Memento

Lou Ottens
(1927-2021)

Caseta este istorie. 

Îmi place cînd vine ceva nou.

Lou Ottens

(Sursa foto: BBC)

Inginerul olandez Lou Ottens, inventatorul casetei audio, a murit weekendul trecut la vîrsta de 94 de ani, în locuinţa lui din oraşul natal Duizel, conform unei știri anunțate ieri de BBC, care a preluat un anunț al familiei sale.
Lou Ottens a devenit directorul departamentului de dezvoltare de produse din cadrul companiei «Philips» în anul 1960, unde echipa lui a creat conceptul de «casetă audio», care a intrat în producție la compania «Hasselt», proprietara mărcii «Endhoven Philips».
În 1963, caseta audio a fost prezentată la tîrgul de produse electronice «IFA - Berlin Radio» din Germania, în scurt timp devenind un succes mondial. Comercializarea lor a început în Europa în 1965, în 1969 ele ajungînd și în SUA, în momentul în care casa de discuri «Mercury Records», deținută de «Philips», a comandat 49 de casete.
Lou Ottens a încheiat acorduri cu «Philips» şi «Sony», prin care modelul creat de el a fost confirmat şi patentat, după ce mai multe companii japoneze au produs casete similare, de diverse mărimi.
Cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a invenţiei sale, inginerul olandez a declarat pentru revista «Time» că acest produs a fost «o senzaţie», încă din prima zi după apariţia sa pe piaţă.
Lou Ottens a contribuit şi la dezvoltarea compact-discurilor (CD), peste 200 de miliarde de asemenea suporturi fiind vîndute pînă acum în lume.
În 1982, cînd Philips a prezentat publicului primul său CD Player, Lou Ottens a spus: «De acum înainte, casetofonul convenţional este depăşit!».
Inginerul olandez s-a retras din activitate în 1986. Invitat să vorbească despre cariera sa, Ottens a spus că regretul său cel mai mare este că gigantul «Sony» și nu «Philips», a fost acela care a creat legendarul casetofon portabil – un model rămas în istorie sub numele de «Walkman».
Casetele audio se bucură de o neaşteptată revenire de popularitate în ultimii ani. Mai mulţi artişti importanţi, printre care Lady Gaga şi The Killers, au lansat single-uri şi albume pe astfel de suporturi muzicale.
Potrivit «Official Charts Company», vânzările de casete audio din Marea Britanie au crescut în prima jumătate a anului 2020, cu 103% în comparaţie cu aceeaşi perioadă a lui 2019.
În Statele Unite, potrivit «Nielsen Music», vînzările de casete audio au crescut cu 23% în 2018 în comparaţie cu anul precedent.
Invenţia lui Ottens a revoluționat modul în care oamenii ascultau muzică pînă atunci (pe discuri de vinyl și benzi de magnetofon), în ultimii ani constatîndu-se un reviriment al casetelor audio.
Aproximativ 100 de miliarde de casete audio au fost vîndute la nivel mondial după ce aceste produse au fost lansate pe piaţă în anii ʼ60.

Vise & Amintiri...

Mais ou sont les printemps dʼantan?

Cu Dan Ciachir şi Nicolae Breban, la „Fîntîna cu cireşi”,
în preajma Câmpinei, într-o primăvară magică...

„Credem că recitim autori sau cărţi. E o eroare. Ne recitim pe noi înşine, fiindcă numai noi ne schimbăm, în vreme ce operele respective rămîn identice cu ele însele. Şi dacă există scriitori cărora le rămânem fideli până la sfârşit e pentru că firea omului, axul său ontologic e, totuşi, imuabil.”

