‘ai liberare!


Termomentrul arată 40 de grade la umbră. Căldură mare, stimabililor, ar ofta năduşit însuşi magistrul Caragiale, contemporanul nostru.
Ne încăpăţânăm, rezistăm, murim dar nu ne predăm şi, cu stoicism, ţinem piept asaltului colosalei Armada de grade Celsius. Dar, vorba poetului, bucuroşi le-om duce toate… Că doar e crucea verii şi dacă acum n-o fi vipie, atunci când?
Dar să lăsăm întrebările retorice în seama filosofilor şi, mai bine, să ne în-grijim de pruncuţii noştri – minori sau majori -, de părinţii şi bunicii proprii – pensionari şi hipertensivi - şi, dimpreună, să ne adăpostim trupurile sfîrşite de arşiţă la umbră deasă. Că la răcoare stau alţii, cât or mai sta şi ei, că umblă zvon prin târg că mai marii zilei vor da semn de mila măriilor lor, şi-i vor slo-bozi în libertate. Să stăm, dară, la umbră şi să ne hidratăm vârtos cu… apă (sic!) la interior şi tot cu apă, sub formă de duşuri – băştinaşe, nu scoţiene! – la exterior. Pentru că apă avem din belşug şi pentru că aşa ne povăţuiesc cohortele de specialişti într-ale hidroterapiei, ivite brusc şi în număr mare, şi-n rândul cărora, în pole position, se află nimeni altele decât telegenicele fătuci de pe la buletinele meteo, care ocupă aceste prea râvnite locuri, graţie “pertinentelor” sfaturi medicale de sezon, debordate ad-hoc, între o ochiadă galeşă şi-un zîmbet tîmp. Să revenim.
Ei bine, acestea fiind condiţiunile de vacanţă date, mai mult decât toride, cam pe unde ar putea ploieşteanul de rând, fără bani de-un munte sau de-un litoral să-şi răcorească trupul asudat şi gîndurile înfierbântate, măcar pentru cîteva ore, departe de oraşul-cuptor? Unde altundeva decât între sînii naturii, proaspeţi şi înrouraţi, mîngîiat de respirarea răcoroasă a unei păduri, în preajma unui ochi de apă. În imediata vecinătate a binecunoscutului oraş există câteva asemenea locuri, mult frecventate de localnici şi nu numai. La drum deci, părăsind oraşul încins, în maşina la fel de încinsă şi având familia alături.
La Păuleşti? Mofturi! Pădure uscată ca iasca, prăfoasă şi plină acum doar de câteva “vestigii”, în ruină, ale unui fost restaurant-terasă. Ochiul de apă? Doar ochiul. Şi ăla pe cale de-a seca. Poate la Româneşti… La mult lăudatul restaurant dotat cu grădină de vară, preţuri de, brusc, te iau alte călduri. Aşa că, ioc, vorba investitorului turc. Poate la Bucov! Fie. Pe drum, visuri. Odată ajunşi, constatăm cu stupefacţie că, pădure şi ochi de apă de vom visa, vis va… rămînea!!! (sic!)Ştrandul? O vorbă de dânşii inventată… O mocirlă rămasă după ultimile ploi, în care câteva broaşte reumatice îşi tratează suferinţele, cufundate, pânǎ sub ochi, în noroi. Pădurea? Nu se vede de copaci! Plaja? Dată în urmărire generală: aducătorului, bună recompensă…Tot căutând, tot cercetând, setea începe să ne încolţească. Şi totuşi. Măcar o bere, un suc, ceva, o gură de apă. Fie ea şi de hidrant. Într-un târziu, zărim o baracă răsărind din vegetaţia hălăciugită, purtǎtoare de firmă: RESTAURANT.
