Texte cu elice

Nichita Stănescu (II)

Mi-am furat trupul de copil,

L-am înfășat

Și l-am pus într-un coș împletit, -

Și l-am azvîrlit în fluviuSă se ducă și să moară

 în Deltă.

Nenorocitul, tristul și tragicul de pescar milos

Mi-a venit cu el în brațe

Tocmai acum!

(sursa foto: „Agenda Literară” 1985)

„[În aceste două cărți – „Epica magna” și „Operele imperfecte” mă văd] ca o biserică înclinată la vale pe panta unui dîmb ce dă spre rîu. Deschizîndu-i porțile mari de lemn și mucegăite, dai înăuntru nu de o podea din dale de piatră, ci de ierburi și flori, haotic crescute, și aloe de întuneric și umezeală. Calci peste prag și aluneci la vale, în unghii. Nimerești cu mîinile în altar, dar cele două aripi de lemn ale lui zburătoare, cu canatul în mîinile mele deschise și cu lacătul în șira spinării mele, aripi inverse, izbite cu fruntea îmi fac loc și cad cu fruntea în fluviu. Aici sînt peștii piranha care se reped să mă mănînce.

Deodată mă trezesc din vis în rugăciuni și cățărîndu-mă... și agățîndu-mă de ierburile albe, viguros de albe, din inte...riorul unei biserici înclinate cu altarul spălat de-a pururi printr-un fluviu, în piciorul soldatului mărșăluind, ajung în fine pe un drum de asfalt și acolo, eh, doamne, ce căldură tropicală după atîta umezeală neagră. Țin un cub în palma dreaptă și-l azvîrl peste ocean. Și zic: du-te, dragul tatii acasă, și cazi în farfuria de ciorbă de perișoare făcută de mama pentru tata.”

„«Epica Magna am început-o încă de mic copil, cînd se făcea că mama mă născuse. Cînd se făcea că mă alăptase și mă mă crescuse. Cînd se făcea că eu creșteam ca răul și răutatea umbrei de pe sub un ram. Se făcea că eram izgonit dar nu dintr-un pîntec, ci dintr-un mit. Se făcea că mă înecasem în tot ce aflasem. Și se mai făcea, și se mai făcea că eram cînd nu eram că era cînd nu era.”

„«Roșu vertical» este o carte de dragoste și cine are timp s-o înțeleagă va vedea că în ea este măcar un vers atît de cinstit, încît superficialitatea celorlalte este spontan anulată. «Un pămînt numit România» – chiar așa se numește pămîntul și poetul său.”

„Numai o operă literară justifică o existență. Sînt oameni care au trecut ca și cum n-ar fi fost. În urma lor nu rămîne nimic. Cărțile mai și crapă după ani și ani de zile, atunci cînd nu sînt unitare. Pentru mine, «11 elegii» este cartea mea cea mai unitară.”

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri, nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît aproape o pot considera altfel decît o iarbă.”*

Nichita Stănescu

* din „«Un pămînt numit România» – chiar așa se numește pămîntul și poetul său”, convorbire cu Iulian Neacșu

Memento

Gheorghe Tomozei

( 29 aprilie 1936, București - 31 martie 1997, București)

Cleopatra Lorințiu și Gheorghe Tomozei
dimpreună cu motanul Chimiță
(sursa foto: http://cleopatra-lorintiu.net/)

Jurnal: (Jocul cu definiții riscate)*

Al. Philippide – un mare poet de veac XIX exprimat în veac XX.

Ion Barbu – dogmaticul sublim al poeziei noastre, magistral în tot ce contrazice propriu-i vis de poezie, modest în ilustrarea propriei dogme. Un sinucigaș: o repede ochire de ochi l-a convins că nu poate să-l concureze pe Arghezi și s-a retras în matematici. Campion al verbului.

Lucian Blaga – sau fluidittea metaforei. Țăran școlit a altoit mașinăriile filozofiei nemțești pe grația vrejurilor transilvane. Sub raport stilistic, un artizan fără mijloace. Aparenta expunere „la vedere” a tainelor poetice, o anume „simplitate” care e de fapt capcană, îl fac mai puțin încifrat decît este. El îl face pe cititor „inteligent” și cititorul îl „continuă”.