Dan Ciachir

Altițe & Bibiluri

Fanny Ardant

O carte de hîrtie înseamnă, pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (coperţile, ilustraţiile, modul în care este paginată şi legată, mergînd pînă la ornamentele grafice) şi nu în ultimul rînd, parfumul, duc la transformarea ei, fără putinţă de tăgadă, într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă. Dimpreună cu conţinutul ei, cartea tipărită nu este altceva decît o desăvîrştită şi rafinată alcătuire, fascinantă în întregul ei dar care nu se însufleţeşte decît atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită nu trăieşte decît atunci cînd este citită. O carte uitată într-un raft prăfuit de bibliotecă, devine un obiect oarecare, anost şi inutil. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică abia atunci cînd un volum îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia lui, ca un miracol al unui alt fel de înviere. În caz contrar, cartea moare, pierzîndu-şi însuşirile şi, pe măsura trecerii timpului, indiferent de valoarea ei, devine vetustă. Cade într-o tristă şi irecuperabilă desuetudine. Pentru a fi vie, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii nevăzuţi ai sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că, între o carte şi o femeie, frumoase amîndouă, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative.

Remember

Dan Andrei Aldea

Pe numele său întreg, Dan Andrei Vladimir Aldea (n. 9 martie 1950, București) a fost solist vocal, multi-instrumentist (chitară, vioară, pian și instrumente cu clape, blockflöte, muzicuță, bas), aranjor și compozitor. A fost licențiat al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București (la clasa de vioară a maestrului Dan Cumpăta) în 1973.

La doar 19 ani, se alătură basistului Corneliu „Bibi” Ionescu și bateristului Marian Toroimac, devenind lider al grupului rămas în istoria muzicii rock românești sub numele de „Sfinx”. Unanim considerat drept unul dintre cei mai creativi și valoroși chitariști români, stăpînind o tehnică ireproșabilă, el a scris și interpretat cu „Sfinx” piese precum „Șir de cocori”, „Noi nu ne temem / Zece arici înamorați”, „Din nou acasă”, „Fetele albinele”, „Om bun”. A editat, alături de aceșai grup, L.P.-urile „Lume Albă” (1975) și „Zalmoxe” (1978), acesta din urmă unul dintre primele albume-concept de rock-progresiv românești.

Compozitor introvertit, rafinat și cultivat, a scris cîteva sute de piese sub nume propriu sau în colaborare cu alți muzicieni, piesele sale au acoperit o largă paletă stilistică, de la creații semi-simfonice (precum ar fi binecunoscuta prelucrare după „Languir me fais”, din opusul 15, „Șapte cîntece pe versuri de Clément Marot”, de George Enescu), pînă la piese de blues-rock, folk, jazz ori country-rock.

În 1981 a plecat în Belgia (unde a cerut azil politic) apoi s-a stabilit în Germania unde și-a înființat propriul studio de înregistrări, „Danʼs Own”.

 

A colaborat (în calitate de compozitor sau de instrumentist) la înregistrarea albumelor unor artiști ca Dida Drăgan, Anda Călugăreanu, Mircea Vintilă sau Valeriu Sterian.

A scris muzică pentru teatru (la spectacolele „Suferințele tânărului Werther” de J. W. Goethe, „Elisabeta I” și „A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare), din muzica acestuia din urmă rămînînd celebru „Cîntecul bufonului”. A compus, în colaborare cu Dorin Liviu Zaharia, coloana sonoră a peliculei „Nunta de piatră” (Mircea Veroiu / Dan Pița, 1973).

În 2014, după 33 de ani de exil, Dan Andrei Aldea a revenit în România.

Încetează din viață în 18 ianuarie 2020, în locuința sa din Călărași.

Zalmoxe

Cîntecul bufonului

Memento

Marin Sorescu
(1936–1996)

Am zărit lumină pe pământ

Și m-am născut și eu

Să văd ce mai faceți

Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea?

Mulțumesc, nu-mi răspundeți.

Nu am timp de răspunsuri,

Abia dacă am timp să pun întrebări

Dar îmi place aici.

E cald, e frumos,

Și atîta lumină încât

Crește iarba.

(din volumul „La Lilieci”)

O întîmplare extraordinară

„Faptul de a te fi născut este o întîmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întîmplare nici acum. Mamă, mi s-a întîmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit.”

