"Eram optimist ori mai curând pustiu"…



L-am cunoscut pe Ioan Flora (născut în Satu-Nou, comuna Pancevo din Banatul Sârbesc, în 20 decembrie 1950) la cumpăna dintre milenii, în ziua – binecuvântată fie ea! – în care poetul primea – alături de dragul nostru Traiante (a se citi Traian T. Coşovei) –, ca o deplină şi binemeritată recunoaştere a valorii întregii sale creaţii – poetice şi de traducător – Marele Premiu al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie Nichita Stănescu (Ploieşti, martie, 2000).
Îi citisem, în perioada studenţiei mele bucureştene, un singur volum de versuri: antologia Fişe poetice, apărută la “Cartea Românească” în ’81 şi cumpărată prin ’82, de la librăria din incinta editurii (la recomandarea călduroasă a librarului de atunci, prozatorul Mircea Nedelciu).
Patru ani mai târziu, aveam să găsesc Starea de fapt, tipărită la “Dacia”, în ’86 şi splendida Apă de băut a lui Adam Puslojic, editată de “Univers” în acelaşi an (o selecţie din creaţia poetică a sus-numitului, aleasă şi aşezată în româneşte de Nichita Stănescu şi Ioan Flora).
Apoi, până la Discurs asupra Struţocămilei (1995) şi Iepurele suedez (1997), ambele apărute la editura “Paralela ‘45” (şi dăruite mie de curând, de însuşi poetul, cu elipticele dumisale dedicaţii), nu l-am mai “prins” pe Flora în volum. Doar sporadic, cu grupaje de poeme ori cu traduceri prin câte-un luminiş de revistă literară.

Dintotdeauna, Ioan Flora a scris numai în româneşte.
Începând din 1970, an în care devenea student al Facultăţii de limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti, el va frecvanta cenaclul “Junimea” condus de profesorul său Ovid S. Crohmălniceanu şi va edita revista manuscrisă Noii (alături de bunii săi prieteni, scriitorii Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă şi Constantin Stan), dar mai cu seamă va scrie şi va publica poeme în cele mai importante reviste literare şi de cultură ale vremii. În ’73 îşi va lua licenţa şi tot în româneşte va scrie şi în continuare: Iedera, Rimbaud sau altcineva, Lumea fizică, Trădarea metaforei, O bufniţă tânără pe patul morţii, Memoria asasină, Vulpile violete, multe din aceste volume fiind traduse apoi în sârbo-croată, limba oficială a spaţiului său natal! Este autorul (selecţia, traducerea şi prezentarea) unei monumentale antologii, acoperind 800 de ani de poezie sârbă şi
muntenegreană, apărută nu în foarte multe exemplare şi, deci, rapid epuizată.

Volumele i-au fost premiate – în ţară şi-n Serbia – iar despre poet şi opera sa au vorbit/scris, deopotrivă, poeţi şi critici importanţi (Geo Bogza, Dorin Tudoran, Srba Ignatovic, Ioan Alexandru, Dan Laurenţiu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Al. Cistelecan, Adrian Marino, Al. Călinescu, Eugen Simion).

(…) Flora aparţine de fapt literaturii noastre, şi nu doar prin criteriul lingvistic, decisiv de altminteri, ci printr-o sensibilitate specifică, prin integrarea conştientă în spaţiul interior al liricii autohtone, scria criticul literar Petru Poantă, domnia sa adăugând: S-a spus, pe bună dreptate, că poetul devansează astfel poetica Generaţiei ’80, îndeosebi prin atitudinea ironică ori de-a dreptul cinică faţă de spectacolul terifiant al banalului, precum şi printr-o anume practică a biografismului. Iar Marin Mincu scria în prezentarea făcută poetului în antologia/1/sa: Trebuie să recunosc că Ioan Flora a contribuit prin demersul său la manifestarea şi impunerea celei mai interesante “direcţii” poetice din ultimul timp, anume direcţia textualistă.

Ioan Flora este prezent în antologii şi dicţionare, fiind considerat, cu îndreptăţire, una dintre cele mai viguroase, autentice, originale şi profunde voci ale poeziei româneşti contemporane.
Cu un discurs poetic de multe ori aspru, alteori ascuns sub un tainic văl de tandreţe, întotdeauna mustind de-o tăioasă ironie, moralist, ludic şi baroc, artistul demonstrează cu argumente imbatabile că este în posesia unui impresionant arsenal stilistic, folosit cu dibăcie şi rafinament, el fiind, în acelaşi timp, aşa cum scria undeva criticul literar Al. Cistelecan, un subtil mânuitor de registre.

În câteva cuvinte, acesta este Ioan Flora, cel căruia i se pare că timpul e o plăcere trecătoare.

