‘ai liberare!


Termomentrul arată 40 de grade la umbră. Căldură mare, stimabililor, ar ofta năduşit însuşi magistrul Caragiale, contemporanul nostru.
Ne încăpăţânăm, rezistăm, murim dar nu ne predăm şi, cu stoicism, ţinem piept asaltului colosalei Armada de grade Celsius. Dar, vorba poetului, bucuroşi le-om duce toate… Că doar e crucea verii şi dacă acum n-o fi vipie, atunci când?
Dar să lăsăm întrebările retorice în seama filosofilor şi, mai bine, să ne în-grijim de pruncuţii noştri – minori sau majori -, de părinţii şi bunicii proprii – pensionari şi hipertensivi - şi, dimpreună, să ne adăpostim trupurile sfîrşite de arşiţă la umbră deasă. Că la răcoare stau alţii, cât or mai sta şi ei, că umblă zvon prin târg că mai marii zilei vor da semn de mila măriilor lor, şi-i vor slo-bozi în libertate. Să stăm, dară, la umbră şi să ne hidratăm vârtos cu… apă (sic!) la interior şi tot cu apă, sub formă de duşuri – băştinaşe, nu scoţiene! – la exterior. Pentru că apă avem din belşug şi pentru că aşa ne povăţuiesc cohortele de specialişti într-ale hidroterapiei, ivite brusc şi în număr mare, şi-n rândul cărora, în pole position, se află nimeni altele decât telegenicele fătuci de pe la buletinele meteo, care ocupă aceste prea râvnite locuri, graţie “pertinentelor” sfaturi medicale de sezon, debordate ad-hoc, între o ochiadă galeşă şi-un zîmbet tîmp. Să revenim.
Ei bine, acestea fiind condiţiunile de vacanţă date, mai mult decât toride, cam pe unde ar putea ploieşteanul de rând, fără bani de-un munte sau de-un litoral să-şi răcorească trupul asudat şi gîndurile înfierbântate, măcar pentru cîteva ore, departe de oraşul-cuptor? Unde altundeva decât între sînii naturii, proaspeţi şi înrouraţi, mîngîiat de respirarea răcoroasă a unei păduri, în preajma unui ochi de apă. În imediata vecinătate a binecunoscutului oraş există câteva asemenea locuri, mult frecventate de localnici şi nu numai. La drum deci, părăsind oraşul încins, în maşina la fel de încinsă şi având familia alături.
La Păuleşti? Mofturi! Pădure uscată ca iasca, prăfoasă şi plină acum doar de câteva “vestigii”, în ruină, ale unui fost restaurant-terasă. Ochiul de apă? Doar ochiul. Şi ăla pe cale de-a seca. Poate la Româneşti… La mult lăudatul restaurant dotat cu grădină de vară, preţuri de, brusc, te iau alte călduri. Aşa că, ioc, vorba investitorului turc. Poate la Bucov! Fie. Pe drum, visuri. Odată ajunşi, constatăm cu stupefacţie că, pădure şi ochi de apă de vom visa, vis va… rămînea!!! (sic!)Ştrandul? O vorbă de dânşii inventată… O mocirlă rămasă după ultimile ploi, în care câteva broaşte reumatice îşi tratează suferinţele, cufundate, pânǎ sub ochi, în noroi. Pădurea? Nu se vede de copaci! Plaja? Dată în urmărire generală: aducătorului, bună recompensă…Tot căutând, tot cercetând, setea începe să ne încolţească. Şi totuşi. Măcar o bere, un suc, ceva, o gură de apă. Fie ea şi de hidrant. Într-un târziu, zărim o baracă răsărind din vegetaţia hălăciugită, purtǎtoare de firmă: RESTAURANT.
Un zâmbet ne înfloreşte pe chip. Haida-de! Chiar că aveam nevoie de-o restauraţie. Ne apropiem. O construcţie metalică, vreo câteva scaune antedeluviene, două-trei foste mese, de tablă, mîncate de rugină şi cam tot atâtea umbrele decolorate de trecerea inexorabilă a timpului, cu norma de casare îndeplinită de multişor. Un grătar defunct şi vreo trei-patru câini costelivi. Comunitari, ex-vagabonzi până la venirea măicuţei lor Brigitte Bardot. În rest, linişte. Şi multă pace. Câţiva bărbaţi, cam flenduroşi, stau pe jos, sprijiniţi direct de restaurant şi îşi îneacă amarul - altoind din când în când însă nu cu răutate, ci din lipsă de altceva mai bun de făcut, sus-pomenitele patrupede cu nişte undiţe schiloade, foste cândva nuiele de alun - cosumînd la umbră grade, tot cam 40, pe care le gîlgîie direct din butelci de “Săniuţă”. Cu gîndul la nămeţi, probabil, că de la peşte şi-l luaseră de mult. Sorbăcăiau, plescăiau şi înghiorţăiau cu calm şi voluptate – luxul oricum lipsea – iar după fiecare duşcă, se ştergeau gospodăreşte la gură cu dosul palmelor. La o masă, în picioare, trei zdrahoance îmbrăcate cu pantaloni de salopetă, suflecaţi şi maieuri decolorate de soare, cîndva negre, cu papuci de plasic în picioare, bronzate şi cu tatuaje pe umerii musculoşi, legate la cap cu basmale înflorate, fiecare cu cîte-o sapă şi-o bocceluţă alături. Fumau “Carpaţi” fără filtru şi beau acelaşi lichid incolor, din păhărele de sticlă, ciocnind zgomotos înainte de fiecare duşcă, după care, pe trei voci, una mai dogită ca alta, răcneau scurt, milităreşte, la unison: “’ai, liberareeee!”
Uşor meduzaţi de ineditul spectacolului, nici n-am auzit când un ins mustăcios, năduşit şi cu ochii roşii de parcă sudase fără mască de protecţie, cam închis la culoare – din naştere, nu de la soare – încins cu un şorţ fost alb, care-i ţinea burta imensă să n-o ia la vale fără el, ne-a întrebat cu-o voce hîrîită, cam ce-am vrea. “Noi, bună pace”, încercăm să glumim cu mustăciosul care, după toate aparenţele, era şeful – barmanul, de! - locantei. Cum privirile tipului trădau clar faptul că proprietarul lor nu prea le avea cu versurile eminesciene, l-am atacat frontal: “Apă?” “Nooo…” “Cola?” S-a uitat la noi de parcă i-am fi bătut pe cineva drag din familie…“Săniuţă, tăticu’, că asta nu să-mpute!” a hîrîit grăsanul. Din spate, doamnele răcniră din nou, scurt şi la obiect: ” ’ai, liberareee!”, devenit acum fel un strigăt de luptă pe care ar fi fost invidioase toate triburile indiene din America de Nord, la un loc. “Bere?”, am plusat într-o doară. ”Nu-ţi-nem-că-nu-ie-ghie-a-ţă…”, a mai scîrţîit fǎrǎ pauze rotofeiul, cu superioritatea funcţiei subliniatǎ de zâmbetul acru şi, cu vǎditǎ satisfacţie, apǎsînd pe fiecare silabǎ, doar-doar om înţelege. Ne-am lăsat pagubaşi. Dăm să plecăm. Însă curiozitatea învinge. Cu voce joasă, conspirativ, îi mai adresez o ultimǎ întrebare: “Dom’ şef, rogu-vă, ce-i cu hai liberarea ălora? Sărbătoresc lăsarea la vatră a copiilor ori a soţilor? Că nu prea au feţe să-şi fi dat demisia din armată…” “Ce armată, tăticu’? Ce-săr-bă-to-reş-te iele?, repetǎ, la fel de apǎsat-ironic, întrebarea marele şef . “Săbătoreşte-că-a-ieşit-dă-la-bulău, tăti-cu’, dă-la-miti-tica, udă-şi-iele-lă-sa-rea-la-va-tră, ca-tot-omu’, hăăă, hăăă, hăăă…” şi se pune pe-un râs sughiţat, de parcă o turmă de porci i s-ar fi pus pe guiţat, la unison, în gîtlej.
Ni se blochează, brusc, toţi muşchii zâmbirii şi ne trec, pe loc, toate răcorile din lume. Ne luăm tălpăşiţa, ca dintr-o Sodomă ori Gomoră locale, fără a mai privi înapoi şi fără a mai auzi nimic, scăpaţi din oaza binefăcătoare, cu gîndurile toate bulucite spre clipoceala binecuvântată a Snagovului.
Asta da, lungă vară fierbinte!
Bogdan Stoicescu

(fotografia textului: „Ştrandul“ de la Bucov de Vlad Stoicescu - iulie, 2008)

Woman with long hair 
(fotografie de Man Ray, 1929)

O zi liniştită de

iarnă, de

dragoste şi de uitare...*

Se întîmplă iubiri care, unele ţin de legile comune ale firii, altele de fantezia carnavalului universal. 

Geta Brătescu 

A început bine şi această săptămînă. Chiar dacă nu se aştepta, a primit o scrisoare de la M. datată 11 martie – adică, probabil, scrisă atunci, cu opt zile în urmă - şi pusă pe 17, aşa cum arată data ştampilei de pe plic. 

Îl sună - în sfîrşit! – doamna L. Îi spune cu destul aplomb – e unul din lucrurile care dintru început i-au plăcut la ea – că ar dori să-l vadă şi, totodată, să-i înapoieze volumul pe care i-l împrumutase cu ceva timp în urmă. Oare cît de tare ar mai trebui să-l mai surprindă acest apel telefonic?  

Lăsă caietul-jurnal deoparte şi-şi privi ceasul: acele fosforescente sclipeau în puțina lumină din cameră, arătînd două şi zece. Citea de pe la miezul nopţii. Îşi scoase căştile şi opri casetofonul. Întrerupse brutal splendida „Bag’s Groove” cu Miles Davis şi Thelonius Monk. Ori de cîte ori asculta Miles – mai presus de orice alt ziditor de sunete – era stăpînit (cotropit, copleşit?) de strania senzaţie că toţi porii i se deschid spre univers. Poate tocmai de aceea pentru Miles avea o slăbiciune aparte. I se făcu sete şi plecă să-şi pună un pahar cu apă. Îşi spuse că n-ar fi tocmai rău să-şi pună la fiert o cafea. Oare de cîtă vreme o cunoaște?, i se înşurubă în creier întrebarea. Puse întîi apa, apoi cafeaua, încet, să nu risipească preţioasa pudră columbiană şi, la sfîrşit, zahărul. Fixa cu privirea, parcă fără să-l vadă, bătrînul ibric, fiind totuşi atent ca licoarea să nu dea în foc. Păi, să tot fie vreo paisprezece-cincisprezece ani, dacă nu chiar mai bine. Ridică ibricul și turnă cu grijă lichidul într-o cană de pămînt din care se ridicau, invălătucindu-se în fuioare subţiri, aburi parfumaţi... O groază de timp… Bău un pahar cu apă şi se întoarse în camera luminată plăpînd, păşind atent să nu verse nici o picătură. Cînd a cunoscut-o era student, avusese cîteva prietene pînă atunci, puţine, dar care nu lăsaseră absolut nici o urmă în sufletul lui. Era tot singur, cu alte cuvinte. O întîlnise întîmplător, într-o seară, în casa unor prieteni comuni: era singură şi o plăcuse din prima clipă, însă fără să ştie prea bine de ce. Însă faptul că era cu cîţiva ani mai mare decît el - pe deasupra era măritată şi avea un copil - îl inhiba, nelăsîndu-l să se simtă în largul lui. Ceva din felul ei de-a fi – cu lungi tăceri în care părea a fi sau poate chiar era cu totul absentă la ce se întîmpla în jur, cu gîndurile departe, fumând ţigară de la ţigară - trăda o suferinţă mare, pe care cu greu şi-o putea disimula. Mult mai tîrziu avea să afle că nu se înşelase. La plecare s-a oferit s-o conducă şi acceptul ei fără ezitare, aproape că nu l-a mai surprins. Aşeză cafeaua pe măsuţa din apropiere, se întinse pe canapea, îşi puse căştile și imediat simți cum muzica învăluitoare îi inundă sufletul cu un văzduh de sunete strălucitoare. La despărţire, fără să-i ceară, i-a lăsat numărul de telefon şi, peste două sau trei zile, o primea la el. Au ascultat muzică, au băut ceaiuri, au vorbit foarte puţin. Se simţea extrem de bine lîngă ea, o prezenţă turburătoare, care-l liniştea şi-l ocrotea, în acelaşi timp. Nu mai ştia de cîte ori venise la el. Însă de fiecare dată, întîlnirile se desfăşurau aproape ritualic: ascultau muzică, beau ceaiuri sau cafele, fumau, în timp ce el îi citea iar la plecare îi împrumuta una sau două cărți, pe care uneori şi le alegea singură din bibliotecă. Îşi aprinse o țigară, continuînd să asculte cu ochii închişi... „Nu poate fi o mai mare ofensă pentru un bărbat decît atunci cînd femeia cu care e prieten se înamorează, în timpul prieteniei cu el, de un altul.“ Auzi clar, cu muzica rămasă în fundal, aceste cuvinte, ca nişte şoapte venite brusc, parcă de undeva, din imediata sa apropiere. Se uită în jur: doar umbrele alungite, diforme, ale lucrurilor din cameră, proiectate pe varul pereţilor. Melodia se terminase și doar noaptea îşi torcea liniştită orele în cutia de lemn a bătrînului orologiu cu pendul. Unde a citit asta? Şi de ce şi-o fi amintit exact acum? Trase adînc un fum din ţigara arsă pe jumătate. Ibrăileanu? Tot ce se poate. În urmă cu cîteva zile recitise mai multe volume şi-i plăcuse aceast gînd, venit acum, nu se ştie pe ce căi, de undeva, dintr-un cotlon al memoriei. Sorbi din licoarea amăruie şi întinse mîna după caietul cu foi îngălbenite. Şi reciproca e valabilă, îşi spuse ca o consolare, întorcînd paginile acoperite cu scrisul mărunt, ordonat, căutînd locul unde abandonase lectura. 