Ce este poezia?

„Poezia este o artă care doare. Doare atît cît doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă aşa de tare ca poezia. De ce? Pentru că ea este oscilograful omenirii. Cuvîntul – mai mult decît o statuie, o pînză sau o clădire – se plachează direct pe geamătul, pe suspinul lumii, se îmbibă, e stîlcit, rănit, sfîrtecat…. Versul e în chin, o sodomă de ispăşire şi purificare. Şi un mijloc de supravieţuire, o supapă…. Cine nu ştie să folosească laserul vagului, nu e poet. Operaţie pe ochi cu laserul vagului – aceasta e poezia.”

Credo

„Eu cred că există o clipă în viața lumii cînd toți oamenii se gîndesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă, pînă se ajunge la o singură mamă. Una imensă. Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume! În momentul acela, daca ar striga cineva «Ajutor!» eu cred că ar fi auzit pe întreg pămîntul. Dacă aș avea o sticlă goală, aș scrie un bilet și l-aș lansa pe mare. «Mamă», aș scrie, «mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată!» Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se întîmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atîta. Și naște-mă mereu! Ne scapă mereu cîte ceva în viață. De aceea trebuie să ne naștem mereu.”

Marin Sorescu

Marin Sorescu (în stînga) alături de Tudor Arghezi...

Dacă 2021 ar fi fost un an bisect, am fi putut sărbători mai deunăzi, cu-o lacrimă de sare și cu una de vin, împlinirea a 85 de ani de la nașterea lui Marin Sorescu. Iată un bun prilej de a (re)citi mai multe lucruri de și despre dumnealui. Așa aflai (folosesc perfectul simplu ca pe un smerit și tandru omagiu), printre multe altele, și faptul că titlul splendidului dumisale volum, „La Lilieci”, nu reprezintă nimic altceva decît numele pițigăiului* din Bulzești (satul său natal), de altfel un loc foarte pitoresc și plin de-un...umor sănătos! Dar unul de cea mai bună calitate, cu ștaif și extrem de serios, decent și bine temperat, atîta vreme cît însuși poetul povestește undeva, senin și cu hazu-i socotit, că în acest pițigăi, în cel mai autentic și profund spirit românesc, în zilele de pomenire a morților de peste an (cum fu cea de sîmbăta trecută, bunăoară), se mănîncă, invariabil, cea mai bună varză cu carne garnisită cu mămăliga aferentă și se bea, din căni de pămînt ars, cea mai bună țuică din lume!

Și, pe bună dreptate... Pentru că nu există vreun loc pe Pămînt, altundeva decît într-un cimitir, în care moartea să se întîlnească mai abitir cu viața (și viceversa), secundă de secundă...

* Pițigăi, carevasăzică cimitir, pe oltenește, care vine din grecescul „koimetérion”, adică dormitor sau loc de zăcut. Prin alte părți ale țării, locului acesta de odihnă a răposaților i se mai spune îngropelniță, avlie, morțărie, progadie, stobor, temeteu, țintirim ori grobiște.

Altițe & Bibiluri

Cam astfel de „felicitări” circulau pe la sfîrșitul anilor ’60, pe care le ofeream noi, țîncii de atunci, mămicilor noastre, însoțite de-o floare…

Şi pe care scriam acrostihuri precum cel de mai jos, cu un fel de „carioci” boante, care abia lăsau urme pe hîrtie:

8

M artie, martie, mărţişor

A i dat drumul la izvor,

R isipind şi nori şi ceaţă,

T u trezeşti din nou la viaţă,

I arbă, gîze, flori, albine,

E u de-aceea ţin la tine!

Remember

Gabi STAMATE

Asta e sora moarte

care ne adună după ce ne desparte...

Emil Botta

Pe terasă, la o cafea...