*
Dacă mi-ar fi spus cineva cu aproape un an în urmă/2/, atunci cînd scriam rândurile de mai sus, că voi fi pus în situaţia nefericită de a vorbi despre Ionike Flora la trecut, aş fi considerat faptul o uriaşă inepţie. Însă, în clipa în care bunul meu prieten Ion Stratan – acelaşi Ion Stratan, care în martie trecut/3/, într-un miez de noapte, mă anunţa cu glasul înecat de durere de neaşteptatata moarte a Marianei Marin – mi-a dat vestea fulgerătoarei dispariţii a lui Ioan Flora/4/, am înţeles cum nu se poate mai clar, că la acea Cină de Taină a Poeţilor încă mai sunt locuri goale. Altă explicaţie acum nu pot găsi, nu pot da, grabei inexplicabile cu care bunul nostru Flora ne-a lăsat, plecând să se alăture dragilor lui prieteni, fraţilor întru poezie, cum îi plăcea să spună.

*

Pierderea unui prieten este insubstituibilă. În asemenea momente cuvintele se împuţinează brusc, imaginile generate de amintirile despre cel drag se amestecă într-un vârtej ameţitor şi poate doar trecerea inexorabilă a timpului ar mai putea, în vreun fel, acoperi golul imens fără de tine, rămas aidoma unei firide în tainiţele sufletului.
Drum bun, dulce Prinţ şi iart-o pe apriga soră moarte - cum îi spunea Emil Botta - care ne adună după ce ne desparte…

Bogdan Stoicescu
(în fotografie, de la stinga la dreapta: Ioan Flora, Adam Puslojic & Ion Stratan)

/1/ Poezia română actuală, ed. Pontica, Constanţa, vol.I
/2/ 2004
/3/ 31 martie 2003
/4/ 3 februarie 2005

Grădina de vară

Aici stăteau prietenii mei la o bere,
discutau despre artă şi beau vin,
prietenii mei sculptori, bişniţari, ziarişti
şi studenţi

Afară se sapă gropi adânci pentru fundaţii,
circulă bancuri,
zăpada-i galbenă-cenuşie şi-un gol imens
fără de tine la grădina de vară.
E demult, vei spune.
(din volumul Terapia Muncii)

Fanfară în iarbă

Într-o seară i-am întîlnit aproape pe toţi. Se-ntorceau
de la o înmormîntare, erau prăfuiţi, şifonaţi şi sufereau
mai ales de sete.
Au tras maşina (un fel de microbuz măsliniu şi rablagit)
într-o poiană din marginea satului, în iarbă.
Ieşeau pe rând, grăbiţi de parcă ar merge la gară
(mai întâi Jenariu, Poravu, Boambă, Cambeţ, iar în urma lor
Neaşu, Chirca, Năzarcea, Gaşpăr, Moilă şi Gornicu)
cărând precipitaţi clisa, cârnaţii, pâinea, muştarul,
navetele cu sticle, câteva cărămizi.

Se-ntorceau de la înmormîntare şi puneau de-o gustare.
– Azi bem ca lumea, spuse Gornicu, asta însemnând că toată lumea
stăruie mai întâi pe bere, vreo şapte-opt navete acolo, după care urmează
coniacul, îndulcit cu cârnaţi
şi muştar.
– Şi-acum hai să ne dregem şi noi cu ceva lichior de mentă,
zise iarăşi Gornicu, căci lunea nici iarba nu creşte,
nici ziua nu scade.

Se-ntorceau de la înmormîntare
(după ce cântaseră în curtea cu steag negru, pe la răscruci,
la cimitir, după tipic, dar şi la dorinţa răposatului,
şi Requiem-ul, şi Marşul funebru, şi Poşovoaica,
şi Marşul eroilor, şi câte-o Ardeleană,
şi câte-o Rapsodie de Liszt);
se-ntorceau de la înmormântare
şi nu se putea altfel,
iar lunea nici iarba nu creşte,
nici iasca din gât
nu prinde picioare.
(din volumul Iepurele suedez)


Când se îngână ziua cu moartea

Tu strecori printre degete cele douăzeci şi şapte
de mărgele turcoaz dintr-un şirag circular, imaginând
o gaură neagră într-o lume ideală,
întorci pe toate feţele silogismul cu pasărea necămilită
sau cămila nepăsărită
(Ave Palatinus Moldaviae! Ave!),
stârneşti volbură în Cetatea Epithimiei, îngheţul.

Mi se scurg
printre degete mătănii de piatră seacă şi aştept
să ningă.
Povârnişuri sinucigaşe se-nghesuie la geam:
e clipa când se îngână ziua cu moartea şi limba spre
închipuirea cuvântului
Nu se mai ajunge.
(din volumul Discurs asupra struţocămilei)