Până la venirea ei mai avu timp doar să pregătească ceaiul, din care încă mai ieşeau aburi calzi, cînd soneria de la intrare îl vesti că sosise. A deschis, ajutînd-o apoi să-şi scoată haina de blană, pe care ultimii fulgi de zăpadă se transformaseră, deja, în mici lacrimi reci plînse de ochii cenuşii ai cerului de-afară. Şi-a aranjat părul cu acele gesturi reflexe – al căror limbaj avea a-l înţelege mult mai tîrziu – încărcate de o anume senzualitate, dătătoare de fiori inefabili. S-a îndreptat spre camera lui, cunoştea „drumul”, pe care venea, ca de obicei, singură. S-a aşezat pe unul dintre fotoliile ascunse sub blănurile moi. Acelaşi fotoliu pe care, de altminteri, se aşeza de fiecare dată cînd venea la el. Deşi nu-i spusese niciodată, o simţea că îi place austeritatea chiliei lui de siguratic, cu lucruri puţine dar care îi vorbeau mult despre el. Și-a scos cizmele, s-a ghemuit între blănuri, a aprins o ţigară, a tras cîteva fumuri, adînc, privind tăcută pe fereastra dincolo de care, din cerul sprijinit pe acoperişurile din zare, zăpada cădea fantastic. Apoi s-a întors, fixîndu-l prin ochelarii fumurii, ce-i dădeau un aer uşor profesoral şi, cu mişcări leneşe, a mai aprins încă o ţigară, pe care apoi i-a oferit-o. A luat-o, surprins de intimitatea gestului, încercînd, pe cît posibil, să-şi reprime surpriza. Îl urmărea în tot acest timp, extrem de atentă la tot ce făcea, cu un fel lăcomie în priviri, aparent liniştită. Era însă încordată, o trăda respirarea precipitată şi nările care-i fremătau. Nu peste multă vreme avea el să descopere toate acestea şi încă multe altele, mici gesturi imperceptibile pentru un ochi indiferent dar care ţineau de alchimia ei sufletească, tainică, greu detectabile dintru început, ca un alt fel de limbaj secret al fiinţei ei. La un moment dat, ea încercă să spună ceva dar, brusc, îşi reprimă intenţia, continuînd să tacă. Avea s-o facă, într-un tîrziu, înainte de plecare. O tăcere deplină, ocrotitoare ca o mantie, îi învăluia însă fără a le pricinui nici cea mai mică turburare. El continua să stea lungit pe covor, în imediata apropiere a măsuţei joase, pe care se afla pick-up-ul. Întinse o mînă şi-l porni. Într-un tîrziu se ridică şi se duse la bibliotecă, de unde luă cele două volume pe care le pusese la îndemînă, mult înainte de venirea ei. I le-a oferit. S-a reaşezat în acelaşi loc, aprinzîndu-şi o altă ţigară. Fuma sub aceeaşi tăcere grea, însă plăcută, urmărind jocul luminii irizate pe discul de vinil ce se învîrtea molcom. Din locul în care se afla o putea privi în voie. Răsfoia absentă unul dintre volumele pe care i le dăduse, ţinîndu-şi picioarele strînse la piept, cu bărbia sprijinită pe genunchi, în acea poziţie cvasi fetală, incomodă, care presupunea o mobilitate sporită. Blănurile de pe fotoliul în care se cuibărise alunecaseră într-o parte, dezgolindu-i picioarele, pe care acum i le putea admira în toată goliciunea lor, căci fusta, mult prea scurtă, lăsa vederii coapsele, aproape pînă sus, spre şolduri: lungi, subţiri, poate puţin prea subţiri, însă frumoase, cu muşchii bănuiţi, fremătînd abia perceptibil sub pielea cu reflexe sidefii… 

Nu mai ştia cît timp trecuse de cînd stătea aşa, privind-o. Brusc, s-a trezit ca dintr-un vis. Muzica încetase, ea închisese cartea şi, din aceeaşi poziţie, îl privea, oarecum întrebător. Tot ea a fost cea care a rupt tăcerea, scuzîndu-se că trebuie să plece, pentru că deja se făcuse tîrziu. Apoi s-a ridicat, aranjîndu-şi fusta cu mişcări unduitoare, lascive. Evident că nu acesta era motivul. Voia pur şi simplu să plece, amînînd cu o voluptoasă plăcere clipa în care îl va lăsa s-o iubească îndelung, cu patimă, dezlănţuit, pentru că era deja al ei, era de mult al ei iar mai presus de orice, de-abia acum îl simţea că o doreşte cu adevărat şi că are nevoie de ea… 

Ceaiurile se răciseră, neatinse. S-a ridicat, privindu-le. „Altădată”, a murmurat mai mult ca pentru ea, căutîndu-i privirile. „Da, altădată”, a şoptit şi el, aproape maşinal. „O să te aştept”. Va veni, da, cu siguranţă că va reveni...  

Se simţea sfîrşit, pierdut chiar, însă era copleşit de o senzaţie stranie, de parcă obţinuse o victorie mult dorită, ce-i umplea întreaga fiinţă de o mare bucurie, ca după o lungă și grea bătălie, devastatoare. Poate tocmai de aceea i-a mai spus, încă o dată însă cu o altă inflexiune în glas, că o aşteaptă. Da, va veni, sigur că va veni, de asta trebuie să fie sigur. Că vrea sau că nu vrea, ea tot va veni. „De-acum încolo, n-are nici un rost să ne mai formalizăm”, a mai auzit-o şoptind, cu un zîmbet complice aninat în colţurile buzelor, înainte să închidă uşa.

Aveau să se reîntîlnească peste câteva zile, într-o la fel de liniştită zi de iarnă, înzăpezită, sublimă… 

* din volumul Viaţa obişnuită a tînarului Toma. Manual de folosire, aflat în pregătire)

O scrisoare a coanei Parascheva, florăreasa de la care cumpăra numai suave crizanteme galbene* 

O cunoscuse pe bătrîna florăreasă, în urmă cu aproape douăzeci de ani. De la ea lua întotdeauna cele mai suave crizanteme galbene care pot exista pe pămînt. Numai crizanteme galbene. Iar în fiecare an, chiar de ziua ei onomastică, îi trimitea printr-un comisionar un buchet uriaş de crizanteme galbene. De câte ori i se întîmpla să aibă ceva mai mult timp, făcea un drum în piaţă, nu neapărat pentru a cumpăra flori, ci mai cu seamă pentru a sta la taifas cu ea. 

Îl încînta cu adevărat acest lucru, simţind că şi pe ea o bucură prezenţa lui. Îi plăcea s-o asculte povestind câte-n lună şi stele. Aşa şi ajunsese să-i ştie viaţa pe de rost… 

 Se alesese praful de femeia frumoasă care fusese odinioară. Se mai păstraseră, abia vizibile, câteva trăsături fine ale feţei – sfîşiate şi acelea de crevasele adînci ale puzderiei de riduri ce-i brăzdau tenul oacheş în toate direcţiile, aidoma unei hărţi complicate - şi ochii enigmatici, umbriţi de gene lungi, cu priviri triste ale căror lumini de altădată încă nu se stinseseră pe deplin. Rămăsese zveltă, doar uşor adusă de spate, de parcă ar fi purtat pe umeri toată povara lungilor ani de viaţă aspră, amară. Era însă de-un optimism molipsitor, îngroşat de verva unui grai neaoş-păstos – un adevărat carnaval lingvistic – care se revărsa în valuri greu de stăvilit în povestirile-i spuse la foc automat. Fuma tot timpul, cu port-ţigaret din lemn de cireş, îngălbenit şi ars, numai „Carpaţi” fără filtru, sorbind, când şi când, dintr-o cană uriaşă de pămînt, mereu plină, ness din cel mai fin, granulat. O combinaţie ce-l ducea cu gîndul la celebrul cocktail Molotov însă alcătuit din cu totul alte ingrediente, mirîndu-se cum la vârsta ei, încă nu i-a explodat inima… Rămăsese văduvă de pe la treizeci de ani, cu şase copii. Pardalian, omul ei, care-o iubea ca pe ochii din cap – după ce o furase de-acasă, bătuse palma cu ta-su şi o cumpărase pe două kile de aur şi cîteva sute de mii de lei, pe vremea când Parascheva avea 12 sau 13 ani. Ţiganul fusese un măcelar vestit în urbe dar care se prăpădise într-o încăierare, cu ţeasta despicată de satîrul unui coleg de breaslă… 

  …Erau într-o bombă de cartier căreia lumea îi spunea, nu se ştie prea bine de ce, „La pisica albă”, şeful – adică mandatarul, că faptele se petreceau pe la sfârşitul anilor ‘70 - fiind tot un ţigan, Rândunel Dunăre, zis Sfîrîială, un şaur isteţ, spilcuit şi uns cu toate alifiile. Băuseră peste măsură, toată ziua şi jumătate din noapte, până când ăla, parlagiul, mai matolit ca toţi, s-a dus la masa lui, clătinîndu-se. S-a oprit în dreptul lui, s-a aplecat şi i-a şuierat peltic în ureche, însă suficient de tare încît să-l audă tot localul, că „să-i spuie lui cîte parale ar trebui să-i puie pă masă, ca să i-o tragă și el o dată Paraschevei”. Celorlalţi li se blocară muşchii zîmbirii. Se uitau îngroziţi la Pardalian care se ridicase de pe scaun şi, cu mişcări măsurate, tacticos, fără a răspunde ceva, a scos pe nebăgate de seamă briciul de care nu se despărţea niciodată şi, cu o mişcare scurtă, l-a şundrit pe magraoan, retezându-i trei degete de la mîna stângă. Ghiulul greu, de aur masiv, zornăi înfundat, rostogolindu-se cu deget cu tot, pe duşumeaua dată cu bradolină a locantei. Fără să clipească, ălălalt şi-a scos satîrul din geanta pe care o ţinea la subsuoară şi cu o mişcare fulgerătoare, i l-a înfipt în ţeasta care pîrîi infundat, ca un butuc despicat. Pardalian se prăbuşi secerat, fără scoată un sunet, cu sîngele ţîşnindu-i din cap ca apa dintr-o ţeavă spartă. După care, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, parlagiul şi-a adunat de pe jos cele trei degete - nu înainte de a scoate ghiulul pe care şi l-a pus pe alt deget -, le-a înfăşurat într-o batistă murdară, pe care apoi a îndesat-o în buzunar şi dus a fost. Liniştea din salon erat atît de mare, încît bătăile molcome şi uşor dogite ale vechii pendule cu picior căpătaseră deodată rezonanţa unor lovituri de tun. În maşina salvării, în drum spre spital, Pardalian a dat ortu’ popii. 