„Într-o după-amiază, la Nana Panaitescu, lîngă Piaţa Domenii, la un dulce şi-o cafea pe terasă: «Gîndeşte-te, mă, că poate sînt lucruri care nu ne sînt hărăzite în această viaţă…» şi sub crengile de zarzăr, încărcate de rod, varianta ei m-a consolat cumva. Nu suna tocmai rău. De foarte departe: «Dungile astea or fi de la antenă?»

Aşadar, nu sînt singurul. Nu sînt singur. Şi, pe măsură ce îmbătrînesc, încep să cred că totul rămîne în urma noastră neterminat. Că toate biografiile sînt, într-un anume fel, ratate. Că toţi oamenii sînt, într-un anume fel, divorțați. Că orice traiectorie, indiferent de măiestria figurilor, se încheie cu o aterizare forțată. Că jucăm într-un film mut, în care replicile abia dacă ni se ghicesc pe buze. Că viaţa însăşi este un mare vax. Un enorm chix. Că n-am văzut nici dafinii – tocmai eu, grecoteiul. «Cei ce mor și cei ce trăiesc – fiecare este întotdeauna singur», zice Huxley...

Un film zgîriat, în care vocile ne sînt acoperite de un pian dezacordat.

Pe locul fostei Întreprinderi de Cinescoape, acum e un maidan «for sale». Alături, nişte dughene «for rent». Iar acolo unde munceam de la opt la patru şi aşteptam înnebunit chenzina – unde îi ceream portarului permisiunea să ies din fabrică şi-i promiteam solemn că mă întorc numaidecît, «pentru că mama îmi aduce plăcintă caldă în pauza de prînz» –, acum cresc buruieni, înalte cît omul.”

Portretul artistului...

***

„Ne furăm priviri în timp ce mă ghidează prin măruntaiele palatului.

― Sînteţi artist?

― Doar pe jumătate...

― Dacă spuneţi asta, înseamnă ca sînteţi unul mare!

Habar n-are despre ce vorbeşte. Are ochi negri, rotunzi și limpezi. Amfitrioana a şters-o englezeşte. Noi, ceilalţi, am rămas captivi lîngă pictura ei scălîmbă şi un rest de vin, în pahare improprii, din palstic. Burta palatului ne digeră lent. De-o parte femeile şi bărbaţii, de cealaltă parte eu. Privindu-i, am impresia că viaţa trece pe lîngă mine din sens opus, în reluare. Ca să mă distrez, îi despoi din priviri și îi las în chiloți. Apoi îi despoi de tot. Cu cîte un pahar în fiecare mînă întinsă, valsez printre doamne cu boruri largi şi domni cu revere scurte: «Andante, andante, just let the feeling grow». Avea să se sfîrșească prost. Şi numai ca să mă aflu în treabă, la plecare i-am lăsat o carte de vizită şi i-am promis, fără să cred o clipă, că voi reveni.”*

Scara raiului...
(Foto:  ©  Gabi Stamate)

p.s. S-a rotunjit un an de la plecarea mult prea grăbită, abnormă, intempestivă a lui Gabi... Pierderea unui prieten este insubstituibilă. În asemenea momente cuvintele se împuţinează brusc, imaginile generate de amintirile despre cel drag se amestecă într-un vârtej ameţitor şi doar trecerea inexorabilă a timpului ar mai putea, în vreun fel, acoperi sub tainice văluri, locul dureros rămas gol în firidele sufletului... Pentru că, în fond, e chiar așa cum spunea undeva un scriitor tare drag inimii mele: moartea unui prieten nu e altceva decît repetiția generală a propriului tău sfîrșit... 

Sînt convins că de acolo de pe unde-o fi poposit, Gabi, după cum îi era felul, a și iertat-o pe sora noastră moarte...

* Două dintre textele trimise de Gabi pentru revista noastră, „Gazeta Cărților”. Din nefericire, pe ultimul nu-l va mai vedea publicat. I-l vor citi, dacă nu cumva deja au și făcut-o estimp, doar îngerii, cărora de-acum încolo, Gabi le va scrie...

