătorului. Ceea ce se întîmplă mai întîi este că pianul emană un ton narcotic impresionant; liniile solitare sau intervalele deschise capătă o strălucire luminoasă. Urmează nuanțe dinamice subtile, voci interioare lucide, ritmuri bine lucrate și frazări cîntate, iar dincolo de asta, nimic sau ceva straniu de asemănător muzicii în sine.”
De la o vreme, mi-e bine în noiembrie. Ascult poveşti despre o noapte cu păr lung şi ochii negri şi mă visez prizonier spaţial al unui timp plin de vechime. E vremea cailor liberi şi a mâinilor reci. A ceţii şi a dorului de părinţi. A mării, în splendoarea ei tomnatică, şi a pâinii abia scoasă din cuptorul cu lemne al bunicii. E anotimpul când mă confund cu mestecenii şi când plouă doar în cinstea celei mai frumoase şi mai triste femei a lumii. Şi chiar aflat în plin noiembrie, mi-e dor de noiembrie, căci sunt al lui. Îi port blazonul de cavaler al melancoliei, deşi mă tem de nemilosul, justiţiarul decembrie.
Timpul numit noiembrie, cu parfumul lui de „păduri ce-ar fi putut să fie, dar niciodată nu vor fi” mă naşte şi mă moare de atâta vreme, încât mă simt copilul adoptiv al târziului tuturor toamnelor. Căci sunt chiar eu, domnul Noiembrie, şi vă las acum să vă bucuraţi de zăpada ce va să vină...
Traian T. Coșovei
[Regretatul meu prieten Gabi Stamate (1958-2021) i-a surprins perfect profilul (la propriu și la figurat!) lui Traian T. Coşovei (Traian Te sau „omul care face din aripi de păsări, cuşti, colivii”), cu mii de ani în urmă, într-o eternitate de-o clipă, la Muzeul Naţional al Literaturii Române, vegheat, de dincolo de timp parcă (din fotografia lui Tudor Jebeleanu), de fratele său întru poezie Ion Stratan (1955-2005). O lacrimă de vin și una de sare, dimpreună cu un gînd bun şi vesel, de-o clipă-două, pentru dragii mei dragi conectați la Univers, șoptindu-le versuri îngerilor, la Cina Cea de Taină a Poeților...]
Despre ea s-a spus că ar seamăna (fizic) cu Dante (!). S-a mai spus, cu un oximoron, că este cea mai atrăgătoare femeie urîtă din literatura română.
Azi ar fi împlinit 101 ani. Un număr palindromo-lotopoemic,
ce cu siguranță i-ar fi plăcut…
În afară de limba română, a mai scris în limba spargă, pe care ea singură a inventat-o, spre a se face cît mai bine neînțeleasă
(Au înmorit drumatice miloave/ sub rocul catinat de nituraşi. / Atîţia venizei de bori mărgaşi.../ Atîtea alne strămătînd, estrave.).
S-a iubit cu și a fost muză pentru Ion Barbu și Marin Preda (printre alții).
A fost căsătorită de trei ori.
A scris, a pictat și a compus muzică.
A trăit frenetic 89 de ani și nimic din ce e lumesc nu i-a fost străin.
Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume,
vorba poetului, li s-a spus Nina Cassian.
Romanța cu țînțar*
Îți mai aduci aminte, toamnă ?
Era tîrziu. Eram o doamnă.
Aveam lungi rochii-n roz, lila,
și îl aveam pe vino-ncoa
sub forma unui cățeluș
cu ochi de cocs, cu bot de pluș.
Fugind de sufletele moarte,
de-atîtea ori ieșeam din carte,
mă lepădam de privilegii
visînd să pot rosti «exegi»,
să las pe drumul nimănui,
clădiri, poeme și statui.
Îți mai aduci aminte, vară ?
Era-n amurg. Eram murdară.
Îmi șiroiau pe două laturi,
zadarnici, anii mei cei maturi.
Zbura țînțarul Anofel
pe lîngă sînul meu rebel,
pe gura mea de poamă coarnă.
Era în zori. Și era iarnă.
(* din volumul „Loto-poeme”, 1972)
Limba spargă a fost inventată de poeta Nina Cassian şi funcţionează după nişte principii pe cît de simple, pe atât de prolifice: se iau cuvinte din limba română (aparţinând tuturor claselor morfologice) şi se înlocuiesc cu nişte cuvinte inexistente, create prin analogie cu lexicul «oficial», cuvinte cu o sonoritate cît se poate de verosimilă raportate la limba în discuţie. Se păstrează, poate, unele conjuncţii, prepoziţii, adverbe. Aşadar o limbă ludică, suprarealistă (după cum poeta însăşi afirma, limba spargă s-a născut din dragostea ei pentru avangardă). Acest cântec este în limba spargă engleză!