Rămasă singură, Parascheva şi-a crescut copii – patru băieţi şi două fete - pentru ca mai pe urmă să-şi îngrijească nepoţii. Pe toţi îi iubeşte la fel de mult ca pe florile ei, tot un fel de copii şi astea dar mai aproape de suflet îi e nepoata Adalgiza, fata lui Bridinel, ăl mai mic dintre băieţi, dispărut în condiţii încă neelucidate, cu piranda lui cu tot, undeva prin Germania, unde nu se prea ştie ce făceau dar lesne se poate bănui. Nu-i e uşor, însă nu se vaită. Ofuri? Are şi ofuri, ca tot omul, oho, potop. Oare cine n-are?... Despre dom’ ziarist ştia că e şăful unei reviste pe care şi-o cumpăra săptămînal şi pe care i-o citea, din scoarţă în scoarţă, a mică, nepoata Adalgiza, seara, înainte de culcare. Iar articolele lui le ştia pe de rost şi duminica, după ce venea de la biserică, le rostea ca pe nişte poezii, chiar cu o anume intonaţie, vecinelor din mahalaua Mimiu, aflată la capătul vestitei străzi Rudului, acolo unde-şi avea casa prăpădită şi bucata de grădină. Şi ce se mai fudulea povestindu-le despre şucaru’- dom’- şăf - dă - la - zîiar, care cumpără flori de la ea şi cum în fiecare an, de Sfânta Parascheva, boieru’ îi trimite câte un buchet de crizanteme cît toate zilele, cu un belet agăţat, pe care scrie numele lui şi adresa de la ziar… 

Într-o bună zi, curierul îi aduce, conform obiceiului, cele câteva scrisori mai altfel, din vraful pe care-l primeau şi la care, odată, de două ori pe lună, îi plăcea să răspundă, într-o rubrică botezată de el „Poştalionul de joi”. Printre acestea găsi şi una de la coana Parascheva. Se uită la data ştampilei de pe plic. Era venită de aproape jumătate de an. Se rătăcise printre cele mai recente. Chiar nu mai ştia nimic de bătrîna florăreasă. Muncea mult la gazetă, abia de mai apuca să-şi vadă familia. 

Scrisoarea, ca şi pe celelalte pe care le păstra în arhiva sa cu sfinţenie, era grafiată şovăielnic tot de nepoata Adalgiza: 

Domnu Derector Maică io-s o ţîgancă bătrînă io nu ştu carte da am fost mereu prema la şcoala vieţî. Pentru mini scrie nepoata mea a mică care ie în clasa III-a Adalgiza deţ mai zîsei parcă de iea şî care io îi dectez cînd am nevoie şî mă ajută şî la socoteli şî la vîndut dă flori. Şî io am grije de iea că n-are mamă n-are tată care io crez că ia muritără pă la nemţi cînd ierea mică şî acu io o cresc. Îmi ceti a mică la articolele lu matale cu hoţii ăştia dă fură Rumânia care cum poate la mâncare haine zarzavaturi bani şî alte halea că nu mai poate bieţî ţărani să mai vînză nemica la Hale pă platou dă moare dă foame săracii. Că dacă nu vinde cum zîce iei ţîganii le dă la cap şî le ia marfa. Şî niminea na vede şî na zîce nemica şî premaru doarme în bocanci pă iel şî gaborii şî gardienii ie mână în mînă cu ţîganii. Ce vreau şî io săţ spui ie că ştu că te porţi cu blugi dăştia şî cămaşă frumoasă şî jacă pă matale aşa fusăşi la mine ultima oară da astea ale lu matale ie originale. Lasă maică că ie bune io ştu ce ie adivărat şî ce ie falş. Ce vreau io săţ spui e că jăcili şî cămăşili dă prespălaţ care să vinde pă la noi ie vopsite adecă nu ie originale. Le-a adus nenorociţi dă ciori arzăiar focu săi arză că e o şleapcă dă trântori care nu munceşte ca mini toată zîulica iarnă vară la flori care le iubesc ca pă copii mei şî stau cu mâinili în apă şî frămînt la băligar cu pămînt şî cîte douăşpce ore pă zî dă sîmţăsc că să rupe bojoci în mine la ani mei. Aşa să şti baiatu babi. Nu ie mamă nemica adivărat în magazine toate ie vopsite şî aduse dîn Turcia şî dă la chineji căţ mai spune baba altă dată cum duce ei fete tinere la turci la futut firear ai dracu dă peşti ipotenţi ce ieste şî dă derbedei penali că bine ar fi să mai vie pacia un rumîn ca ăla dăştept să le bage ţapa la cur. Să fi sănătos boieru mami căţ mai scrie baba şî să te ţînă Ăl dă Sus în fire că tare bine le mai zîci matali la articole şî ţîganii care munceşte că mai ie şî dăia tare le mai place cum le spui matale cu coraj aşa pă şleau. 

Sărumîna boierule. 

S-a apucat pe loc de răspuns, pregătind textul pentru numărul viitor al gazetei. L-a făcut mai săltăreţ ca de obicei, cu gîndul să-i placă babei Parascheva. Parcă o şi auzea citindu-l oacheşelor sale vecine.

 

Vă înţeleg indignarea şi voi face tot ce-mi stă în putinţă - cu gîndul, cu scrisul, cu vorba, cu fapta - pentru a mai atrage atenţia celor în drept asupra unor asemenea fapte. Pe bişniţari îi voi arăta lumii cu degetul şi voi da, în acest fel, ceva de lucru poliţiştilor care cam şomează şi despre care spune lumea că halesc banii statului degeaba. Cu privire la peştii despre care-mi povestiţi, am luat deja legătura cu persoane competente din cadrul „Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Profesionişti” (AVPP, organism nou creat şi care nu are nici un fel de legătură cu depăşita de vremuri noi şi economie de p(a)iaţă „Asociaţie a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi”), pentru ca în cel mai scurt timp cu putinţă să-i stîrpească, prin metodele lor specifice şi, deocamdată, secrete. Ce n-am înţeles însă prea bine e pe cine să tragă un nou Vlad Ţepeş - căci, desigur, la el v-a fost gîndul – în faimoasele-i ţepe: pe-ai noştri, pe turci pe chinezi ori pe toţi de-a valma, fără osebire. Acest aspect, cred eu, trebuie clarificat, pentru a nu crea confuzii. Cît despre turcaleţi şi ţara lor, lucrurile se complică, deoarece aşa cum se spunea şi în faimoasa reclamă (de la televiziune) făcută berii otomane „Efes Pilsner”, ei o beau numai cu prieteni vechi. Adică, printre alţii şi cu noi. Tot aşa cum spunea, nu cu mult timp în urmă şi Ceauşescu cel fără de giudecată împuşcat: „Trăiască tradiţionala pretinie româno-turcă!” Şi, ca-ntre prieteni vechi ce ne aflăm, nu ne putem pune nicicum de-a curmezişul acestei durabile amiciţii. În concluzie, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decît să ne întrebăm veşnic: de ce atâta amar de vreme otomanii şi-au lăsat trase prin foc şi sabie generaţii întregi de ieniceri, spahii şi bidivii pentru a ne supune – cunoscînd pe propria lor piele faptul că românul, de regulă, devine violent când e călcat pe bătături! – cînd ar fi fost cu mult mai simplu să ne aplice un drastic proces de buticizare, aşa cum de altfel s-a întîmplat după decembrie ’89? Cu chinezii, problema e ca şi rezolvată: trebuie doar să-i lăsăm să se căsăpească între ei, că de valize facem noi rost cumva. Vă mulţumesc pentru încurajări şi vorbe bune. Mai trimiteţi-ne, din când în când, câte-o floare…

Expedie textul prin reţea la calculatoarele de la paginaţie şi, cum mai era destul timp pînă la ieşirea şpalturilor pentru corectură, îşi spuse că n-ar fi rău să dea o fugă până în piaţa din centrul marelui oraş, să-i cumpere nişte flori mamei – căreia tot avea de gând să-i facă o vizită - şi cu această ocazie să mai stea la taclale cu coana Parascheva. Vru să cheme un taxi dar se răzgândi şi, cu toate că era frînt de oboseală, îşi spuse că o plimbare pe jos nu i-ar strica. Fusese o zi caniculară în acest miez de septembrie, asfaltul moale şi fierbinte de sub tălpile sandalelor amintindu-i brusc de nisipul plajei de la Portiţa. Poate voi reuşi să ajung şi anul acesta, îşi spuse… 

Zgomotul oraşului se estompă, apoi dispăru cu totul în timp ce mergea visând cu ochii deschişi, cu nările invadate de parfumul sărat al mării şi auzul îmbibat cu ţipete de pescăruşi… Se trezi în faţa pieţei plină de tarabe cu flori. O căută din priviri pe bătrâna florăreasă. Făcu un tur al pieţii, apoi încă unul şi încă unul. Se opri în faţa unei umbrele decolorate sub care o balaoacheşă grasă şi mustăcioasă îşi răcorea faţa asudată cu un ziar în chip de evantai. O ştia din vedere şi pînă să zică ceva, morsa tuciurie îl interpelă abrupt: 

- Nu mai e, conaşule, baba Parascheva. N-o mai căta dăgeaba. A dat colţu’ dă fro lună dacă nu mai bine. I s-a făcut rău dă la inimă acilea, la flori şî pînă să vie ăia cu salvarea, că să mişcă şî ăia ca ochii mortului, a mierlit-o baba! Io crez că i-a şî făcut binişor pomană dă patruj dă zile… Trecu aia mică, Adalgiza, de, nepoata, mai zilili trecute, parcă, şî ne spuse. Nu mai ştu că uitai unde zîsese c-o îngropară. Parcă la Bolovani. Du-te şî matale la ei, întreabă de alde Pandelache la beserica dîn Mimiu, la dom’ părinte, că iel ştie. Dumnezeu s-o hodinească…Şi-şi făcu la repezeală trei cruci. 

- Dumnezeu s-o ierte, mai îngăimă şi se îndepărtă, uitând că, de fapt, venise să cumpere flori. Simţi clar cum un fel de zăgaz i s-a năruit în suflet, lăsîndu-l golit, ca o albie de râu uscată. Îşi aprinse cu gesturi maşinale o ţigară pe care, la umbra unui tei, o termină din câteva fumuri. Se întoarse la redacţie şi-i dădu maşina de serviciu unui băiat de la investigaţii, rugîndu-l să-i afle locul din cimitir unde odihnea bătrîna florăreasă…  

Peste cîteva zile, cu tânărul coleg alături, care-l privea nedumerit, neînţelegând nimic din tot ce se întîmplă, aprindea câteva lumînări şi-un grăunte de tămîie pe movila de pămînt reavăn, la căpătîiul căreia se ridica o cruce simplă, proaspăt geluită, încă mirosind a răşină de brad, pe care o mână stângace scrisese cu vopsea neagră: Parascheva Pandelache - 79 ani. Apoi aşeză uşor, pe pieptul de ţărînă curată şi caldă al mormîntului, cu teamă parcă să nu-i tulbure odihna, cîteva crizanteme galbene. Îngîndurat, se îndepărtă, alungând cu dosul palmei o lacrimă ca o părere, zburătăcită pe obraz. 

