Gînd cu elice

E o vorbă la români, printre multe altele, care spune așa: Să lăsăm timpul să treacă! Eroare totală! Nu putem lăsa timpul să treacă... Pentru că timpul nu trece. E imuabil… Viața noastră trece aidoma unei ploi repezi de vară. Dar cum ne place al naibii să ne îmbătăm cu apă rece, lăsăm problema în seama timpului...

(„După furtună”, B.-L.S.)

Poemoteca

Daniela Caurea

(7 iulie 1951 - 4 martie 1977)

Pace ninsă

Dar amintirea cine să mi-o ia,

Să mi-o culce sub mareea cleioasă și grea,

Sub drumul lovit de grele sandale,

De pecețile umbrei și inimii tale?

O manta de miere cu chenar de lut,

De-a cărei lumină lupii își ascut

Gheara puturoasă și deja învinsă

De-atîta pace și sclipire ninsă?

Cine să mi-o prindă, dacă eu n-o prind,

Dacă nu-i ajung legănatul grind

Deși ard în juru-i ca o maică deltă

Și-o îmbii cu daruri pe o coamă zveltă?

Cine să mi-o-ngroape cu lopeți livide,

Cînd Ea intră-n mare și se sinucide?

(din volumul „Văzduhul de cuvinte”, ed. Eminescu, 1979)

Bibliophilia

„A citi într-o lume totalitarǎ e aproape același lucru cu a citi în închisoare – atunci cînd paznicii o îngǎduie. Lectura care rezultǎ e în același timp riguroasǎ, atentǎ (cǎrţile demne de citit, relativ puţine, sînt supuse unei lecturi profunde, intensive) și proiectivǎ – în sensul cǎ cititorul proiecteazǎ în text propriile aspiraţii secrete, dorinţe, gînduri, teorii. Interesul acestui tip de lecturǎ vine din tensiunea între atenţie și proiecţie, între respectul pentru literǎ și tendinţa de a vedea în text o expresie alegoricǎ a dramei cititorului.” 

Matei Călinescu

Haihui printre sunete

„Cînt la chitară în fiecare zi, două-trei ore. Este foarte important pentru mintea mea, pentru spiritul meu... Muzica îmi face foarte bine...Pentru mine, muzica este o formă de meditație și de auto-descoperire, mai ales atunci cînd improvizez... Să mă cunosc pe mine însumi, este un imperativ în viața mea... Asta mi se întîmplă cînd meditez: natura și conștiința devin un tot și orice tentativă de-a le separa este iluzorie. Cu toții suntem conectați, dincolo de orice îndoială. Totul și toată lumea...”

John McLaughlin

(trad. B.-L.S)

Bibliophilia (vechi cărți călătoare)

«Liber Sancti Jacobi» sau «Cartea Sfîntului Iacob» este o culegere de texte reunite în manuscrisul numit și «Codex Calixtinus», de o valoare inestimabilă, care a fost conservat și păstrat în catedrala din Santiago de Compostela (reședința comunității autonome Galicia, din nord-vestul Spaniei), pînă cînd a fost furat de aici în 2011. A fost regăsit, în mod miraculos, un an mai tîrziu, într-un garaj din preajma localității, unde fusese dosit de un fost angajat al catedralei.

Manuscrisul (datat în jurul anului 1140, precum indică data ultimului miracol descris), este o compilație a unui set de texte anterioare (liturgice, istorice și hagiografice), readactarea lor succesivă întinzîndu-se pe aproape trei secole. Codexul, dedicat Sfîntului Iacob cel Mare, se deschide cu scrisoarea Papei Calixt al II-lea (de unde și numele), document care ocupă primele două pagini (față și verso) în care acesta relatează cum au fost strînse mai multe mărturii despre binefacerile și minunile Sfântului Iacob, în urma călătoriilor acestuia „prin ținuturile și provinciile «barbare» timp de 14 ani”.

Supranumită și «Ghidul Pelerinului», lucrarea descrie și principalele căi de acces care se presupune că ar conduce la mormîntul Sfîntului Iacob cel Mare.

Acest așa-zis „Ghid”, care nu este altceva decît ultima carte (capitol) componentă a Codexului, a fost publicat integral în limba latină, pentru prima dată, în 1882, de către părintele Fidel Fita, membru titular al Academiei Regale din Madrid, cu sprijinul profesorului Julien Vinson, specialist în limbi orientale. De altfel, denumirea de „ghid” atribuită îndeobște acestei lucrări, nici nu apare în manuscris, ea fiindu-i dată abia în 1938, cînd ultima sa carte, din totalul de cinci, a fost tradusă în limba franceză de Jeanne Vielliard. În integralitatea ei, lucrarea a fost tradusă în limba franceză în anul 2003, de către Bernard Giquel.

