Memento

EUGEN IONESCU

(26.XI.1909 – 28.III.1994)

„Copilăria este o lume de miracole și de uimire a creației scăldate în lumină, ieșind din întuneric, nespus de nouă și proaspătă și uluitoare.”

„Nu răspunsul este cel care luminează, ci întrebarea.”

„Nu o anumită societate îmi pare ridicolă, ci omenirea.”

„Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vîrstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris“.

„Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică.“

„Da, doar un rege ar putea împiedica prăbuşirea în această sărmană Românie.” (27.IV.1990)

Deși născut în România și format lingvistic în limba română, Eugen Ionescu a mărturisit adesea că nu se simte pe deplin «acasă» în nicio limbă. Franceza i-a devenit limbă de creație, însă româna a rămas pentru el limba afectivă. Atunci cînd nu reușea să scrie, obișnuia să aprindă o lumînare pentru a-l face pe Dumnezeu să se uite o clipă înspre mine. Într-un fel, considera scrisul un soi de negociere spirituală, cu oarece superstiție, deși nu era un individ religios în sens tradițional. În scrisorile către prietenii români (Eliade, Cioran, Sebastian), recunoaștea că schimbarea limbii i-a provocat o ruptură identitară, afirmînd că se simte în exil în propria țară, în propria limbă și chiar în propriul cap. Un exil nu neapărat geografic ci, mai ales, unul psihologic.

În tinerețe, în România, Ionescu a fost un critic literar acerb. A publicat recenzii tăioase împotriva unor figuri literare cunoscute, fapt ce i-a adus multe antipatii. De altfel, debutul lui nu a fost ca dramaturg, ci ca pamfletar și critic.

Piesa sa cea mai cunoscută/jucată (Cîntăreaţa cheală scrisă şi jucată la Paris, a reprezentat, în 1950, începutul unei cariere prodigioase, piesele sale Lecţia, Rinocerii, Regele moare, Scaunele sau Ucigaş fără simbrie fiind montate pe marile scene ale lumii), s-a născut cînd încerca să învețe limba engleză dintr-un manual obișnuit. Repetițiile, nonsensurile și frazele stereotipe din lecțiile de bază l-au inspirat să creeze un «anti-teatru». A vrut inițial să scrie o satiră a banalității conversației obișnuite — iar abia ulterior piesa a fost identificată ca text fondator al absurdului.

Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade.
Eugen Ionescu i-a întîlnit prima oară pe Emil Cioran și Mircea Eliade în anii 1928 – 1933, pe cînd era student al Universității București. Cei trei au rămas prieteni întreaga viață. Fotografia îi înfățișează în Place Furstenberg din Paris, în anul 1986. 

Este una dintre puținele imagini în care apar împreună și una dintre ultimele ale lui Mircea Eliade (care pe 22 aprilie 1986 a încetat din viață).

Este mai puțin cunoscut faptul că Eugen Ionescu a tradus poezii de Arghezi în franceză, în perioada sa românească. Îl admira pe Arghezi pentru limba neconvențională și pentru ruptura de tradiția poetică anterioară. De altfel, în perioada 1928-1931, Eugen Ionescu a publicat primele sale scrieri în limba română, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, printre acestea aflîndu-se poezii, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Cum la fel de puțin cunoscută este și pasiunea pe care o făcuse pentru broaștele țestoase (colecționa mici obiecte, sculpturi și figurine întruchipînd această creatură). N-a ezitat să dezvăluie motivul: Îmi plac pentru că sunt lente. Aș vrea să fiu mai lent, mai puțin prins în furtuna vieții. Fiica sa, Marie-France, a povestit ceva mai tîrziu că era vorba despre „terapia lui anti-angoasă”. Într-o scrisoare către prietenul său, filosoful Jean Paulhan, Eugen Ionescu amintea despre angoasele sale: Nu pot face nimic, nici măcar să nu fac nimic. E o stare destul de obositoare și pentru cei din jur, dar o port cu demnitate.

Deși uneori numele-i a fost asociat cu avangarda, el se simțea, de fapt, în dezacord cu multe dintre ideile curentului. Nu era încîntat de estetica gratuită a experimentului. Paradoxal însă, tocmai spiritul lui critic l-a împins spre forme teatrale radicale.

Cînd a fost ales membru al Academiei Franceze (1970), decizia a fost controversată — unii academicieni considerînd teatrul său prea iconoclast. El însuși a descris ceremonia ca pe un act cvasi-absurd: un «enfant terrible», primit într-o instituție conservatoare.

Mai puțin cunoscut este și faptul că dramaturgul picta în timpul liber. Tablourile sale — naive, ludice, pline de imagini abstracte — au fost expuse ocazional, el considerînd pictura un mod de «a respira» în afara rigorilor teatrului.

Spre sfîrșitul vieții era obsedat de senectute și de ideea morții. Păstra lîngă pat liste cu lucruri de iubit înainte de sfîrșit, care cuprindeau, printre altele, enumerări neașteptat de tandre: lumina dimineții pe pereți, rîsul copiilor, mirosul de cerneală ori «tăcerea dintre două enervări»…

Români care au schimbat lumea