Memento

Antonio Vivaldi

Portret de François Morellon La Cave, 1723

 * Antonio Vivaldi (n. 4 martie 1678) este unanim considerat cel mai important reprezentant al sfîrșitului de baroc muzical italian și unul dintre cei mai valoroși compozitori ai repertoriului violonistic ai istoriei muzicii clasice. 

* Preot catolic, compozitor, violonist redutabil, prin marea sa virtuozitate (conform mai multor mărturii contemporane), a fost o celebritate extrem de influentă în epocă nu numai în Italia, ci și în întreaga Europă (Bach a adaptat și transcris un număr impresionant dintre lucrările sale, mai multe decît ale oricărui alt muzician din al vremii, îndeosebi pentru clavecin, harpă sau instrumente cu corzi).

* Opera sa componistică a fost dedicată preponderent muzicii instrumentale, cu precădere viorii dar și unei mari varietăți de instrumente, muzicii religioase și celei lirice, Vivaldi fiind autorul unui număr impresionant de concerte, sonate, opere, cantate. Mărturii din acea perioadă consemnează faptul că muzicianul avea o viteză de a compune mult superioară aceleia cu care un copist o putea transcrie! Conform propriilor sale mărturisiri, ar fi compus 94 de opere (dintre care la noi au ajuns doar  21, dintre care doar 16 cu partituri complete), în jur de 500 de concerte (îndeosebi pentru vioară), 90 de sonate și foarte multă muzică sacră.

* „Preotul roșu” (poraclă datorată culorii părului său, așa cum consemnează dramaturgul Carlo Goldoni în memoriile sale) nu s-a aplecat cu prea multă pasiune asupra acestei profesii (gurile rele vorbind și despre niște aventuri galante, care l-au determinat s-o părărăsească), el dedicîndu-se în totalitate muzicii.

* A devenit notoriu prin opusul „L’estro armonico” (1712), o colecție de 12 concerte pentru una, două și patru viori, iar celebritatea a căpătat-o prin opusul „Il cimento dellʼarmonia e dellʼinventione”, care cuprinde și ciclul celor patru concerte grupate sub titlul „Anotimpurile” (scrise între 1717-1721), unele dintre cele mai cîntate compoziții din istoria muzicii, care reprezintă o dovadă evidentă a măiestriei și virtuoziții violonistică ale acestui compozitor de geniu. Pe manuscris sunt notate și fragmente de poezii (despre care se bănuie că i-ar fi aparținut tot lui Vivaldi), dar și indicații asupra modului de interpretare a muzicii, precum „lătratul câinelui” (în „Primăvara”), „lîncezeala provocată de căldură” (în „Vara”) sau „bețivii au adormit” (în „Toamna”).

* Spre sfîrșitul vieții, popularitatea muzicii sale a intrat într-un nedorit con de umbră, lucrările sale nemaifiind cîntate, creația sa intrînd în desuetudine. Se mută la Viena unde moare sărac (pe 28 iulie 1741), locul unde a fost înmormîntat rămînînd pînă în ziua de azi necunoscut.

Interesant este faptul că organistul catedralei Sf. Ștefan din Viena (unde a avut loc slujba înmormîntării sale) era un tînăr muzician, pe numele său Joseph Haydn, nimeni altul decît marele compozitor de mai tîrziu și unul dintre cei mai mari admiratori ai muzicii vivaldiene. Care însă n-a cîntat la ceremonia funerară, întrucît nu fuseseră lăsați suficienți bani, care să acopere suma necesară serviciului religios complet.

