Cînd moare un bărbat, se prăbuşeşte un arbore* 

Asta e sora moarte care ne adună după ce ne desparte… 

Emil Botta 

Hotărît, nu iubeşte vara. I se pare un anotimp brutal, chinuitor, copleşit de un soare ucigător, înecat în praf şi biciuit de ploi devastatoare, lipsit de orice noimă. Întreaga fire îi pare a fi strivită, sufocată, siluită de un spirit demonic ce vlăguieşte totul într-un timp infernal. Un alt fel de iad în care şi oamenii sunt urîţiţi, cu sufletele chircite în trupuri de tablă zornăind jalnic.

Paradoxal, memoria i-a jucat şi cîteva feste, păstrându-i amintiri plăcute, nu multe însă extrem de limpezi despre acest anotimp, legate toate de vacanţele copilăriei şi adolescenţei, petrecute în satul bunicilor dinspre mamă. Pierdut în imensitatea cîmpiei, un sat imemorial - unde cerul era scos din adîncuri de ciuturile fîntînilor - torcându-şi molcom zilele, egale şi totuşi diferite, cu sufletul curat, adăpostit în mica biserică, primenit iar şi iar - ca-ntr-o Sfîntă Taină a unui Botez perpetuu – de boarea răcoroasă a undelor rîului din vale. Nimic pieritor în acest loc. Poate doar viaţa, ca un interludiu între un trecut cert şi un viitor impalpabil, cu întîmplătoare începuturi şi inevitabile treceri... 

Sînt mai bine de treizeci de ani de cînd bunicu-i s-a mutat în micul cimitir de sub costişa dealului, iarna trist şi plin de ciori, vara năpdit de ierburi înalte, un altfel de Paradis, păzit de paserile cerului şi gîzele pămîntului. Doar o singură dată în aceşti ani aprinsese o lumînare la mormîntul bătrînului care-i luminase ca nimeni altul copilăria, uitînd - poate nu fără motiv - de locurile şi oamenii anilor lui cei mai frumoşi şi mai curaţi… …Îşi amintea de parcă ar fi fost ieri. Era o zi ploioasă. Fără de cer, noroioasă şi cenuşie. Brusc, timpul îşi încetă în mod inexplicabil curgerea-i firească, îngheţînd bătăile străvechiului orologiu de lîngă fereastră. În liniştea nefirească a camerei, bătrînul părea că doarme, cu faţa luminată de un zîmbet şăgalnic, aninat în colţul buzelor. Privi din nou ceasul şi-n clipa aceea înţelesese că se petrecuse, cu adevărat, un eveniment cosmic: timpul se oprise pur şi simplu la marea plecare a bunicului său, care se stinsese încet, senin, împăcat şi netemător, aşa precum fusese întreaga sa viaţă. Cu fiece respirare, sufletul îl părsise uşor-uşor, vrînd parcă să nu-i mai pricinuiască o nouă durere. Vlăguit îi era trupul, uscat de suferinţă, precum scoarţa unui arbore bătrân, din care un ultim şi abia vizibil fir de lumină se ridica spre ceruri, ca o ultimă şuviţă a unui izvor zvîntat de un soare nemilos. Doar ochii păreau că mai trăiesc, mari, negri, larg deschişi, privind undeva, departe, spre zări numai de ei ştiute… Stranie sclipire a unor ochi-lumini ce se încăpăţînau să se stingă… Doar atunci cînd degetele unei mîini i-au închis cu blîndeţe pleoapele, a înţeles că lungul şi anevoiosul lui drum se încheiase. Se petrecuse. Cu ochii goliţi de priviri, sorbite parcă de-un hău de înnegurat, aidoma unui întunecat tărîm … Bogdan Stoicescu * (din volumul aflat în pregătire Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire)