Woman with long hair 
(fotografie de Man Ray, 1929)

O zi liniştită de

iarnă, de

dragoste şi de uitare...*

Se întîmplă iubiri care, unele ţin de legile comune ale firii, altele de fantezia carnavalului universal. 

Geta Brătescu 

A început bine şi această săptămînă. Chiar dacă nu se aştepta, a primit o scrisoare de la M. datată 11 martie – adică, probabil, scrisă atunci, cu opt zile în urmă - şi pusă pe 17, aşa cum arată data ştampilei de pe plic. 

Îl sună - în sfîrşit! – doamna L. Îi spune cu destul aplomb – e unul din lucrurile care dintru început i-au plăcut la ea – că ar dori să-l vadă şi, totodată, să-i înapoieze volumul pe care i-l împrumutase cu ceva timp în urmă. Oare cît de tare ar mai trebui să-l mai surprindă acest apel telefonic?  

Lăsă caietul-jurnal deoparte şi-şi privi ceasul: acele fosforescente sclipeau în puțina lumină din cameră, arătînd două şi zece. Citea de pe la miezul nopţii. Îşi scoase căştile şi opri casetofonul. Întrerupse brutal splendida „Bag’s Groove” cu Miles Davis şi Thelonius Monk. Ori de cîte ori asculta Miles – mai presus de orice alt ziditor de sunete – era stăpînit (cotropit, copleşit?) de strania senzaţie că toţi porii i se deschid spre univers. Poate tocmai de aceea pentru Miles avea o slăbiciune aparte. I se făcu sete şi plecă să-şi pună un pahar cu apă. Îşi spuse că n-ar fi tocmai rău să-şi pună la fiert o cafea. Oare de cîtă vreme o cunoaște?, i se înşurubă în creier întrebarea. Puse întîi apa, apoi cafeaua, încet, să nu risipească preţioasa pudră columbiană şi, la sfîrşit, zahărul. Fixa cu privirea, parcă fără să-l vadă, bătrînul ibric, fiind totuşi atent ca licoarea să nu dea în foc. Păi, să tot fie vreo paisprezece-cincisprezece ani, dacă nu chiar mai bine. Ridică ibricul și turnă cu grijă lichidul într-o cană de pămînt din care se ridicau, invălătucindu-se în fuioare subţiri, aburi parfumaţi... O groază de timp… Bău un pahar cu apă şi se întoarse în camera luminată plăpînd, păşind atent să nu verse nici o picătură. Cînd a cunoscut-o era student, avusese cîteva prietene pînă atunci, puţine, dar care nu lăsaseră absolut nici o urmă în sufletul lui. Era tot singur, cu alte cuvinte. O întîlnise întîmplător, într-o seară, în casa unor prieteni comuni: era singură şi o plăcuse din prima clipă, însă fără să ştie prea bine de ce. Însă faptul că era cu cîţiva ani mai mare decît el - pe deasupra era măritată şi avea un copil - îl inhiba, nelăsîndu-l să se simtă în largul lui. Ceva din felul ei de-a fi – cu lungi tăceri în care părea a fi sau poate chiar era cu totul absentă la ce se întîmpla în jur, cu gîndurile departe, fumând ţigară de la ţigară - trăda o suferinţă mare, pe care cu greu şi-o putea disimula. Mult mai tîrziu avea să afle că nu se înşelase. La plecare s-a oferit s-o conducă şi acceptul ei fără ezitare, aproape că nu l-a mai surprins. Aşeză cafeaua pe măsuţa din apropiere, se întinse pe canapea, îşi puse căştile și imediat simți cum muzica învăluitoare îi inundă sufletul cu un văzduh de sunete strălucitoare. La despărţire, fără să-i ceară, i-a lăsat numărul de telefon şi, peste două sau trei zile, o primea la el. Au ascultat muzică, au băut ceaiuri, au vorbit foarte puţin. Se simţea extrem de bine lîngă ea, o prezenţă turburătoare, care-l liniştea şi-l ocrotea, în acelaşi timp. Nu mai ştia de cîte ori venise la el. Însă de fiecare dată, întîlnirile se desfăşurau aproape ritualic: ascultau muzică, beau ceaiuri sau cafele, fumau, în timp ce el îi citea iar la plecare îi împrumuta una sau două cărți, pe care uneori şi le alegea singură din bibliotecă. Îşi aprinse o țigară, continuînd să asculte cu ochii închişi... „Nu poate fi o mai mare ofensă pentru un bărbat decît atunci cînd femeia cu care e prieten se înamorează, în timpul prieteniei cu el, de un altul.“ Auzi clar, cu muzica rămasă în fundal, aceste cuvinte, ca nişte şoapte venite brusc, parcă de undeva, din imediata sa apropiere. Se uită în jur: doar umbrele alungite, diforme, ale lucrurilor din cameră, proiectate pe varul pereţilor. Melodia se terminase și doar noaptea îşi torcea liniştită orele în cutia de lemn a bătrînului orologiu cu pendul. Unde a citit asta? Şi de ce şi-o fi amintit exact acum? Trase adînc un fum din ţigara arsă pe jumătate. Ibrăileanu? Tot ce se poate. În urmă cu cîteva zile recitise mai multe volume şi-i plăcuse aceast gînd, venit acum, nu se ştie pe ce căi, de undeva, dintr-un cotlon al memoriei. Sorbi din licoarea amăruie şi întinse mîna după caietul cu foi îngălbenite. Şi reciproca e valabilă, îşi spuse ca o consolare, întorcînd paginile acoperite cu scrisul mărunt, ordonat, căutînd locul unde abandonase lectura. 