Poemoteca

Maitrey Devi

মৈত্রেয়ী দেবী

(1914–1989)

Momentul reîntîlnirii, după mai bine de 40 de ani, dintre cei doi, în anul în 1972,
s-a petrecut în biroul lui Mircea Eliade de la Universitatea din Chicago, SUA,
unde savantul deținea catedra de istorie comparată a religiilor...

El, și niciun altul

Ştiu, rămân regrete mii

şi dor de tot ce-a fost.

Şi felul în care ne priveam

nicicând nu va mai fi.

Dar neînfricată sunt acum

văzând că-i el, şi niciun altul.

E el, acelaşi, sporind veşnic

precum flacăra iubirii-n sfeşnic,

născut pentru eternitate,

îmbogăţit de timp

şi neadus de spate.

Să-mi fie teamă de părul lui cărunt?

Cu el o să mă-nfrunt?*

5 decembrie 1972

* Din volumul „În arșița dragostei. Poeme și confesiuni despre Mircea Eliade”, editura TAJ, 2012

Bibliophilia

„Citesc pentru a nu îmbătrîni.”

Frédéric Beigbeder

Memento

Jean Cocteau*

„Am certitudinea că jazzul este mult mai mult decît ritm. Este pulsație. Grație căreia simt inima Muzei. Cum bate-n ea cel mai roșu sînge. Plecat din inimă. Temător. Ocrotitor. Nu mă înșel. Jazzul urmărește, în ciuda tinereții sale, sinuozitățile altor dogme. Lui i se întîmplă chiar să se distanțeze de misterioasa sa solitudine și să se apropie de muzica simfonică, de foarte multe ori contopindu-se, pur și simplu, cu ea.”**

„N-aș vrea să mă vadă cineva în timp ce scriu. Am desenat întotdeauna. Pentru mine, scrisul e desen, încolăcesc liniile în așa fel încît să le prefac în scris sau le desfășor în așa fel încât scrisul să fie desen. Este câmpul în care mă mișc și din care nu ies. Scriu, încerc să delimitez exact profilul unei idei, al unui act. Pe scurt, încercuiesc fantome, găsesc contururile vidului, desenez.”

„Scârbit de literatură, am vrut să depăşesc literele şi să-mi trăiesc opera. Rezultă că opera mă devorează, că ea începe să trăiască şi că eu mor. De altfel, operele se împart în două: cele care te ţin în viaţă și cele care te ucid.”***

* Poet, prozator, dramaturg, pictor și cineast, Jean Cocteau (n. 5 iulie 1889 – m. 11 octombrie 1963) a experimentat creația artistică din multiple perspective, dar a ajuns la concluzia că există doar două tipuri de opere. Cele pomenite de el mai sus. Membru al Academiei Franceze și Comandor al Legiunii de Onoare. Președinte de onoare al Festivalului de Film de la Cannes. Opioman dezintoxicat.

** Din prefața volumului «Swing» de Gaston Criel (EST – Samuel Tastet Editeur, 1988, trad. B.-L.S.)

*** Jean Cocteau, «Opium. Jurnalul unei dezintoxicări» (editura ART, 2007)

Bibliophilia

„Citesc pentru că viața nu-mi ajunge.”

Fernando Pessoa

Filmoteca de dianamită (din ciclul „Întîlnirile titanilor)

Caliu & Haiducii din Clejani.

(invitat special, Johnny Depp)

Un documentar de Mihai Voinea și Alex Varninschi

Memento

James „Jim” Douglas Morrison

(8 decembrie 1943 – 3 iulie 1971)

Sînt real.

Sînt om.

Dar nu unul obişnuit.

„N-am cerut eu să mă nasc, așa că lăsați-mă să trăiesc cum am chef.”

„Mă văd pe mine însumi ca pe o fiinţă inteligentă, sensibilă, dar cu suflet de clovn, care mă împinge să o dau în bară în cele mai importante momente.”

„Dacă poezia mea are vreun scop, atunci acesta este: să le schimbe oamenilor limitele pe care şi le impun în a vedea şi a simţi.”

„Singurătatea înseamnă să asculţi vântul şi să nu-l poţi povesti nimănui”.

„Expune-te celei mai profunde frici; după aceea frica nu mai are nici o putere asupra ta şi frica de libertate se va micşora şi va dispărea. Atunci eşti liber.”

„Prietenul este acela care îţi dă libertatea deplină de a fi tu însuţi.”

„Sînt lucruri pe care le ştim şi lucruri pe care nu le ştim, şi între ele există uşi.”

„Dragostea nu te poate salva de la destinul care ţi-a fost hărăzit.”

„Priveşte acum cu atenţie lucrurile care ţi se par mici, pentru că într-o zi te vei uita-napoi, şi atunci vei înţelege cît de mari erau.”

„Nu spuneţi niciodată că visele sunt inutile, inutil e sufletul care nu ştie a visa.”

„Uneori învingătorul e doar un visător care nu a renunţat în ruptul capului.”

Jim Morrison

Riders On The Storm

The Doors