Somn uşor, coană Paraschevo, murmură doar pentru el, aprinzîndu-şi o ţigară şi plecînd spre nicăieri...

* Din volumul aflat în pregătire, Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire. 

(ilustraţia textului: Crizanteme cu mere – pictură de Ştefan Luchian)

Tratatul despre sublim* sau despre cât de înalt e pragul de sus al uşii

Tânãrul artist Cochinescu este (da, chiar aşa mi-a spus : cred cã am rãmas la fel de tânãr, în chiar zilele în care dialogam cu domnia sa, în scris, pentru volumul meu, Convorbiri la lumina gândului) – aşa cum afirma mentorul sãu din totdeauna, profesorul Ovid S. Crohmãlniceanu – un toons, (adicã, prenumãrându-se printre acele fiinţe bidimensionale şi cu reflexe prompte, fãrã complicaţii psihologice), aidoma personajelor sale: vioi, într-o perpetuã mişcare – nu brownianã, ci perfect controlatã -, inventiv, entuziast şi extaziat asemeni theodoreilor cei antíci, cu un fel aparte de-a gândi, suplu şi tranşant, deschis şi uşor zãltat, atunci când îţi împãrtãşeşte, pasional şi pasionat peste poate, sentimentele dumisale vis-à-vis de oarecare „cestiune” importantã la ordinea zilei, care tocmai ce-l frãmântã.
Însã spre deosebire de fiinţele amintite de distinsul profesor, critic şi istoric literar pomenit, omul nostru îmi pare a fi mai degrabã un tip complex (prozator, grafician, muzician, estetician cu doctorat în branşã, artist fotograf, cineast) decât unul complicat şi care om, în majoritatea timpului vieţii domniei sale, gândeşte gospodãreşte (adicã în proiecte, cum mai nou se spune), aşezat, tacticos, profund (e doar bãnãţean sadea, cu fruncea fierbinte, nu ?) însã cu viteza luminii. Dar nu a celei stinse! Tocmai de aceea, el poate lesne lãsa impresia, unui interlocutor care nu-l cunoaşte îndeajuns, cã ori nu este atent ori, mai rãu, cã nici mãcar nu-l ascultã, cãlãtor cu capul prin nouri fiind. Însã, vã spun cu mâna pe inimã: Cochinescu este atent la toate şi la tot ce se întâmplã în jurul sãu, pentru cã ochiul sãu lãuntric nu doarme niciodatã, înregistrând cu minuţie tot. Cochinescu este atât de atent la tot şi la toate, încît nu o datã - pânã sã-l cunosc mai adânc, la fel ca pe domnul Mihai Vasile, dragul şi bunul nostru prieten, alcătuit şi dumnealui cam din aceleaşi ingrediente – urmãrindu-l, am fost tentat sã cred cã se risipeşte (gândeam: ,,Risipei se dedã florarul…”). Uneori, chiar nepermis de mult… Dar în scurt timp, aveam sã constat cã lucrurile nu stãteau deloc astfel…
În viaţa sa cea de toate zilele, ca şi în majoritatea textelor sale, Cochinescu se copilãreşte deliberat. Nu este vorba însã de o simplã exacerbare a unui ludic gratuit, de proastã facturã. Este expresia genuinã şi liberã a unui stilist remarcabil, care-şi stãpâneşte impecabil întregul arsenal al expresivităţii artistice din dotare, cu inteligenţã şi har, cultivat, alimentat cu vaste lecturi din greco-romanii cei antíci (filozofi, oratori, poeţi, dramaturgi), din clasicii şi romanticii francezi, germani, englezi, italieni, apoi din moderni şi post-moderni sau din contemporanii români ori aparţinând altor seminţii.
A parcurs zeci de tomuri ştiinţifice şi paraştiintifice, precum şi vrafuri de manuscrise şi documente (de muzicã, de anatomie şi antropologie, de arheologie şi arhitecturã, de alchimie, astrologie, ezoterism ori ocultism) pentru a ajunge la esenţe.
Şi-a lãsat auzul îmbibat şi apoi şlefuit de armonii rotunde ori mai zgrunţuroase – de la Monteverdi şi Palestrina pânã la Xenakis şi Stockhausen – şi privirea polisatã de sutele de mii de fotograme ale zecilor şi zecilor de filme ce i-au impresionat pe totdeauna retinele (de la emblematicul Eisenstein, trecând prin divinul Bergman pentru a poposi în ,,teritoriile’’ sublime închipuite de geniul numit Tarkovski), pentru a ajunge tot la esenţe.
Toatã aceastã solidã, perfect articulatã şi coerentã existenţã culturalã a omului nostru s-a cristalizat în vremea din urmã într-un ciclu de trei lucrãri numite de dumnealui, autorele, tratate : acela de caligrafie/1/, acela de muzico-alchimie/2/şi, vorba neamţului, Endegut, alles gut sau mai pe latineşte spus, finis coronat opus, cel din urmã, dar nu ultimul şi despre care va fi vorba în rândurile urmãtoare, Pery hýpsous, adicã acela despre sublim.
Mã gândesc cã, dupã titlul Tratatul despre sublim, eu aş fi pus semnul exclamãrii. De ce? Pentru cã însuşi Cochinescu ne sugereazã asta dintru-nceput: (…) nu cutezãm a cãuta definirea sublimului cât, mai curând, calea cãtre şirul de întrebãri ce l-ar putea defini cândva. În acest sens, avem obligaţia deontologicã de a-l avertiza pe cititor, (…) cã la capãtul lecturii nu va afla ce este sublimul. Întreprinderea noastrã nu este, aşadar, o izbândã, ci o disperare. Însã o disperare, dacã putem spune aşa, sublimã.
Întinzând coarda, Cochinescu merge pînã la capãt, nedezminţindu-şi calitãţile ludico-paradoxale nici cu aceastã carte: un tratat despre sublim din care nu aflãm ce este sublimul! Pãi, nici nu prea am avea cum – ne previne tot domnia sa, mai printre rânduri sau mai pe şleau – atîta vreme cît generaţii întregi de filozofi, esteţi, literaţi şi teoreticieni de primã mânã, graţie ideilor înalte şi stilului sublim care le-au nemurit operele, începând de prin anii 50-100 î.Hr. (odatã cu legendarii apollodorei/3/ şi theodorei/4/ ) şi ajungînd pînã în zilele noastre (de la Kant şi Hegel şi Pascal la Benedetto Croce, Wladyslaw Tatarkiewicz şi Tudor Vianu), s-au preocupat cu sistemã şi maximã aplicaţie ştiinţificã, încercând sã expliciteze conceptul numit sublim. Fie plecînd de la termeni greceşti ca mai sus pomenitul hýpsos (din care avea sã fie derivat numele celebrului tratat anonim antic Pery hýpsous), fie de la familia de termeni latini: sublimes, sublimitas, sublime, sublimo, sublimus ş.a.m.d. cu acea formã adverbialã la origine, sub-limen, care ar voi sã însemne, într-o armonie a contrariilor… sublime (!) – plecînd de la sensul figurat şi ajungînd la cel propriu – nimic altceva decît un efort ajuns ,,pânã la pragul (de sus)” al unei uşi şi, printr-o extrapolare figurativã, al oricãrei situaţii. Ne neglijând sintagma sublimen rapere (arripere), formulã luatã din comediografia latinã şi care voia sã însemne ridicarea omului spre înãlţimi sau rãpirea lui în aceastã stare aflat. Aşa cum hýpsos, cu cele douã înţelesuri ale sale (1. înãlţime/elevaţie şi 2. pisc/culme) era folosit atât de poeţii tragici dar şi, deopotrivã, de istoricii greci din antichitate. În timp ce sublimis (extrapolat pînã la sensuri ca: elevat, înalt, mare, puternic, ilustru, distins, nobil, glorios, celebru, superb, magnific, somptuos, grandios, perfect etc.) însemna tot o mişcare de înãlţare, o ridicare propriu-zisã, o elevare palpabilã, de pe pãmînt spre tãrii. În ambele exemple/5 /luate, ridicarea era gînditã ca pânã la pragul ei de sus, prin particula sub-, înţeleasã însã în limitele imanenţei înseşi, atîta vreme cât nu era vorba despre o absolutã transcendere, ci doar de una imaginatã/6/. Iatã, aşadar, istoria extrem de succintã a preocupãrii extrem de seri-oase, de milenii, a unora dintre cele mai strãlucite minţi ale omenirii: de a afla cât de sus putem ajunge – cu o disperare sublimã, cum ar spune autorele nostru – sub pragul unei amãrâte de… uşi!
Nu cumva rezultatul acestui travaliu este şi el, cât se poate de paradoxal, pentru a alãtura ceva aflat ,,dedesubt” cu altceva situat ,,deasupra”? O posibilã întrebare…
Iatã de ce nici omul nostru nu ne oferã în tratatul domniei sale despre sublim un rãspuns care sã ne dumireascã. Ca, de altfel şi iluştrii sãi antecesori, dumnealui eludeazã cu bunã ştiinţã fondul problemei atunci când ne spune cu o modestie nedisimulatã: Mecanismele foarte fine care determinã raţiunea sã transforme teama de înfricoşãtor (cum ar fi, de pildã, apropierea dinspre mare a unui val înalt de o sutã de metri) în sentimentul de înãlţare sau plãcere constituie obiectul micii noastre compuneri dar şi, deopotrivã, interferenţele sublimului cu alte specii de judecatã sau de gust, cu celelalte categorii estetice: frumosul, urîtul, tragicul, grotescul, comicul ş.a. Cum spuneam, textul de faţã este o cãutare a drumului cãtre marile întrebãri. (sublinierea îmi apartine).
Ne-am putea întreba, pe bunã dreptate, dupã terminarea lecturii: la ce bun încã o carte, dacã tot nu cãpãtãm un rãspuns care sã ne mulţumeascã, mãcar în parte ?
Voi încerca în finalul scurtei mele disertaţii sã ofer un posibil rãspuns. Mãcar dintr-un singur considerent: acela cã am parcurs cu nesaţ volumul pânã la sfârşit. Aşadar, iatã cam cum ar ,,suna’’ rãspunsul meu: ştiind perfect unde se aflã pe drumul cãtre marile întrebãri, Cochinescu mai cunoaşte foarte bine încã un lucru şi anume acela cã este mult mai dificil sã pui întrebãri decît sã oferi rãspunsuri. Iar dumnealui, autorele nostru, ştie al naibii de bine, ca nimeni altul, sã formuleze întrebãri…
Bogdan Stoicescu
Note
* Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul despre sublim, ed. Libertas, Ploieşti, 2007
/1/ Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul de caligrafie, ed. Libertas, Ploieşti, 2006
/2/ Ioan Mihai Cochinescu, Tratatul de alchimie. Muzica şi alchimia, ed. Libertas, Ploiesti, 2006
/3 /Discipoli ai celebrei şcoli de retoricã a lui Apollodor din Pergam. Pentru ei retorica reprezenta o disciplinã cu reguli atât de inflexibile încît se învecina în spirit cu dogma. Nimic nu exista în afara argumentelor logice, riguros ştiinţifice, exacte, expuse prin absolutizarea intelectualismului. Practicau simplitatea şi sobrietatea, dublate de o mare acurateţe a discursului.
/4 /La antipod erau preceptele ,,taberei adverse’’, ale şcolii de retoricã a lui Theodor din Gadara: pentru ei retorica însemna o artã în adevãrata accepţiune a termenului însã pateticã şi pasionalã, plinã de elan. Expresia discursului trebuia sã fie liberã, arborescentã, expresivã, imaginativã.
/5 /Este evident cã termenii româneşti sublim/sublimitate apar atât în limbi înrudite (francezã – sublime / sublimité, spaniolã – sublime/sublimidad, italianã – sublime / sublimità etc.) cât şi în limbile de sorginte germanicã (engleza – sublime / sublimate / sublimation, germanã – erhaben din mai vechiul erheben // a ridica, a înãlţa //, olandezã – verheven), slavã (rusã – vîsoko, vozvîsat /înãltare/, cehã – vysoki, polonã – wysoki etc.) ca şi o serie de echivalenţe arabe, japoneze, chineze etc.
/6/Ion Ianoşi, Sublimul în esteticã, ed. Meridiane (col. Curente şi Sinteze), Bucureşti, 1983

Poezia se simte bine în ţara lui Dracula

Charles Dobzynski *

Le polyglotte est un homme plus libre.

