Un spirit sclipitor…

 

Oamenii raţionali încearcă să se adapteze lumii înconjurătoare.
Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi.
Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decît de la oamenii iraţionali.

Irlandezul GEORGE BERNARD SHAW (1856-1950), unanim considerat drept cel mai important dramaturg de limbă engleză după Shakespeare, este singurul mare scriitor care a primit şi Premiul Nobel pentru Literatură (în această zi din 1925) şi, la cîțiva ani, Premiul Academiei Americane de Film (în 1938), îndeobște cunoscut drept «Oscar», pentru scenariul scris de el însuși (în colaborare), care a stat la baza ecranizarii comediei sale, «Pygmalion». A refuzat însă banii care i se cuveneau la decernarea premiului Nobel (cu motivația pentru opera sa marcată de idealism și umanitate, pentru satira sa stimulatoare plină de multe ori de o singulară frumusețe poetică), replicînd caustic, în stilul care deja îl consacrase: Pot să-l iert pe Alfred Nobel pentru că a inventat dinamita, dar numai o persoană diabolică precum el ar putea inventa Premiul Nobel. Shaw a fost și un publicist agresiv, un polemist de temut dar și un critic de artă respectat.

A rămas în memoria opiniei publice și drept un genial autor de vorbe de duh cu bătaie lungă, un om de spirit cu ștaif dar și, deopotrivă, un misogin incorigibil, cu toate că personajele feminine din operele sale sînt inteligente, luminoase, pline de căldură și sensibilitate, Eliza Doolittle, florăreasa din «Pygmalion», fiind, poate, exemplul cel mai relevant.

Nu este suficient să fii sincer, mai ales dacă ești prost.

Shaw a fost și eroul (devenit o legendă încă din timpul vieții) multor întîmplări care au avut darul de a-i amplifica celebritatea. Astfel, se povestește că, la o petrecere, marea dansatoare Isadora Duncan (1877–1927) i-a mărturisit că, dacă ar avea un copil împreună, acesta ar fi întruchiparea perfecțiunii: „Gîndiţi-vă, maestre, ar fi frumos ca mine şi deştept ca dumneata. Cu cinismu-i recunoscut, scriitorul i-a replicat, afișînd un rictus caracteristic: Ce ne facem, însă, dacă iese frumos ca mine şi deştept ca dumneata?!?

Cu o altă ocazie, la unul dintre faimoasele baluri filantropice londoneze de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, nu mică a fost surpriza asistenţei provocată de gestul dramaturgului, care a invitat la dans pe una dintre doamnele trecute de multișor de prima tinerețe, care aşteptau nerăbdătoare să fie luate în seamă. Surprinsă de gestul maestrului, aceasta l-a întrebat fără ocolișuri: Cum de m-aţi ales tocmai pe mine pentru acest vals, iubite domn? Răspunsul lui Shaw a venit implacabil: Păi, nu ştiaţi că ne aflăm la un bal de binefacere, stimată doamnă?!?...