Un zâmbet ne înfloreşte pe chip. Haida-de! Chiar că aveam nevoie de-o restauraţie. Ne apropiem. O construcţie metalică, vreo câteva scaune antedeluviene, două-trei foste mese, de tablă, mîncate de rugină şi cam tot atâtea umbrele decolorate de trecerea inexorabilă a timpului, cu norma de casare îndeplinită de multişor. Un grătar defunct şi vreo trei-patru câini costelivi. Comunitari, ex-vagabonzi până la venirea măicuţei lor Brigitte Bardot. În rest, linişte. Şi multă pace. Câţiva bărbaţi, cam flenduroşi, stau pe jos, sprijiniţi direct de restaurant şi îşi îneacă amarul - altoind din când în când însă nu cu răutate, ci din lipsă de altceva mai bun de făcut, sus-pomenitele patrupede cu nişte undiţe schiloade, foste cândva nuiele de alun - cosumînd la umbră grade, tot cam 40, pe care le gîlgîie direct din butelci de “Săniuţă”. Cu gîndul la nămeţi, probabil, că de la peşte şi-l luaseră de mult. Sorbăcăiau, plescăiau şi înghiorţăiau cu calm şi voluptate – luxul oricum lipsea – iar după fiecare duşcă, se ştergeau gospodăreşte la gură cu dosul palmelor. La o masă, în picioare, trei zdrahoance îmbrăcate cu pantaloni de salopetă, suflecaţi şi maieuri decolorate de soare, cîndva negre, cu papuci de plasic în picioare, bronzate şi cu tatuaje pe umerii musculoşi, legate la cap cu basmale înflorate, fiecare cu cîte-o sapă şi-o bocceluţă alături. Fumau “Carpaţi” fără filtru şi beau acelaşi lichid incolor, din păhărele de sticlă, ciocnind zgomotos înainte de fiecare duşcă, după care, pe trei voci, una mai dogită ca alta, răcneau scurt, milităreşte, la unison: “’ai, liberareeee!”
Uşor meduzaţi de ineditul spectacolului, nici n-am auzit când un ins mustăcios, năduşit şi cu ochii roşii de parcă sudase fără mască de protecţie, cam închis la culoare – din naştere, nu de la soare – încins cu un şorţ fost alb, care-i ţinea burta imensă să n-o ia la vale fără el, ne-a întrebat cu-o voce hîrîită, cam ce-am vrea. “Noi, bună pace”, încercăm să glumim cu mustăciosul care, după toate aparenţele, era şeful – barmanul, de! - locantei. Cum privirile tipului trădau clar faptul că proprietarul lor nu prea le avea cu versurile eminesciene, l-am atacat frontal: “Apă?” “Nooo…” “Cola?” S-a uitat la noi de parcă i-am fi bătut pe cineva drag din familie…“Săniuţă, tăticu’, că asta nu să-mpute!” a hîrîit grăsanul. Din spate, doamnele răcniră din nou, scurt şi la obiect: ” ’ai, liberareee!”, devenit acum fel un strigăt de luptă pe care ar fi fost invidioase toate triburile indiene din America de Nord, la un loc. “Bere?”, am plusat într-o doară. ”Nu-ţi-nem-că-nu-ie-ghie-a-ţă…”, a mai scîrţîit fǎrǎ pauze rotofeiul, cu superioritatea funcţiei subliniatǎ de zâmbetul acru şi, cu vǎditǎ satisfacţie, apǎsînd pe fiecare silabǎ, doar-doar om înţelege. Ne-am lăsat pagubaşi. Dăm să plecăm. Însă curiozitatea învinge. Cu voce joasă, conspirativ, îi mai adresez o ultimǎ întrebare: “Dom’ şef, rogu-vă, ce-i cu hai liberarea ălora? Sărbătoresc lăsarea la vatră a copiilor ori a soţilor? Că nu prea au feţe să-şi fi dat demisia din armată…” “Ce armată, tăticu’? Ce-săr-bă-to-reş-te iele?, repetǎ, la fel de apǎsat-ironic, întrebarea marele şef . “Săbătoreşte-că-a-ieşit-dă-la-bulău, tăti-cu’, dă-la-miti-tica, udă-şi-iele-lă-sa-rea-la-va-tră, ca-tot-omu’, hăăă, hăăă, hăăă…” şi se pune pe-un râs sughiţat, de parcă o turmă de porci i s-ar fi pus pe guiţat, la unison, în gîtlej.
Ni se blochează, brusc, toţi muşchii zâmbirii şi ne trec, pe loc, toate răcorile din lume. Ne luăm tălpăşiţa, ca dintr-o Sodomă ori Gomoră locale, fără a mai privi înapoi şi fără a mai auzi nimic, scăpaţi din oaza binefăcătoare, cu gîndurile toate bulucite spre clipoceala binecuvântată a Snagovului.
Asta da, lungă vară fierbinte!
Bogdan Stoicescu

(fotografia textului: „Ştrandul“ de la Bucov de Vlad Stoicescu - iulie, 2008)