„Copilăria este o lume de miracole și de uimire a creației scăldate în lumină, ieșind din întuneric, nespus de nouă și proaspătă și uluitoare.”
„Nu răspunsul este cel care luminează, ci întrebarea.”
„Nu o anumită societate îmi pare ridicolă, ci omenirea.”
„Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vîrstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris“.
„Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică.“
„Da, doar un rege ar putea împiedica prăbuşirea în această sărmană Românie.” (27.IV.1990)
Deși născut în România și format lingvistic în limba română, Eugen Ionescu a mărturisit adesea că nu se simte pe deplin «acasă» în nicio limbă. Franceza i-a devenit limbă de creație, însă româna a rămas pentru el limba afectivă. Atunci cînd nu reușea să scrie, obișnuia să aprindă o lumînare pentru a-l face pe Dumnezeu să se uite o clipă înspre mine. Într-un fel, considera scrisul un soi de negociere spirituală, cu oarece superstiție, deși nu era un individ religios în sens tradițional. În scrisorile către prietenii români (Eliade, Cioran, Sebastian), recunoaștea că schimbarea limbii i-a provocat o ruptură identitară, afirmînd că se simte în exil în propria țară, în propria limbă și chiar în propriul cap. Un exil nu neapărat geografic ci, mai ales, unul psihologic.
În tinerețe, în România, Ionescu a fost un critic literar acerb. A publicat recenzii tăioase împotriva unor figuri literare cunoscute, fapt ce i-a adus multe antipatii. De altfel, debutul lui nu a fost ca dramaturg, ci ca pamfletar și critic.
Piesa sa cea mai cunoscută/jucată (Cîntăreaţa cheală scrisă şi jucată la Paris, a reprezentat, în 1950, începutul unei cariere prodigioase, piesele sale Lecţia, Rinocerii, Regele moare, Scaunele sau Ucigaş fără simbrie fiind montate pe marile scene ale lumii), s-a născut cînd încerca să învețe limba engleză dintr-un manual obișnuit. Repetițiile, nonsensurile și frazele stereotipe din lecțiile de bază l-au inspirat să creeze un «anti-teatru». A vrut inițial să scrie o satiră a banalității conversației obișnuite — iar abia ulterior piesa a fost identificată ca text fondator al absurdului.
Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade. Eugen Ionescu i-a întîlnit prima oară pe Emil Cioran și Mircea Eliade în anii 1928 – 1933, pe cînd era student al Universității București. Cei trei au rămas prieteni întreaga viață. Fotografia îi înfățișează în Place Furstenberg din Paris, în anul 1986.
Este una dintre puținele imagini în care apar împreună și una dintre ultimele ale lui Mircea Eliade (care pe 22 aprilie 1986 a încetat din viață).
Este mai puțin cunoscut faptul că Eugen Ionescu a tradus poezii de Arghezi în franceză, în perioada sa românească. Îl admira pe Arghezi pentru limba neconvențională și pentru ruptura de tradiția poetică anterioară. De altfel, în perioada 1928-1931, Eugen Ionescu a publicat primele sale scrieri în limba română, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, printre acestea aflîndu-se poezii, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Cum la fel de puțin cunoscută este și pasiunea pe care o făcuse pentru broaștele țestoase (colecționa mici obiecte, sculpturi și figurine întruchipînd această creatură). N-a ezitat să dezvăluie motivul: Îmi plac pentru că sunt lente. Aș vrea să fiu mai lent, mai puțin prins în furtuna vieții. Fiica sa, Marie-France, a povestit ceva mai tîrziu că era vorba despre „terapia lui anti-angoasă”. Într-o scrisoare către prietenul său, filosoful Jean Paulhan, Eugen Ionescu amintea despre angoasele sale: Nu pot face nimic, nici măcar să nu fac nimic. E o stare destul de obositoare și pentru cei din jur, dar o port cu demnitate.
Deși uneori numele-i a fost asociat cu avangarda, el se simțea, de fapt, în dezacord cu multe dintre ideile curentului. Nu era încîntat de estetica gratuită a experimentului. Paradoxal însă, tocmai spiritul lui critic l-a împins spre forme teatrale radicale.
Cînd a fost ales membru al Academiei Franceze (1970), decizia a fost controversată — unii academicieni considerînd teatrul său prea iconoclast. El însuși a descris ceremonia ca pe un act cvasi-absurd: un «enfant terrible», primit într-o instituție conservatoare.
Mai puțin cunoscut este și faptul că dramaturgul picta în timpul liber. Tablourile sale — naive, ludice, pline de imagini abstracte — au fost expuse ocazional, el considerînd pictura un mod de «a respira» în afara rigorilor teatrului.