George Steiner

(Réelles présences)

Curtea de Argeş este un orăşel ascuns în verdeaţă, cuibărit undeva printre dealurile ce sprijină precum nişte contraforturi masive Carpaţii Meridionali, departe de Bucureşti, - capitala devenită acum o aglomeraţie urbană, aidoma multora dintre oraşele europene...- pe care în urmă cu patruzeci de ani îl străbăteam, simţindu-mă ca într-o oază provincială, aţipită în trecutul ei... La antipod, Curtea de Argeş este un adevărat oraş turistic foarte apreciat de mulţi francezi, călătoriţi de pe te miri unde, veniţi aici într-un pelerinaj sui-generis - în timp devenit ritualic - , către castelul lui Dracula, medievalul cuib de vulturi aflat nu foarte departe. Locul cu pricina – care atrage permanent mulţimi de curioşi venite din cele patru zări – riscă să se transforme într-un soi de Draculaland. Ca şi în Mexic, aici se comercializează moartea, groaza, alimentate de legenda fantastică a domnitorului Vlad Ţepeş (sec. XVI), un alt fel de Gilles de Rais/1/ român, din a cărui existenţă, scriitorul Bram Stoker avea să se inspire în elaborarea celebrului său roman eponim, Dracula (1897), plăsmuind monstrul devenit rapid un mit, o “icoană”, promovată în fel şi chip de literatură şi cinematografie. Din această privinţă, Curtea de Argeş îmi pare a fi mai degrabă un loc liniştit, chiar cuminte, patriarhal, spiritualizat şi visător, lipsit de orice urmă de nebunie sau pornire coşmarescă. Un loc în care poezia se simte bine, ca-n propria ei casă şi-ntre zidurile căreia ea revine de fiecare dată, cu regularitate, în zilele Festivalului “Nopţile de Poezie”/2/. Din păcate, un festival puţin cunoscut dar care are farmecul său, reunind în fiecare an 50 – 60 de poeţi veniţi din Europa dar şi din alte colţuri de lume. Fiecare asemenea întîlnire – conform tradiţiei împămîntenite – constituie un minunat prilej de schimburi culturale între cei prezenţi. Seratele dedicate lecturilor au darul de a-i apropia pe scriitori şi de a le cunoaşte mai bine creaţiile, cum la fel şi drumeţiile făcute în împrejurimi, mai cu seamă acelea la bîrlogul Contelui Sîngeros unde, într-un clar obscur sugestiv, pot fi admirate interioarele castelului, decorate cu un mobilier baroc cu forme convulsive, sculptat în lemn negru. Festivalul nu mai poate fi astăzi, precum odinioară, apanajul statului, atîta vreme cît acum România este o ţară în care editarea cărţilor şi ansamblul manifestărilor culturale sînt dependente de economia de piaţă. Acest festival, iniţiat şi organizat de doi poeţi şi scriitori – Carolina Ilica şi Dumitru M. Ion – are ca scop declarat promovarea poeţilor români contemporani, tineri sau mai puţin tineri, cunoscuţi sau nu. De altfel, numele acestor poeţi se regăsesc în antologia3 întocmită cu acribie şi editată plurilingv (română, franceză, engleză) de cei doi poeţi-coordonatori ai festivalului. Nume asupra cărora voi reveni, fără îndoială, într-o bună zi... A spune că poezia în această ţară este foarte vie, nu ar fi tocmai corect, cu toate că în ultimii ani, în România lucrurile s-au schimbat mult în bine. Am putut constata, la poeţii români, o foarte mare diversitate de expresie. Amintesc, în acest sens, scriitura sincopată şi homofonică a lui Cezar Ivănescu ca şi poemele Carolinei Ilica şi ale lui Dumitru M. Ion. Însă în mod deosebit m-au impresionat versurile lui Ion Stratan (n. 1955) – debordînd de un umor sarcastic şi tonifiant – , care pînă în 1989 i-au pricinuit multe neplăceri, culminînd cu interdicţia de a publica timp de… 7 ani! Poetul este membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Franceză (Association des Écrivains de Langue Française – ADELF) şi redactor-şef adjunct al revistei literare “Contrapunct”. Am selectat cîteva poezii de-ale sale din volumul “La roulette russe” (“Ruleta rusească”)4 - o culegere realizată de “Cahiers Royaumont” (“Caietele Royaumont”), într-o traducere colectivă - şi din “Le jeu de Société”5 - scrisă în franceză de Stratan – asupra cărora, în deplin acord cu autorul, mi-am permis să fac cîteva modificări. (…) Voi încheia nu înainte să amintesc şi numele luxemburghezului Lex Guillen, ale cărui interludii muzicale mi-au plăcut mult, ca şi textele în arabă şi franceză ale marocanului Abdellouahab Errami precum şi poemele polonezului Marian Grzesczak. 

ION STRATAN

Cimitirul de maşini 

1. Printre cadranele verzui şi muzica lui Charlie Parker, bordul strălucea, Jim; eu mă gîndeam la husele molatice şi celălalt îşi sprijinea cotul de tenismen de portieră 

2. Cînd cocoşul pe care voia să-l evite a traversat, Marc a caligrafiat delicat cu tîmpla o ideogramă de sînge; Dan ca un translator s-a aplecat între scaune Îi priveam pe amîndoi. 

3. Au ridicat maşina pe două roţi au tras-o între pietre şi au atîrnat-o de un cablu deasupra pămîntului, triunghi de tablă albă din care o dîră de lichid se prelingea şi au îndreptat-o spre presă. S-a auzit un pocnet sec şi caroseria blestemată şi-a dat duhul. Un triunghi de tablă printre atîtea altele pe care gheara zefirului îl lustruieşte. 

III. 

1. Totul era aliniat. Indicatorul contorului aliniat cu bricheta, butonul de încălzire aliniat pe banda de frecvenţă. Totul aliniat – el însuşi era o linie, îndoită, tăind aerul matinal al feţei sale osoase. 

 

2. El a vrut să treacă peste linia continuă, o simplă linie, cînd camionul greu l-a aliniat. 

 

3. Atît de bine l-a aliniat, încît abia mai respira, atît de bine l-a aliniat încît nu mai avea nici drapta, nici stînga, rămăsese doar un fir cu plumb de care spînzura pămîntul, pămîntul! 

Poemul maşinilor 

Se aude soneria unei alarme. S-o fi încercat forţarea uşii Unei maşini. Soneria alarmei inimii mele porni Cînd s-a încercat forţarea viselor mele, adică forma credinţei mele. 

Întîia judecată 

O judecată întrerupse cruzimea timpului printr-o cruzime şi mai mare. Morţii nu ştiu că am rămas să trăim pentru ei. Coşmarul unui adevăr mai crud decît masacrul. NIMENI NU ESTE VINOVAT – noi, cei care trăim pe datorie criminalii de bună credinţă sau cei care au înlocuit prin moartea lor apropierea fiinţei cuvinte şi morţi în groapa comună întîia judecată, sfîşiere de real LASĂ-MĂ, LASĂ-MĂ să împart ECHILIBRUL. 

Cursa 

şi ce va rămîne din totalitarismul soarelui plecat la vînătoare de bursuci? şi ce va rămîne din şantajul sentimental al lunii care-şi ascunde faţa să nu vadă crimele? “Timp, spaţiu, materie” cînd se va sfîrşi filmul acesta idiot? 

*Charles Dobzynski – s-a născut în 1929 la Varşovia de unde emigrează împreună cu părinţii la Paris, în 1930. Îşi întrerupe studiile în timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Publică primul poem la numai 15 ani iar cinci ani mai tîrziu, Paul Eluard îi prezintă un grupaj de poezii în Les Lettres Françaises. Unele dintre volumele sale vor fi prefaţate de Elsa Triolet (Notre amour est pour demain, 1951) şi Louis Aragon (Une tempête d’espoir, 1952). În 1954 devine cronicar de cinema (sub pseudonimul Michel Capdenac) la Lettres Françaises. În 1972 este secretar de redacţie apoi redactor-şef al revistei Europe, în conducerea căreia va rămîne permanent, continuînd să-şi publice neîntrerupt cronica de poezie. În 1986 primeşte Marele premiu de science-fiction pentru culegerea de povestiri Le commerce des mondes (Comerţul lumilor) şi în 1992 Premiul "Max Jacob" pentru volumul de poezie La vie est un orchestre (Viaţa e o orchestră). A colaborat la diferite publicaţii (Corps écrit, Action poétique) iar acum participă la redactarea revistei săptămînale Aujourd’hui poème. Este membru al Academiei Mallarmé şi al juriului de decernare al premiului Apollinaire. Ministerul Culturii francez i-a decernat titlul de Chevalier des Arts & Lettres. Revista Autre Sud i-a consacrat în anul 2002 un dosar cu un text de prezentare semnat de celebrul scriitor şi poet Robert Sabatier. În anul 2004, la Festivalul “Nopţile de Poezie” de la Curtea de Argeş i s-a decernat Marele Premiu Internaţional iar în 2006, a primit Bursa Goncourt pentru poezie. Este autorul a peste 40 de volume, printre acestea, Antologie de poezie idiş (Anthologie de Poésie Yiddish) bucurîndu-se de un succes uriaş, cele trei ediţii depaşind tirajul de 20.000 de exemplare. (Textul după care s-a făcut traducerea şi adaptarea şi pe care acum vi-l supunem atenţiei, a apărut în numărul 54 /octombrie 2004/ al lunarului Aujourd’hui poème – journal d’information et d’actualité poétique) 