Ion Vinea – sau ostentația lirismului contaminat de „poezia” poeziei. Altminteri profund plicticos. Dezlipit de simbolism s-a văzut și mai neapărat în competiția cu monștrii. Filoxera lor l-a deviat spre o proză nu lipsită de virtuți.

Emil Botta – sau cabotinul. Bun medium pentru proliferarea curenților de poezie. Asociate arbitrar, din capriciul unor slabe scule de atelier, silabele poetului conduc – prin accident – spre poezie. Opera lui poate fi „rescrisă” de către un meșteșugar nevizitat de fiori metafizici. După Heliade și Macedonski, e al treilea crai al cabotinismului lipsit de boemă, de o aproape antipatică frumusețe.

Octavian Goga – sau emfaza. Bucolic deturnat într-o tabără de oaste. Jelanii mascate superb de o muzică vibrantă și reverberată într-un atît de intens încît sfîrșesc prin a părea credibile.

Tudor Arghezi – Mefistofel vînzîndu-și reziduul de suflet unui anume Doktor Faust. Tentacular. Și totuși lipsit de adîncimile ce i se pun în seamă. Meșteșug de o strălucire provocînd lehamite. Trei Arghezi gesticulînd simultan ne-ar putea dezabuza de poezie.

Ion Minulescu – sau bufoneria devenită spectacol de cascador.

G. Topîrceanu – poet de „poșta redacției” suit în cărțile de școală de cuconii (și cuconițele) prozei moldave. Prozator, la rîndu-i, de extraordinare promisiuni.

G. Bacovia – sau singurul mare poet care n-a scris, n-a compus, n-a oficiat etc... ci a fost scris (și descompus) de către însăși Poezia.

Gheorghe Tomozei

București, 1 septemvrie 1976

* din „Manuscrisele de la Marea Neagră. Vitralii * Glosse * Semne * Desemne * Jurnal * Dialog”, ed. Cartea Românească, București, 1981

Galeria cu muzici (vechi)

Despre All by Myself, splendidul cînticel scris, compus și interpretat de Eric Carmen, care unora dintre noi le-a încîntat adolescența și tinerețea (la data apariției lui, în 1975, eram licean, în anul II, o tempora!), aveam să aflu puțin mai tîrziu că este, de fapt, o minunată prelucrare bibilită în manieră „pop” (semn bun, care trăda faptul că Eric al nostru chiar știa ceva muzică) a celei de-a doua părți a celui de-al doilea concert pentru pian și orchestră (în do minor, op 18; https://www.youtube.com/watch?v=_T8hxogurSc) de Serghei Rahmaniov, unul dintre muzicienii tare dragi inimii mele... Nu cred că era vreun ceai (cum numeam pe atunci petrecerile noastre dansante de liceeni zănateci și, apoi, pe cele din facultate) să nu ascultăm acest hit, alături de multe, multe altele la fel de celebre ale unor Leo Sayer, Rod Stewart ori ale dragilor mei dragi, Dr. Hook and The Medicine Show ori Smokie (care-mi vin acum în cap)...

Raftul cu cărți

„Cît timp o iubise iubitul, fusese frumoasă. Cît fusese frumoasă, iubitul o iubise. O afirmatie simplă, aparent tautologică, dar care totuși nu se preta la o deplină înțelegere.”

„Toyota închiriată pe care senatorul o conducea cu atîta exuberanță și nerăbdare, gonea de-a lungul șoselei anonime neasfaltate, luînd curbele prin alunecare, derapînd amețitor, cînd, deoadată, fără nici un avertisment, mașina a ieșit de pe șosea și s-a răsturnat în apa neagră și învolburată, înclinîndu-se pe partea pasagerului și scufundîndu-se rapid. «O să mor oare? În felul ăsta?»”

Joyce Carol Oates

(„Apa neagră”, Polirom, 2011)

„Iubirea nu te înfășoară cu un garou, din contră: ea eliberează (...). Ea este căutarea mai mult sau mai puțin lucidă, mai mult ori mai puțin consimțită care conduce pașii fiecăruia. Ea e adevărata și singura cunoaștere posibilă a unei lumi care nu mai suportă o alta și care și-a pierdut toate făgașele care conduc la ea.” [...]