Până la venirea ei mai avu timp doar să pregătească ceaiul, din care încă mai ieşeau aburi calzi, cînd soneria de la intrare îl vesti că sosise. A deschis, ajutînd-o apoi să-şi scoată haina de blană, pe care ultimii fulgi de zăpadă se transformaseră, deja, în mici lacrimi reci plînse de ochii cenuşii ai cerului de-afară. Şi-a aranjat părul cu acele gesturi reflexe – al căror limbaj avea a-l înţelege mult mai tîrziu – încărcate de o anume senzualitate, dătătoare de fiori inefabili. S-a îndreptat spre camera lui, cunoştea „drumul”, pe care venea, ca de obicei, singură. S-a aşezat pe unul dintre fotoliile ascunse sub blănurile moi. Acelaşi fotoliu pe care, de altminteri, se aşeza de fiecare dată cînd venea la el. Deşi nu-i spusese niciodată, o simţea că îi place austeritatea chiliei lui de siguratic, cu lucruri puţine dar care îi vorbeau mult despre el. Și-a scos cizmele, s-a ghemuit între blănuri, a aprins o ţigară, a tras cîteva fumuri, adînc, privind tăcută pe fereastra dincolo de care, din cerul sprijinit pe acoperişurile din zare, zăpada cădea fantastic. Apoi s-a întors, fixîndu-l prin ochelarii fumurii, ce-i dădeau un aer uşor profesoral şi, cu mişcări leneşe, a mai aprins încă o ţigară, pe care apoi i-a oferit-o. A luat-o, surprins de intimitatea gestului, încercînd, pe cît posibil, să-şi reprime surpriza. Îl urmărea în tot acest timp, extrem de atentă la tot ce făcea, cu un fel lăcomie în priviri, aparent liniştită. Era însă încordată, o trăda respirarea precipitată şi nările care-i fremătau. Nu peste multă vreme avea el să descopere toate acestea şi încă multe altele, mici gesturi imperceptibile pentru un ochi indiferent dar care ţineau de alchimia ei sufletească, tainică, greu detectabile dintru început, ca un alt fel de limbaj secret al fiinţei ei. La un moment dat, ea încercă să spună ceva dar, brusc, îşi reprimă intenţia, continuînd să tacă. Avea s-o facă, într-un tîrziu, înainte de plecare. O tăcere deplină, ocrotitoare ca o mantie, îi învăluia însă fără a le pricinui nici cea mai mică turburare. El continua să stea lungit pe covor, în imediata apropiere a măsuţei joase, pe care se afla pick-up-ul. Întinse o mînă şi-l porni. Într-un tîrziu se ridică şi se duse la bibliotecă, de unde luă cele două volume pe care le pusese la îndemînă, mult înainte de venirea ei. I le-a oferit. S-a reaşezat în acelaşi loc, aprinzîndu-şi o altă ţigară. Fuma sub aceeaşi tăcere grea, însă plăcută, urmărind jocul luminii irizate pe discul de vinil ce se învîrtea molcom. Din locul în care se afla o putea privi în voie. Răsfoia absentă unul dintre volumele pe care i le dăduse, ţinîndu-şi picioarele strînse la piept, cu bărbia sprijinită pe genunchi, în acea poziţie cvasi fetală, incomodă, care presupunea o mobilitate sporită. Blănurile de pe fotoliul în care se cuibărise alunecaseră într-o parte, dezgolindu-i picioarele, pe care acum i le putea admira în toată goliciunea lor, căci fusta, mult prea scurtă, lăsa vederii coapsele, aproape pînă sus, spre şolduri: lungi, subţiri, poate puţin prea subţiri, însă frumoase, cu muşchii bănuiţi, fremătînd abia perceptibil sub pielea cu reflexe sidefii… 

Nu mai ştia cît timp trecuse de cînd stătea aşa, privind-o. Brusc, s-a trezit ca dintr-un vis. Muzica încetase, ea închisese cartea şi, din aceeaşi poziţie, îl privea, oarecum întrebător. Tot ea a fost cea care a rupt tăcerea, scuzîndu-se că trebuie să plece, pentru că deja se făcuse tîrziu. Apoi s-a ridicat, aranjîndu-şi fusta cu mişcări unduitoare, lascive. Evident că nu acesta era motivul. Voia pur şi simplu să plece, amînînd cu o voluptoasă plăcere clipa în care îl va lăsa s-o iubească îndelung, cu patimă, dezlănţuit, pentru că era deja al ei, era de mult al ei iar mai presus de orice, de-abia acum îl simţea că o doreşte cu adevărat şi că are nevoie de ea… 

Ceaiurile se răciseră, neatinse. S-a ridicat, privindu-le. „Altădată”, a murmurat mai mult ca pentru ea, căutîndu-i privirile. „Da, altădată”, a şoptit şi el, aproape maşinal. „O să te aştept”. Va veni, da, cu siguranţă că va reveni...  

Se simţea sfîrşit, pierdut chiar, însă era copleşit de o senzaţie stranie, de parcă obţinuse o victorie mult dorită, ce-i umplea întreaga fiinţă de o mare bucurie, ca după o lungă și grea bătălie, devastatoare. Poate tocmai de aceea i-a mai spus, încă o dată însă cu o altă inflexiune în glas, că o aşteaptă. Da, va veni, sigur că va veni, de asta trebuie să fie sigur. Că vrea sau că nu vrea, ea tot va veni. „De-acum încolo, n-are nici un rost să ne mai formalizăm”, a mai auzit-o şoptind, cu un zîmbet complice aninat în colţurile buzelor, înainte să închidă uşa.

Aveau să se reîntîlnească peste câteva zile, într-o la fel de liniştită zi de iarnă, înzăpezită, sublimă… 

* din volumul Viaţa obişnuită a tînarului Toma. Manual de folosire, aflat în pregătire)