1. Gilles de Montmorency-Laval, baron de Rais, conte de Brienne (1404-1440) - zis şi Gilles de Rais (Gilles de Retz sau Gilles de Rays), supranumit Barbă-Albastră, a fost mareşal al Franţei şi un apropiat al Jeannei D’Arc. Deţinător al unor mari domenii (Rais, Ingrandes, Montmorency) care-i aduceau venituri uriaşe, aliat al marilor familii nobiliare, înrudit cu familia regală a Franţei şi cu dinastia ducală a Bretaniei. A fost unanim considerat drept unul dintre cei mai importanţi şi influenţi reprezentanţi ai nobilimii timpului său. Erou al războiului de 100 de ani, s-a remarcat prin excepţionale calităţi militare. A fost executat prin spînzurare pentru acte de sodomie, crime şi vrăjitorie, în parte recunoscute într-un proces public, multe însă constituind obiectul unor legende apărute încă din timpul vieţii sale. 2. Festivalul "Nopţile de Poezie", ediţia a 8-a, Curtea de Argeş, 7-13 iulie 2004. Au participat 65 de poeţi şi oameni de cultură din 20 de ţări. Organizator: Fundaţia şi Organizaţia de Utilitate Publică “Academia Internaţională Orient-Occident”. Preşedinte: Dumitru M. Ion, director artistic: Carolina Ilica. Tema festivalului: Sacralitate. Juriul Academiei Internaţionale Orient-Occident, alcătuit din Carolina Ilica (poetă, preşedinte), Ovidiu Ghidirmic (critic şi istoric literar, membru), Mircea Tomuş (critic si istoric literar, membru), Corneliu Antoniu (poet, membru), Gabriel Coşoveanu (eseist, membru) şi Dumitru M. Ion (scriitor, membru) a acordat premiile acestei ediţii a Festivalului : * PREMIUL VALAHIA (pentru traduceri din limba română) : ILEANA URSU (Serbia şi Muntenegru) - pentru întreaga operă de traducere din limba română.* PREMIUL EUROPEAN (pentru poezie): OKSANA ZABUZHKO (Ucraina) - pentru întreaga operă poetică.* PREMIUL “ORIENT-OCCIDENT” (pentru arte): ION STRATAN (România) - pentru întreaga operă poetică.*MARELE PREMIU NAŢIONAL (pentru literatură) : CEZAR IVĂNESCU - pentru întreaga operă poetică.*MARELE PREMIU INTERNAŢIONAL (pentru poezie) : acad. CHARLES DOBZYNSKI (Franţa) - pentru întreaga operă poetică. Cu ocazia festivalului, în ziua de 12 iulie 2004, în Sala „Meşterul Manole” a Palatului Episcopal din Curtea de Argeş a avut loc ceremonia de primire a noilor membri ai Academiei Internaţionale “Orient-Occident”, poeţii SIGURD HELSET (Norvegia) şi OSMAN UOZKURT (Turcia). Mai multe amanunte despre această ediţie a festivalului, în Expresivitatea şi opiniile artiştilor nu iau niciodtă concediu, interviu realizat cu poetul Ion Stratan de Bogdan Stoicescu şi apărut în volumul Convorbiri la lumina gîndului, ed. Libertas, Ploieşti, 2006. 3. Poesys 8. Sacralitate. Antologia Festivalului Internaţional Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş, ed. Academiei Internaţionale Orient-Occident, Bucureşti, 2004, 442 p., trilingv. Ediţie îngrijită şi tălmăcită de Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica. Cuvînt înainte de Carolina Ilica. 4. La Roulette Russe, editions Royaumont, 1995 5. Le jeu de Société (titlu în original : Le jeu des Sociétés – poèmes françaises, ed. Universal Cartfil, Ploieşti, 1999, 38 p., grafica: Vladimir Deteşanu) 

Traducerea textului şi a poemelor, adaptarea şi notele de Bogdan Stoicescu

Mariana Marin,

o femeie tot mai aproape de sine,

la Cina cea de Taină a Poeţilor 

Exact în seara zilei de 31 martie /1/ – când la Ploieşti se stingeau ultimele ecouri a ceea ce-ar fi trebuit să însemne o sărbătoare a poeziei româneşti – 70 de ani de la naşterea tânărului poet Nichita Stănescu – primesc un telefon de la prietenul meu de-o viaţă, Ion Stratan, care, cu glasul sugrumat de lacrimi, mi-a spus doar atât: „A murit Madi, bătrâne!”. După care tăcerea electromagnetică a nopţii a retezat, ca o ghilotină infernală, orice gând, orice cuvânt. Adică, în chiar ziua în care, în urmă cu exact 70 de ani, venea pe lumea poeziei româneşti unul din fiii ei cei mai străluciţi, dispărea absurd şi tragic Mariana Marin, cea numită Madi de noi toţi, cei care o cunoşteam şi, mai presus de orice, o iubeam... A plecat în goană, parcă, luând cu sine doar poezia ei, pentru care a ars până în ultimele-i clipe… Stranie şi dureroasă plecare, după ce în ultima vreme luptase de câteva ori cu acea moarte pe care o învinsese tot de atâtea ori şi care-i tot dădea târcoale. Acea moarte care-o voia cu obstinaţie şi cu grăbire, cu mult prea multă grăbire, cu siguranţă aceeaşi moarte care i-a vrut pe bunii noştri Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Dan David, Cristian Popescu ori Călin Angelescu... Cu siguranţă că alături de ei stă acolo, acum, Madi, la Cina cea de Taină a Poeţilor, sorbind ambrozie şi nectar din cupe de cristal, lăsându-ne pe noi aici, în alte timpuri şi în alte locuri, cu mult mai săraci. Lăsându-ne pe noi aici doar cu umbra ei şi cu puţine şoapte… Mariana Marin va fi o foarte bună poetă, încheia premonitoriu Nicolae Manolescu, prefaţa volumului de debut al poetei, Un război de o sută de ani, în 1982. Mariana Marin şi-a încheiat războiul mult mai devreme, la doar 47 de ani, într-o primăvară năucă, fără de noimă.

Mariana Marin va fi fost o foarte bună poetă…

O foarte bună poetă… 

Bogdan Stoicescu

(imaginea textului reproduce prima copertă 

/ realizată de Tudor Jebeleanu / 

a volumului apărut în 1999 la editura Muzeului Literaturii Române)

Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir 

În cumpănă cu-atât de grele vremuri Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvaţă: Bătrânii-au suferit de te cutremuri; Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă. (Shakespeare – Regele Lear) În grădina de trandafir a spitalului, printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!) legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi, - astfel de rămăşiţe prohibite din care se vor hrăni într-o zi noile culturi… Ai privit-o un timp, ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă, şi dată fiind inteligenţa ta şi posibilitatea rapidă de adaptare ai înţeles: - Uite-l, a venit chiar el, adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie. (Stop! Înapoi! Mărturiseşte întîi ruşinea zilnică din copilărie: "Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa şi mult prea neruşinaţi înspre seară (multă lume aştepta atunci războiul!) şi tocmai de aceea au hotărât (dată fiind inteligenţa mea şi posibilitatea rapidă de adaptare) să-mi termin studiile într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă”) În grădina de trandafir a spitalului venise chiar el, adevărul tras la faţă şi cu ochii plesniţi. (Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!) Desigur, să-l privesc! Desigur, să pun acum mâna pe el! Să-l înghit cu memoria mea veselă şi să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafară dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit şi Delfinul e bastard! Hai, în patria mea luminoasă! (Atâta geniu şi dulce prostie au trecut pe acolo…) Te vor primi “la o masă lungă şi bogată aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene…” Hai, vine mai bine în patria mea luminoasă! În grădina de trandafiri a spitalului am descoperit legea conservării memoriei vesele, - astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase… Dar tu, patrie luminoasă! E una care uită mai bine decât tine? Câte ziduri ţi-au mai căzut? Câţi dinţi? Şi câte trupuri tinere se mai zbat între fălcile tale celeste? Câte orăşele de munte, balneare şi departe de casă? Şi câte grădini de trandafir, în care tinerele omizi visează încă? Am căutat peste tot adevărul şi nicăieri nu l-am văzut mai bine decât între fălcile tale celeste! Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele! Şi eu cum să-ţi mulţumesc! La ce să-ţi folosească ţie ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir! Şi memoria mea veselă! Şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi! Ascultă-mă! Va începe să plouă al dracului de tare şi se vor îneca până şi nenorocitele astea de omizi. Putredă carnea mea. Negru pământul. (din volumul “Cinci”, ed. Litera, Bucureşti, 1982)

"Eram optimist ori mai curând pustiu"…



L-am cunoscut pe Ioan Flora (născut în Satu-Nou, comuna Pancevo din Banatul Sârbesc, în 20 decembrie 1950) la cumpăna dintre milenii, în ziua – binecuvântată fie ea! – în care poetul primea – alături de dragul nostru Traiante (a se citi Traian T. Coşovei) –, ca o deplină şi binemeritată recunoaştere a valorii întregii sale creaţii – poetice şi de traducător – Marele Premiu al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie Nichita Stănescu (Ploieşti, martie, 2000).
Îi citisem, în perioada studenţiei mele bucureştene, un singur volum de versuri: antologia Fişe poetice, apărută la “Cartea Românească” în ’81 şi cumpărată prin ’82, de la librăria din incinta editurii (la recomandarea călduroasă a librarului de atunci, prozatorul Mircea Nedelciu).
Patru ani mai târziu, aveam să găsesc Starea de fapt, tipărită la “Dacia”, în ’86 şi splendida Apă de băut a lui Adam Puslojic, editată de “Univers” în acelaşi an (o selecţie din creaţia poetică a sus-numitului, aleasă şi aşezată în româneşte de Nichita Stănescu şi Ioan Flora).
Apoi, până la Discurs asupra Struţocămilei (1995) şi Iepurele suedez (1997), ambele apărute la editura “Paralela ‘45” (şi dăruite mie de curând, de însuşi poetul, cu elipticele dumisale dedicaţii), nu l-am mai “prins” pe Flora în volum. Doar sporadic, cu grupaje de poeme ori cu traduceri prin câte-un luminiş de revistă literară.

Dintotdeauna, Ioan Flora a scris numai în româneşte.
Începând din 1970, an în care devenea student al Facultăţii de limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti, el va frecvanta cenaclul “Junimea” condus de profesorul său Ovid S. Crohmălniceanu şi va edita revista manuscrisă Noii (alături de bunii săi prieteni, scriitorii Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă şi Constantin Stan), dar mai cu seamă va scrie şi va publica poeme în cele mai importante reviste literare şi de cultură ale vremii. În ’73 îşi va lua licenţa şi tot în româneşte va scrie şi în continuare: Iedera, Rimbaud sau altcineva, Lumea fizică, Trădarea metaforei, O bufniţă tânără pe patul morţii, Memoria asasină, Vulpile violete, multe din aceste volume fiind traduse apoi în sârbo-croată, limba oficială a spaţiului său natal! Este autorul (selecţia, traducerea şi prezentarea) unei monumentale antologii, acoperind 800 de ani de poezie sârbă şi
muntenegreană, apărută nu în foarte multe exemplare şi, deci, rapid epuizată.

Volumele i-au fost premiate – în ţară şi-n Serbia – iar despre poet şi opera sa au vorbit/scris, deopotrivă, poeţi şi critici importanţi (Geo Bogza, Dorin Tudoran, Srba Ignatovic, Ioan Alexandru, Dan Laurenţiu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Al. Cistelecan, Adrian Marino, Al. Călinescu, Eugen Simion).

(…) Flora aparţine de fapt literaturii noastre, şi nu doar prin criteriul lingvistic, decisiv de altminteri, ci printr-o sensibilitate specifică, prin integrarea conştientă în spaţiul interior al liricii autohtone, scria criticul literar Petru Poantă, domnia sa adăugând: S-a spus, pe bună dreptate, că poetul devansează astfel poetica Generaţiei ’80, îndeosebi prin atitudinea ironică ori de-a dreptul cinică faţă de spectacolul terifiant al banalului, precum şi printr-o anume practică a biografismului. Iar Marin Mincu scria în prezentarea făcută poetului în antologia/1/sa: Trebuie să recunosc că Ioan Flora a contribuit prin demersul său la manifestarea şi impunerea celei mai interesante “direcţii” poetice din ultimul timp, anume direcţia textualistă.

Ioan Flora este prezent în antologii şi dicţionare, fiind considerat, cu îndreptăţire, una dintre cele mai viguroase, autentice, originale şi profunde voci ale poeziei româneşti contemporane.
Cu un discurs poetic de multe ori aspru, alteori ascuns sub un tainic văl de tandreţe, întotdeauna mustind de-o tăioasă ironie, moralist, ludic şi baroc, artistul demonstrează cu argumente imbatabile că este în posesia unui impresionant arsenal stilistic, folosit cu dibăcie şi rafinament, el fiind, în acelaşi timp, aşa cum scria undeva criticul literar Al. Cistelecan, un subtil mânuitor de registre.

În câteva cuvinte, acesta este Ioan Flora, cel căruia i se pare că timpul e o plăcere trecătoare.

*
Dacă mi-ar fi spus cineva cu aproape un an în urmă/2/, atunci cînd scriam rândurile de mai sus, că voi fi pus în situaţia nefericită de a vorbi despre Ionike Flora la trecut, aş fi considerat faptul o uriaşă inepţie. Însă, în clipa în care bunul meu prieten Ion Stratan – acelaşi Ion Stratan, care în martie trecut/3/, într-un miez de noapte, mă anunţa cu glasul înecat de durere de neaşteptatata moarte a Marianei Marin – mi-a dat vestea fulgerătoarei dispariţii a lui Ioan Flora/4/, am înţeles cum nu se poate mai clar, că la acea Cină de Taină a Poeţilor încă mai sunt locuri goale. Altă explicaţie acum nu pot găsi, nu pot da, grabei inexplicabile cu care bunul nostru Flora ne-a lăsat, plecând să se alăture dragilor lui prieteni, fraţilor întru poezie, cum îi plăcea să spună.

*

Pierderea unui prieten este insubstituibilă. În asemenea momente cuvintele se împuţinează brusc, imaginile generate de amintirile despre cel drag se amestecă într-un vârtej ameţitor şi poate doar trecerea inexorabilă a timpului ar mai putea, în vreun fel, acoperi golul imens fără de tine, rămas aidoma unei firide în tainiţele sufletului.
Drum bun, dulce Prinţ şi iart-o pe apriga soră moarte - cum îi spunea Emil Botta - care ne adună după ce ne desparte…

Bogdan Stoicescu
(în fotografie, de la stinga la dreapta: Ioan Flora, Adam Puslojic & Ion Stratan)

/1/ Poezia română actuală, ed. Pontica, Constanţa, vol.I
/2/ 2004
/3/ 31 martie 2003
/4/ 3 februarie 2005

Grădina de vară

Aici stăteau prietenii mei la o bere,
discutau despre artă şi beau vin,
prietenii mei sculptori, bişniţari, ziarişti
şi studenţi

Afară se sapă gropi adânci pentru fundaţii,
circulă bancuri,
zăpada-i galbenă-cenuşie şi-un gol imens
fără de tine la grădina de vară.
E demult, vei spune.
(din volumul Terapia Muncii)

Fanfară în iarbă

Într-o seară i-am întîlnit aproape pe toţi. Se-ntorceau
de la o înmormîntare, erau prăfuiţi, şifonaţi şi sufereau
mai ales de sete.
Au tras maşina (un fel de microbuz măsliniu şi rablagit)
într-o poiană din marginea satului, în iarbă.
Ieşeau pe rând, grăbiţi de parcă ar merge la gară
(mai întâi Jenariu, Poravu, Boambă, Cambeţ, iar în urma lor
Neaşu, Chirca, Năzarcea, Gaşpăr, Moilă şi Gornicu)
cărând precipitaţi clisa, cârnaţii, pâinea, muştarul,
navetele cu sticle, câteva cărămizi.

Se-ntorceau de la înmormîntare şi puneau de-o gustare.
– Azi bem ca lumea, spuse Gornicu, asta însemnând că toată lumea
stăruie mai întâi pe bere, vreo şapte-opt navete acolo, după care urmează
coniacul, îndulcit cu cârnaţi
şi muştar.
– Şi-acum hai să ne dregem şi noi cu ceva lichior de mentă,
zise iarăşi Gornicu, căci lunea nici iarba nu creşte,
nici ziua nu scade.

Se-ntorceau de la înmormîntare
(după ce cântaseră în curtea cu steag negru, pe la răscruci,
la cimitir, după tipic, dar şi la dorinţa răposatului,
şi Requiem-ul, şi Marşul funebru, şi Poşovoaica,
şi Marşul eroilor, şi câte-o Ardeleană,
şi câte-o Rapsodie de Liszt);
se-ntorceau de la înmormântare
şi nu se putea altfel,
iar lunea nici iarba nu creşte,
nici iasca din gât
nu prinde picioare.
(din volumul Iepurele suedez)


Când se îngână ziua cu moartea

Tu strecori printre degete cele douăzeci şi şapte
de mărgele turcoaz dintr-un şirag circular, imaginând
o gaură neagră într-o lume ideală,
întorci pe toate feţele silogismul cu pasărea necămilită
sau cămila nepăsărită
(Ave Palatinus Moldaviae! Ave!),
stârneşti volbură în Cetatea Epithimiei, îngheţul.

Mi se scurg
printre degete mătănii de piatră seacă şi aştept
să ningă.
Povârnişuri sinucigaşe se-nghesuie la geam:
e clipa când se îngână ziua cu moartea şi limba spre
închipuirea cuvântului
Nu se mai ajunge.
(din volumul Discurs asupra struţocămilei)

Cînd moare un bărbat, se prăbuşeşte un arbore* 

Asta e sora moarte care ne adună după ce ne desparte… 

Emil Botta 

Hotărît, nu iubeşte vara. I se pare un anotimp brutal, chinuitor, copleşit de un soare ucigător, înecat în praf şi biciuit de ploi devastatoare, lipsit de orice noimă. Întreaga fire îi pare a fi strivită, sufocată, siluită de un spirit demonic ce vlăguieşte totul într-un timp infernal. Un alt fel de iad în care şi oamenii sunt urîţiţi, cu sufletele chircite în trupuri de tablă zornăind jalnic.

Paradoxal, memoria i-a jucat şi cîteva feste, păstrându-i amintiri plăcute, nu multe însă extrem de limpezi despre acest anotimp, legate toate de vacanţele copilăriei şi adolescenţei, petrecute în satul bunicilor dinspre mamă. Pierdut în imensitatea cîmpiei, un sat imemorial - unde cerul era scos din adîncuri de ciuturile fîntînilor - torcându-şi molcom zilele, egale şi totuşi diferite, cu sufletul curat, adăpostit în mica biserică, primenit iar şi iar - ca-ntr-o Sfîntă Taină a unui Botez perpetuu – de boarea răcoroasă a undelor rîului din vale. Nimic pieritor în acest loc. Poate doar viaţa, ca un interludiu între un trecut cert şi un viitor impalpabil, cu întîmplătoare începuturi şi inevitabile treceri... 

Sînt mai bine de treizeci de ani de cînd bunicu-i s-a mutat în micul cimitir de sub costişa dealului, iarna trist şi plin de ciori, vara năpdit de ierburi înalte, un altfel de Paradis, păzit de paserile cerului şi gîzele pămîntului. Doar o singură dată în aceşti ani aprinsese o lumînare la mormîntul bătrînului care-i luminase ca nimeni altul copilăria, uitînd - poate nu fără motiv - de locurile şi oamenii anilor lui cei mai frumoşi şi mai curaţi… …Îşi amintea de parcă ar fi fost ieri. Era o zi ploioasă. Fără de cer, noroioasă şi cenuşie. Brusc, timpul îşi încetă în mod inexplicabil curgerea-i firească, îngheţînd bătăile străvechiului orologiu de lîngă fereastră. În liniştea nefirească a camerei, bătrînul părea că doarme, cu faţa luminată de un zîmbet şăgalnic, aninat în colţul buzelor. Privi din nou ceasul şi-n clipa aceea înţelesese că se petrecuse, cu adevărat, un eveniment cosmic: timpul se oprise pur şi simplu la marea plecare a bunicului său, care se stinsese încet, senin, împăcat şi netemător, aşa precum fusese întreaga sa viaţă. Cu fiece respirare, sufletul îl părsise uşor-uşor, vrînd parcă să nu-i mai pricinuiască o nouă durere. Vlăguit îi era trupul, uscat de suferinţă, precum scoarţa unui arbore bătrân, din care un ultim şi abia vizibil fir de lumină se ridica spre ceruri, ca o ultimă şuviţă a unui izvor zvîntat de un soare nemilos. Doar ochii păreau că mai trăiesc, mari, negri, larg deschişi, privind undeva, departe, spre zări numai de ei ştiute… Stranie sclipire a unor ochi-lumini ce se încăpăţînau să se stingă… Doar atunci cînd degetele unei mîini i-au închis cu blîndeţe pleoapele, a înţeles că lungul şi anevoiosul lui drum se încheiase. Se petrecuse. Cu ochii goliţi de priviri, sorbite parcă de-un hău de înnegurat, aidoma unui întunecat tărîm … Bogdan Stoicescu * (din volumul aflat în pregătire Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire)

erofeev

“Nu-ţi risipi viaţa…” * 

Venedikt Erofeev a murit de mult. A fost, cu adevărat, ceea ce se numeşte o figură legendară. În 1970, nuvela sa “Moscova-Petuşki” a apărut în samizdat (l, dactilografiată în doar două exemplare. În câteva săptămâni, nuvela a făcut înconjurul Moscovei, apoi a Uniunii Sovietice, reuşind, în final, să treacă dincolo de graniţele ţării. S-a vorbit mult despre Venedikt Erofeev, însă puţini îl cunoşteau: nu iubea publicitatea zgomotoasă iar ziariştii – care pur şi simplu l-au luat cu asalt din toate direcţiile după “proclamarea” transparenţei – îl iritau. Suferea de cancer. Un celebru chirurg francez s-a oferit să-l opereze. Funcţionarii de la “cadre” s-au minunat când, cu un zel deosebit, i-au cercetat cartea de muncă: avea o singură întrerupere a activităţii profesionale, de numai patru luni, în…1963! Ca urmare, nu i s-a aprobat plecarea... Voi muri şi nu voi înţelege niciodată acest lucru, că doar nu le ceream o călătorie turistică… ... A murit fără să fi avut timpul de a-şi realiza măcar jumătate din proiecte. A dispărut lăsându-ne extrem de puţine lucruri despre el: câteva interviuri, o autobiografie şi câteva cărţi care-şi aşteaptă, încă, editorii… 