Alte amănunte despre opera lui Antonio Vivaldi, la adresa: 

https://www.udiscovermusic.com/classical-features/best-vivaldi-works-10-essential-pieces/

 

O variantă interpretativă a ciclului celor patru „Anotimpuri” de Antonio Vivaldi în viziunea violonistului britanic Nigel Kennedy și a orchestrei de cameră poloneze 

 

Memento

Christopher Russell Edward Squire, îndeobște cunoscut pe numele său scurt, Chris Squire (n. 1949) este unanim considerat basistul vîrf de lance al rock-ului progresiv britanic și nu numai. Co-fondator al trupei Yes și singurul dintre membrii ei care a apărut pe toate albumele înregistrate începînd cu 1969 și pînă la moartea sa, survenită în 2015 (în urma unei leucemii), a fost un instrumentist cultivat și rafinat, posesor al unei tehnici impecabile, conturată de linii melodice pe cît de elaborate, pe atît de incisive, grație unui sunet clar și cald, debordînd de-un dinamism bine controlat. Numele său a fost deseori asociat cu acela al instrumentului pe care l-a folosit toată viața (o chitară bas de marcă, Rickenbacker 4001 cu opt, șase sau patru corzi), firma producînd între 1991 și 2000 modelul 4001CS, o ediție limitată, în numele său. Sunetul Yes poartă, în complexa sa arhitectură sonoră, indiscutabil, amprenta inconfundabilă a celebrului muzician.

Heart Of The Sunrise 

(Isolated Bass)

 The Fish

Poeme cu elice

Emil Brumaru

Tamaretă

Aveai gene-atît de lungi

Că puteai,

Cînd te-aplecai

Peste margini de fîntînă,

Ca să-mi fie la-ndemînă,

Cu ele apa s-ajungi,

Zînă!

(„Dintr-o scorbură de morcov”)

Asemenea mie şi tu

Asemenea mie şi tu

Trăieşti într-o singurătate

Pe care doar îngerii ştiu,

Umili, între aripi s-o poarte

Prin rai sau alături de noi,

Cei blînzi prea dedaţi la plăcere,

Cu ochii legaţi în trifoi

Şi-n cîrpe prelinse din miere ;

Şi tot ce-i lumesc pe sub fulgi

Ascund. Ei n-au sîni şi nici coapse,

Ci numai de legi şi porunci

Li‑s gurile strîmte lin arse.

Asemenea mie şi tu

Trăieşti într-o singurătate

Pe care doar îngerii ştiu,

Umili, între aripi s-o poarte…

Întîlnire nocturnă

 

La noapte o să cadă iarăşi stele !

Să te strecori cuminte printre ele,

Să nu te ardă, căci tu umbli goală

Cînd te-ntîlneşti cu-n fel de matahală

Aproape transparentă şi albastră

Ca să‑i arăţi cum se iubeşte‑n lumea noastră

Şi să îi mîngîi aripile sclipitoare

Cu degetele mici de la picioare

Şi să‑l înveţi să geamă de-o plăcere

Ce se înalţă pîn’ la Dumnezeu, nu piere

Şi El o face ploaie peste rai

Ca să rămînă-n crengi, ca-ntr-un serai,

Pe tăvi de aur-scump morman de mere

Din care muşcă-n grabă-orice muiere…

(din volumul „La ruinurile galanteriei”, Polirom, 2020)

Memento

Lewis „Lou” Allan Reed

(1942-2013)

Andy Warhol (stînga) și Lou Reed

Compozitor, poet, vocalist, co-lider Velvet Underground (alături de rebelul pictor și artist multi-media Andy Warholl). A fost unul dintre principalii creatori ai curentelor punk & rock alternativ. Nu este tocmai de pe strada mea (cum spuneam în copilărie), vizavi de gusturile-mi dedulcite la alte sonuri, dar ascult cu o plăcere nesmintită muzica sa, ori de cîte ori flanez audio/video prin creațiile sale stranii, rătutite, distorsionate la limita suportabilului, de multe ori aflate pe muchia dintre sunet și zgomot, ritmate obsesiv, ieșind parcă din instrumente dogite sau dezacordate... Dar care, fie vorba între noi, au făcut epocă...

Spre dumirire, piesele de mai jos, unele mai cuminți însă...

Azi, dac-ar fi trăit, ar fi împlinit o vîrstă de bunic.

Walk on the Wild Side

Perfect Day