„Cred sincer în iubire, în puterea ei. Cred că iubirea e amintirea Paradisului, ultimu-i zvîcnet în memorie, reminiscența lui. Fiindcă Paradisul l-am pierdut mai întîi, apoi l-am dat uitării. Dar el e-aici. E sufletul.” [...]

„Pentru iubire, uitarea e ca umbra pentru trup, cea care o dublează: fantomă și, deopotrivă proiecție. Iubirea e o uitare care își amintește; uitarea – o memorie care, în virtutea legăturii cu eternitatea, lasă o urmă – acea amintire gingașă și alunecoasă ce ne străbate uneori și care ne cufundă în plenitudine, în extaz. Cînd iubesc, mi-aduc aminte de Paradis.” [...]

„Cînd oamenii cred în Ea, mă refer la Iubire, ei bine, operele lor se pătrund miraculos de existența ei. Ai admirat frescele lui Giotto? Privirea reginei din Saba la Arezzo? Ai ascultat «Variațiunile Goldberg» de Johann Sebastian Bach? Arta spune ceea ce cuvintele, care nu știu tot ce există, care nu știu să cuprindă în întregime ceea ce ființele resimt în adîncul inimii lor, nu pot să exprime mereu. Arta vorbește pe limba inimii pentru că ei i se adresează. Există o putere mîntuitoare a artei: ea reînoiește religia – această verigă spre Iubire, căreia îi mai putem spune pe celelalte nume ale sale: creație, bucurie, compasiune. ” [...]

„(...) iubirea dintre Tristan și Isolda este fatalitate, căutare fără astîmpăr ce năzuiește către noapte și nu-și poate găsi împlinire decît în moarte. Din acest mit s-a născut iubirea-pasiune, care venerează suferința și tinde spre năruire, care se hrănește din absență, din himere și care idolatrizează piedicile. Eu, una, doresc iubirea fericită care ne cere să-i oferim celuilalt libertatea pe care am adus-o la lumină din fîntîna iubirii lui. Iubirea așa cum o cîntă Rilke: «Căci asta-i vina, de-o are cineva: / libertatea celui sporit să n-o sporească / cu toată libertatea ce o găsesște-n sine. / Avem, unde iubim, numai atît: / a lăsa pe cellalt; căci a ne ține / ne pare-ușor și nu trebuie-n vățat.” Tocmai în progresia aceasta a fluxului, a bucuriei, a împărtășirii este iubirea imperativ absolut. Trebuie să oferi, niciodată să seci de viață. Dar, ca să evocăm iubirea de felul acesta, nu putem decît să lăsăm cuvîntul poeților.” [...]

„În iubire, la fel ca în muzică, tăcerii îi las locul cuvenit. Tăcerile acestea trăite în chip absolut care compun Clipa și care, așadar, devin mai mari ca timpul, mai mari decît eternitatea; ele îi sunt iubirii chiar elogiul.”

Hélène Grimaud

(„Lecții aparte”, Polirom, 2015, pp. 128–132)

Poemoteca

Agatha și George Bacovia

Să ne iubim

Vai, va veni o vreme

Când adormi-vom amândoi

Și-nstrăinați, prin cimitire,

Va plânge toamna peste noi.

Ce poate, deci, a fi sub soare,

În haosul imensității –

Dacă-ți vei pierde fecioria

În taina roză-a voluptății?

Bacovia

Memento

Nicolae Steinhardt

(12 iulie 1912 , Pantelimon – 29 martie 1989, Baia Mare)

„Lectura
Lectura, ca toate cele din lumea aceasta, e bună dacă e cu măsură. Ea nu trebuie să devină obsesie, grijă, dependenţă (asemenea unor stupefiante, unor halucinogene), viciu nepedepsit (cum zicea Valéry Larbaud). Pericolul e real, iar solicitările sunt atît de aprige ; zi de zi, ceas de ceas rotativele de pe întreg cuprinsul planetei prăvălesc asupră-ne mii şi mii de cărţi, broşuri, reviste, ziare, extrase, referate, tot soiul de material tipărit, căruia i se adaugă cel xeroxat, ori dactilografiat. Parcă vin toate şi ne bat la uşă, ne roagă, ne cer, ne somează să le citim, să luăm aminte la ele, să nu fi fost zămislite de haram, răspîndite de izbelişte printre oameni. Sînt volumnoase, cele mai multe, chiar şi cele de neficţiune şi distractive, cronofage, aşadar nemiloase. (Nici un autor care se respectă nu mai publică astăzi un roman sau un studiu desfăşurat pe mai puţin de cinci sute de pagini). Cît de auster şi totodată de înduiăşotor se roagă să nu fie trecute cu vederea ! Şi cum mai dau de înţeles că nimic nu ştim şi neinformaţi rămînem dacă trecem nepăsători pe lîngă ele.”