- Cum trăiţi dvs? Şi cum găsiţi timp să mai scrieţi? - Am lucrat întotdeauna. Şi atunci când scriu, întins pe patul de sus al vagonului-dormitor al muncitorilor, oamenii se apropie de mine şi-mi zic: ce dracu’ tot mâzgăleşti acolo? Vrei să dai la vreo facultate? N-ai nici o şansă: acolo intră numai ăi cu pile. Mai bine hai cu noi să bem un păhărel! Cam aşa văd ei problemele. Şi să-ţi mai dau un şpil interesant pentru… - Pentru biografia dvs… - Da’ nu-i vorba de mine! E vorba despre despre poporul rus. Sau, mai degrabă, despre un popor rus sovietizat…Bun. Îţi voi spune o istorioară. Un cablu s-a prăbuşit într-un şanţ cu apă îngheţată. Trebuia să intre cineva acolo să-l scoată. Nu prea se înghesuia nimeni. M-am uitat la ei şi – nu c-aş fi unu’ curajos, ci pentru că mi-era scârbă de mutrele lor – m-am băgat eu. Tocmai atunci trecea pe acolo o femeie cu puştiul ei. Mă arată băiatului – pe mine, care n-am avut, în viaţa mea, o singură notă proastă la şcoală – şi-i spune: dacă nu înveţi, ajungi ca ăsta, să te târăşti prin şanţuri… Fiu al unui “duşman al poporului”. Născut în Kiovsk la 21 octombrie 1938 (m. 11 mai 1990), în peninsula Kola, undeva lângă Cercul Polar. A traversat pentru prima dată Cercul Polar – de la nord la sud, evident! – la 16 ani, după terminarea liceului (cu diplomă de onoare), mergând la Moscova, pentru a încerca să intre la Universitate. A fost admis, însă un an şi jumătate mai târziu a fost exmatriculat deoarece chiulea în mod sistematic de la orele de pregătire militară. Din acel moment, adică din martie 1957, a colindat toată ţara, practicând tot felul de meserii: descărcător într-un magazin alimentar (la Kolomna); ajutor de zidar pe şantierele de la Ceriomuşki (Moscova); cazangiu (la Vladimir); paznic la miliţie (Orekovo-Zuevo); achizitor de sticle goale (Moscova); foreur într-o expediţie geologică (Ucraina); puşcaş al unei gărzi mlitarizate (Moscova); bibliotecar (Briansk); colector într-o expediţie geofizică (dincolo de Cercul Polar); şeful unui depozit de ciment pe şantierul de construcţie al şoselei transsiberiene Moscova-Pekin (Djerzinsk) etc. Cel mai mult timp l-a petrecut ca funcţionar la poştă. Însă singurele locuri de muncă pe care le-a îndrăgit cu adevărat a fost acela de “laborant al expediţiei parazitologice” în stepa Faim (Uzbekistan) şi cel de “laborant la institutul de cercetări pentru lupta împotriva antilopelor africane gnous”(Tadjikistan)! A devnit tată în 1966. Bunic, din 1988. Aşa cum îşi amintea mama sa, a început să scrie la 5 ani. Prima sa operă demnă de semnalat este Însemnările unui psihopat, începută la vârsta de 17 ani, cea mai amplă şi absurdă lucrare a sa. În 1962: Nuvela cea bună, pe care cei care au citit-o, au calificat-o drept o “tentativă absurdă de a scrie o Evanghelie a existenţialismului rus” iar pe autor ca pe un “Nietzsche întors pe dos”. A scris o serie de articole despre scriitorii norvegieni Hamsun şi Bjornson, ca şi despre ultimele drame ale lui Ibsen. Toate aceste articole au fost refuzate de redacţia “Editurii de lucrări ştiinţifice a Institutului Pedagogic de Stat”, ca fiind “groaznice din punct de vedere metodologic”… În anii care au urmat, el şi-a strâns toate aceste lucrări în zeci de caiete şi bloc-notes-uri groase, închizându-le în câteva sertare. Boala sa (un cancer al laringelui), care îşi va arăta primele semne în vara anului 1985, îl va determina să amâne sine die realizarea altor proiecte. - Aţi suportat două operaţii extrem de dificile, în urma cărora aţi fost pensionat ca invalid. Şi, până la vârsta de 50 de ani, nu puteţi măcar să vă imaginaţi că aţi putea fi celebru ca scriitor… - Acum câteva luni, în timp ce eram la spital, mi s-a schimbat grupa de invaliditate şi pensia mea a trecut de la 50 de ruble la 26. În certificatul medical mi-au scris că poate efectua o muncă de birou ca şi alteă activitate în conformitate cu pregătirea profesională. Iar acum, chiar dacă pot intra în Uniunea Scriitorilor, n-o voi face niciodată. Mi se va da exact suma pe care ţara mea o va considera necesară. Şi, dacă mi se va da prea puţin, atunci voi face gât, de exemplu, şi ţara mea mă va opri şi mă va întreba: Linca, nu-ţi ajunge ce ţi-am dat? Ori, poate, vrei să mai pun un pic? I-am răspuns: Totu-i perfect, scumpă ţărişoară, dă-mi pace, că şi tu eşti la fel de lefteră că şi mine! (“Noaptea Walpurgiilor sau Paşii Comandorului”) - Puah! - Cine a zis "Puah"? Voi sunteţi, îngerilor, care aţi spus "Puah"? - Da, noi. Puah, Venia, cât poţi fi de grosolan!!! (“Moscova-Petuşki”) - Unii din păstrătorii bunelor moravuri în literatură au fost, cumva, şocaţi de acest limbaj brutal? - Grosolănia, în sine, nu prezintă nici un fel de interes pentru mine. Dar, iată ce este interesant: cei mai aprigi adversari ai folosirii acestor expresii în presă şi în literatură sunt tocmai aceia care le folosesc cel mai mult în cercurile lor restrânse, numai între confraţi. Ei le numesc cuvinte speciale. Eu le folosesc atunci când e vorba despre chestii indecente din viaţă şi nu ca mijloace de exprimare. Observ cu răbdare ce se întâmplă cu mine şi cu ceilalţi. Cât despre mijloacele de care mă servesc pentru a descrie toate acestea, oare de ce să-i şifoneze? - Ne e teamă că iar o să începi… - Că iar o să vă înjur? O, nu, nu, voi face abstracţie că sunteţi tot timpul cu mine sau nu voi face, ca-nainte…Cu fiece clipă, devin tot mai fericit…şi dacă acum încep să spun porcării, o voi face de-o manieră fericită…aşa, ca în versurile poeţilor germani:Vă voi arăta un curcubeu! sau Hai să culegem perle! şi nimic altceva…Cât sunteţi de neghiobi! (”Moscova-Petuşki”) - Venedict Vasilievici, ce atitudine aveţi faţă de femei? - Contradictorie. Sunt contradictoriu. Pe de o parte îmi plac formele femeilor iar faptul că noi, bărbaţii, n-avem, trezeşte în mine – cum să-i spun –un deliciu, poate – da, ei bine, trezeşte în mine o desfătare. Pe de altă parte, femeile i-au tăiat beregata lui Marat cu un şiş, deşi Marat era incoruptibil şi nu trebuia să i se ia gâtu’. Iată un fapt care omoară orice deliciu. Pe de o parte, ca şi lui Karl Marx, îmi place fragilitatea lor, bunăoară faptul că sunt obligate să se lase pe vine pentru a se pişa, asta îmi place. De ce mă umple? De deliciu, poate. Da, asta mă umple de deliciu. Dar, pe de altă parte, ele au tras cu pistolul în Lenin! Şi asta ucide, din nou, deliciul: lasă-te pe vine, dacă-ţi place, dar de ce să-l împuşti pe Lenin? ( “Moscova-Petuşki”) - Sunteţi un scriitor celebru. Scrierile v-au fost traduse în peste 20 de limbi… - În 1973, “Moscova – Petuşki” a fost editată în Israel, peste patru ani în Franţa, în colecţia “Clasicii din samizdat”, apoi în Marea Britanie, Germania, SUA, Benelux, Polonia, Iugoslavia…Interesul pentru această carte, mărturisesc, m-a mirat extrem de mult. - Permiteţi-mi – mă întrerupse tipul cu mustaţă neagră – sunt copleşit de personalitatea dvs şi vă mărturisesc, ca unui prieten, că sunt stupefiat de uşurinţa cu care aţi trecut frontierele de stat…

- Nu ştiu ce-i atât de stupefiant în asta! Şi, care frontiere??! O frontieră există pentru a nu se confunda naţiunile. La noi, de exemplu, există un grănicer care ştie clar că această frontieră nu este o ficţiune sau un simbol şi tocmai de aceea într-o parte a frontierei se vorbeşte ruseşte şi se bea mult iar de cealaltă parte, se bea mai puţin şi nu se vorbeşte ruseşte… Iar acolo? Ce frontiere poate avea el acolo, dacă toată lumea bea la fel şi nimeni nu vorbeşte ruseşte? Acolo, s-ar mulţumi să plaseze un grănicer, însă nu prea au unde să-l pună. Iată de ce acolo grănicerii hoinăresc şi taie frunză la câini, se plictisesc şi beau tutun… Ce e bine acolo, din acest punct de vedere, e că totul e liber. Dacă vrei, de exemplu, te poţi opri la Eboli. Dacă vrei să mergi la Canossa, nimeni nu te împiedică, mergi la Canossa. Dacă vrei să treci Rubiconul, ei bine,

trece-l. (”Moscova-Petuşki”) - Consideraţi starea actuală a culturii ca pe o stare de criză? - Nu este criză, ci o absenţă totală a crizei. Ar fi fost bine dacă era o criză minoră dar, nu-i nici cultură, nici criză, nu-i absolut nimic. - Cum vedţi viitorul? - Sloganul meu preferat e: ‘om vedea! În interviul pe care l-am dat revistei Continent, am spus că nu se va întâmpla nimic bun în Rusia. Toată lumea se aşteaptă la lucruri tragice, blamabile, cumplite. De ce? Pentru că nimeni nu ştie nimic. Pe scurt, ei trăiesc aşteptând o nouă şi diabolică mârşăvie.” - Ziua de mâine e mai clară decât cea de ieri şi decât cea de azi. Dar cine-mi garantează că poimâine nu va fi mai rău ca alaltăieri? - Ei, da! Bine ai zis, Venetcika. Ziua noastră de mâine etc. Ai spus chestia asta pe şleau şi extrem de inteligent. Rareori vorbeşti atât de direct şi cu atâta inteligenţă. - Iar eu nu pot afirma acum că adevărul mi-e deja cunoscut sau măcar că sunt pe cale să-l aflu. Absolut deloc. Însă, sunt atât de aproape de el, încât îl pot examina cu uşurinţă.” (”Moscova-Petuşki”) - Vă consideraţi dizident? - Nu. Mă ţin deoparte. "Antimuzicalitatea" lor totală mă revoltă. Este un indiciu important, pentru a caracteriza – nu în întregime – oamenii care nu merită nici o atenţie. Din toate punctele de vedere. Vocile lor nu sunt "armonizate". De ce sunt ei atât de ordinari? Ai? Şi sunt ordinari deliberat, exact când n-ar trebui să fie, când sunt mahmuri şi iritaţi ori când sunt lipsiţi de vlagă şi liniştiţi! De ce asta? Oh, dacă lumea întreagă, dacă fiecare din această lume ar fi ca mine acum, blând şi temător şi nesigur de nimic: nici de sine, nici de locul său sub soare – ce bine ar fi! Lipsit de entuziasm, fără frenezie, fără să facă vreo ispravă – întruchiparea laşităţii universale. Aş accepta să trăiesc o veşnicie pe pământ, dacă mi s-ar oferi un colţişor ferit unde să nu fiu nevoit să fac te miri ce ispravă…” (”Moscova-Petuşki”) Venedikt Erofeev, Venetcika nu mai e: a rămas, pentru toţi, acest din urmă nume, acela al personajului principal din povestirea “Moscova-Petuşki”. Jurnalista Olga Kutşkina spunea că nu cunoaşte pe altcineva mai pur ca el. Nu-ţi risipi viaţa, îi plăcea lui Venedikt să spună. Nu-ţi risipi viaţa… Şi dacă într-o bună zi voi muri – şi voi muri curând, o ştiu – voi muri fără să fi acceptat această lume, pe care, totuşi, am simţit-o de-aproape şi de departe, dinlăuntru ca şi dinafară, însă fără s-o pot accepta, voi muri şi El mă va întreba:Te simţi bine, acolo? Ori ţi-e rău? Iar eu voi tăcea, voi închide ochii şi mă voi cufunda în tăcere şi această muţenie a mea o vor înţelege toţi cei care ştiu ce-nseamnă o mahmureală ce ţine zile-n şir. Căci viaţa asta a noastră nu-i, în fond, o simplă chercheleală de moment a sufletului? Ori, poate, chiar un fel de eclipsă a lui? Cu toţii suntem beţi, numai că fiecare în felul lui: unul a băut mai mult, altul mai puţin. Iar efectele variază de la om la om: unul care-i râde-n nas acestei lumi, în timp ce altul plânge pe umărul aceleiaşi lumi. Şi mai sunt unii care înjură tot timpul şi le merge iar alţii care abia încep să înjure. Iar eu ce să zic? M-am bucurat mult în viaţa mea, însă nici un efect: n-am râs niciodată şi nici n-am înjurat vreodată aşa cum ar fi trebuit. Eu, care m-am bucurat atâta în lumea asta, n-am câştigat nimic, ba am ajuns să fiu cel mai serios om de pe pământ… Şi, totuşi, de ce taci ?,

m-a întrebat Dumnezeu, printre zeci de fulgere albastre. Credeţi, cumva, că I-am răspuns ceva? Am continuat să tac, să tac… (”Moscova-Petuşki”) 

* Text-colaj realizat după o serie de fragmente din interviuri – luate de Igor Şevelev şi Igor Bolicev şi apărute de-a lungul timpului în ediţia franceză a publicaţiei „Komsomolskaia Pravda” – precum şi din extrase din ediţiile în limba franceză ale scrierilor şi autobiografiei lui Venedikt Erofeev. 

 

Notă 

1 samizdat – nume generic dat tipăriturilor, multiplicării şi modalităţilor de difuzare clandestină a acestora în fosta URSS dar şi în celelalte ţări est-europene aparţinănd fostului lagăr communist. Aceste texte, cenzurate, deci cu interdicţia de a fi publicate, circulau, de regulă, într-un număr redus de exemplare, dactilografiate sau scrise de mână Traducerea, adaptarea, prezentarea şi nota de Bogdan Stoicescu

(din volumul aflat în pregătire: Autoportret neterminat)