Spre sfîrșitul vieții era obsedat de senectute și de ideea morții. Păstra lîngă pat liste cu lucruri de iubit înainte de sfîrșit, care cuprindeau, printre altele, enumerări neașteptat de tandre: lumina dimineții pe pereți, rîsul copiilor, mirosul de cerneală ori «tăcerea dintre două enervări»…
Odată cu recenta dispariție pămînteană a muzicianului Jack DeJohnette (petrecută, helas!, pe 26 octombrie anul acesta), la venerabila vîrstă de 83 de ani, jazz-ul a pierdut una dintre emblematicele sale figuri din ultima jumătate de secol și, deopotrivă, pe unul dintre cei mai titrați bateriști din istoria acestui gen și nu numai.
Așa cum s-a spus deseori, și pe bună dreptate, «sfânta trinitate» a percuționiștilor jazzului modern este reprezentată de Elvin Jones, Tony Williams și Jack DeJohnette. Influențat inițial de cei doi, ulterior el și-a impus rapid un stil complet original, lesne recognoscibil de la prima măsură interpretată, faimoasa sa abordare ritmico-melodică (sau „orchestrală”, cum a fost denumită deseori) avîndu-și rădăcinile, fără doar și poate, în originalitatea modului în care cînta și la pian.
A evoluat, de-a lungul timpului, alături de mari nume ale jazzului, precum Miles Davis, Herbie Hancock, Jackie McLean, Kenny Wheeler, Miroslav Vitous, Jan Garbarek, Pat Metheny, personalități care, practic, nu mai au nevoie de nici o prezentare. Și lista ar putea continua. Însă adevărata măsură a excepționalului său talent și-o va manifesta în trioul «Standards», alături de pianistul Keith Jarrett și basistul Gary Peacock, cu care, începînd din anii ‘80 ai secolului trecut, avea să se plaseze în avangarda mișcării neo-tradiționaliste a jazzului contemporan. A colaborat cu cele mai prestigioase case de discuri din lume, numele său apărînd pe un număr greu cuantificabil de albume.
Oamenii raţionali încearcă să se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decît de la oamenii iraţionali.
Irlandezul GEORGE BERNARD SHAW (1856-1950), unanim considerat drept cel mai important dramaturg de limbă engleză după Shakespeare, este singurul mare scriitor care a primit şi Premiul Nobel pentru Literatură (în această zi din 1925) şi, la cîțiva ani, Premiul Academiei Americane de Film (în 1938), îndeobște cunoscut drept «Oscar», pentru scenariul scris de el însuși (în colaborare), care a stat la baza ecranizarii comediei sale, «Pygmalion». A refuzat însă banii care i se cuveneau la decernarea premiului Nobel (cu motivația pentru opera sa marcată de idealism și umanitate, pentru satira sa stimulatoare plină de multe ori de o singulară frumusețe poetică), replicînd caustic, în stilul care deja îl consacrase: Pot să-l iert pe Alfred Nobel pentru că a inventat dinamita, dar numai o persoană diabolică precum el ar putea inventa Premiul Nobel. Shaw a fost și un publicist agresiv, un polemist de temut dar și un critic de artă respectat.
A rămas în memoria opiniei publice și drept un genial autor de vorbe de duh cu bătaie lungă, un om de spirit cu ștaif dar și, deopotrivă, un misogin incorigibil, cu toate că personajele feminine din operele sale sînt inteligente, luminoase, pline de căldură și sensibilitate, Eliza Doolittle, florăreasa din «Pygmalion», fiind, poate, exemplul cel mai relevant.
Nu este suficient să fii sincer, mai ales dacă ești prost.
Shaw a fost și eroul (devenit o legendă încă din timpul vieții) multor întîmplări care au avut darul de a-i amplifica celebritatea. Astfel, se povestește că, la o petrecere, marea dansatoare Isadora Duncan (1877–1927) i-a mărturisit că, dacă ar avea un copil împreună, acesta ar fi întruchiparea perfecțiunii: „Gîndiţi-vă, maestre, ar fi frumos ca mine şi deştept ca dumneata. Cu cinismu-i recunoscut, scriitorul i-a replicat, afișînd un rictus caracteristic: Ce ne facem, însă, dacă iese frumos ca mine şi deştept ca dumneata?!?
Cu o altă ocazie, la unul dintre faimoasele baluri filantropice londoneze de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, nu mică a fost surpriza asistenţei provocată de gestul dramaturgului, care a invitat la dans pe una dintre doamnele trecute de multișor de prima tinerețe, care aşteptau nerăbdătoare să fie luate în seamă. Surprinsă de gestul maestrului, aceasta l-a întrebat fără ocolișuri: Cum de m-aţi ales tocmai pe mine pentru acest vals, iubite domn? Răspunsul lui Shaw a venit implacabil: Păi, nu ştiaţi că ne aflăm la un bal de binefacere, stimată doamnă?!?...
.jpg)