N. Steinhardt

La lumina plăpîndă a candelei

Altițe & bibiluri

„Există amintiri atît de duioase și dureroase încît îţi vine să te descoperi și să îngenunchezi în faţa lor.”

Dan Ciachir

Raftul cărților

Bang! The Complete History Of The Universe
(Bang! Istoria completă a Universului)

Probabil că sînt puțini aceia care cunosc faptul că fondatorul celebrului grup britanic Queen, chitaristul, compozitorul şi producătorul dr. Brian May, Comandor al Imperiului Britanic, este membru asociat al „Colegiului Regal de Ştiință” şi membru al „Societății Regale de Astronomie”. Însă, din pricina excepționalei sale cariere muzicale şi-a întrerupt studiile pentru doctorat (cu o lucrare despre praful cosmic interplanetar) la „Imperial College” din Londra, ceea ce nu l-a împiedicat să rămînă un împătimit de astronomie şi astrofizică. Sir Brian May este co-autor (alături de Sir Patrick Moore şi dr. Chriss Lintott) al unei splendide lucrări, „Bang! The Complete History Of The Universe”/„Bang! Istoria completă a Universului”, apărută şi în traducere românească, în anul 2007, la editura RAO.

Brian May

Too much love will kill you

Texte cu elice

Nichita Stănescu (I)

Nu sînt bătrîn, sînt străvechi.
(sursa foto: „Agenda Literară”, 1985)

„Eu, de fapt, de foarte puține ori am dialogat, am stat de vorbă. Ori mi s-a întîmplat să am o explozie de cuvinte în creier și atunci am vorbit tot timpul, ori mi s-a întîmplat să stau mut și să ascult ore în șir, fără să simt nevoia să scot nici un cuvînt. (...) Singurele dialoguri reale pe care le-am purtat au fost cele convenționale, de tipul: «vă rog frumos, spuneți-mi cît e ceasul?»... «Este ora cinci și jumătate». «Vă mulțumesc din suflet».”

„[Poetul e] ca o cuneiformă tinzînd spre alfabetul grec.”

„El (poetul – n.m. B.-L.S.) arată ca propria sa mirare scrisă pentru alții. (...) Despre înfățișarea mea fizică, pot să mărturisesc în mod sincer că știu foarte puține lucruri. Îmi amintesc că, adolescent fiind, dimineața, cînd mă sculam din somn, rămîneam mirat că sînt tot eu, că locuiesc același loc și mai ales că locuiesc aceeași memorie. O dovadă e faptul că întodeauna rămîn surprins cînd mă văd în fotografii...”

„(...) Am mai zis-o și încă o dată o mai zic că: nu există poeți, ci numai poezie. Rolul maieutic i se cuvine celui pe care noi îl numim poet. Poezia este o dimensiune a tuturora. Tăierea buricului de este confundată cu buricul, vai ce oroare!”

Nichita Stănescu

(din „«Un pămînt numit România» – chiar așa se numește pămîntul și poetul său”, convorbire cu Iulian Neacșu)

Poemoteca

Virgil Carianopol

(29.III 1908, Caracal – 6.IV.1984, București)

Aripile

Nu-mi pune aripi! – am strigat

spre îngerul ce mă ţinea

când îmi vâra aripi cu sila

şi-n umeri mi le îndesa. Nu vreau!

Dar el, cu o răbdare

pe care numai îngerii o au

Nu mă lăsa, deşi din ele,

Spuneam că nu ştiu cum să dau…N-auzi?? – strigam.

Tocmai cu mine?

Nu fi aşa ne-ndurător!

Nu le strica, le pui zadarnic.

Eu niciodată n-am să zbor!

Eşti surd?? l-am zguduit, lovindu-l.

Dar el tot mai aprins lucra.

Ştia că voi avea nevoie

Ştia c-odată voi zbura!…