Jurnal de-a bușilea

„M-a întrebat cineva ce este viața. I-am spus că m-am întîlnit, odată, pe Calea Victoriei cu ea. Nu mai țin minte ce-am discutat...”  Petre Țuțea

*
Nu mai știa dacă îi spusese asta pînă acum. Nu de alta, dar nu voia să se repete. Viața lui – despre care îi spusese că-l învățase, printre altele, să spună lucrurilor pe nume sau mai pe șleau, cu o franchețe de multe ori exuberantă, demnă de o cauză mai bună, poate, dar pe care mulți au luat-o drept brutalitate sau chiar cinism, pricină din care îi și pierduse, de-a lungul timpului, pe toți aceia care n-au au înțeles că nu este vorba despre aroganță (cum o numise și ea), ci doar că ăsta e felul său de-a fi, ei traducîndu-l, eronat, prin lipsă de tact ori, chiar mai grav, de educație, ba, reproșîndu-i-se, la un moment dat, c-ar fi chiar un mitocan, un necioplit, care juisează la vederea răului pe care li-l pricinuia în mod deliberat – a fost/este alcătuită dintr-o sumedenie de lucruri, pe care el le numește MICI. Nu mărunte. MICI. Bucuriile, ca și nefericirile lui, luate laolaltă, i s-au tras de la aceste lucruri mici. Bunăoară, faptul că într-o zi ea îi telefonase (un lucru mic, în sinea lui), dar venit în clipa în care el își pierduse orice speranță că o va mai face vreodată, îi provocase o fericire mare (cum a fost, păstrînd proporțiile, și bucuria avută într-o dimineață, cînd, printr-un prieten, primise un plic cu o carte – însoțită de o dedicație – și un dvd cu filmul unui spectacol, de la un actor, drag inimii sale). Ei bine, aceste lucruri mici, pentru el, au efecte foarte mari. Precum o pastilă minusculă, care-ți face foarte bine, într-un timp relativ scurt. Așa cum fusese și cu telefonul ei, bunăoară. Prin faptul că o auzise. Preț de cîteva minute... Bref, îi trebuia foarte puțin să fie fericit... Cuvintele ei mici (puține), pe care i le adresase din bunătatea inimii sale, avuseseră efecte miraculose, inefabile, care-i provocaseră stări vecine cu extazul. În schimb, alte cuvinte, tot mici (puține și acelea), dar pe care i le aruncase, precum niște grenade, în clipele în care oscila/pendula, capătaseră dimensiuni apocaliptice, incredibile și greutăți specifice de neînchipuit, cu efecte devastatoare. Care măturaseră totul în calea lor... Nu voia ca ea să aibă impresia, vreodată, că-i reproșează ceva. Sau că o învinuiește de ceva. Departe de el acest gînd. Dacă i-ar spune de-o sută de ori pe zi că o iubește, ar fi infinit mai important/mai adevărat, decît faptul că ea, mai presus de orice (chiar și de aceste cuvinte ale sale, „bune” sau „rele”), trebuie să simtă acest lucru? Ba bine că nu! Sigur, luase cuvintele ei și ca pe o reacție la cuvintele lui mai colțoase, cu o rugozitate mai mare, dar parcă nici chiar așa... Dacă n-ar fi iubit-o cu toată ființa lui, ochii ei n-ar fi citit și urechile ei n-ar fi auzit NICIODATĂ cuvintele astea ale lui, puțin mai altfel. Cele mai directe. Și despre care cuvinte ea are doar aparent senzația că o bulversează. Pentru că, de fapt, efectul lor este exact invers. Similar cu acela de după o intervenție chirurgicală, în urma căreia te vei vindeca și-ți va fi bine, fără să te mai doară nimic. Pentru ca, apoi, să treci printr-o perioadă de convalescență, sine qua non, după care tot răul va dispărea. Cu siguranță, multe dintre cuvintele lui au fost aidoma unor lame de oțel foarte bine ascuțite. Care au tăiat în carne vie, de multe ori fără anestezie dar, în scurt timp, rănile lăsate de ele vor dispărea miraculos, eliminînd orice durere. Dar ea nu mai avusese răbdare, de multe ori, ca aceste „răni” să se vindece. Și ar fi avut nevoie doar de puțin timp... Extrem de puțin. Dar reacționase rapid, în plină durere. Nu asta dorise el. Să-i pricinuiască vreo suferință. Nici vorbă. Dorise doar să-i fie bine... Însă ea părea a nu mai fi obișnuită să primească un bine (indiferent de natura lui) și, atunci cînd cineva încearca (el, de exemplu), să i-l ofere, i se părea ceva suspect și bătea în retragere... Sau chiar să aibă reacții adverse (de apărare?). Ca să nu mai vorbească despre iubire, pentru că aici lucrurile capătă, deja, o altă turnură... (pentru Tinerețea obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire)
*
„Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.” Eugen Ionescu
*

Iubirea pămînteană, o iubire adevărată dintre doi oameni, este o fuziune spirituală, care frizează transcendentul... A face dragoste (nu înțeleg deloc sintagma asta - atîta vreme cît eu am convingerea că dragostea nu se „face” ci, pur și simplu, fiind o întîmplare a ființei (sufletului), se trăiește - tocită de prea multă folosire, care, de altfel, nu-mi place deloc, dar acum n-am alta mai bună la îndemînă) e una iar a iubi, e cu totul altceva. Așa am simțit dintotdeauna: nu pot face dragoste (fizic), fără să iubesc. Actul respectiv, în lipsa iubirii, se poate numi oricum (pentru mine, unul, e un fel de disciplină sportivă), dar nu dragoste. Adică, se reduce, exclusiv, la un act fizic, trupesc, nespiritualizat, gol de conținut. Iubirea aduce planare peste lume, înălțare la al noulea cer, cînd devii, vorba acelui minunat cîntec al băiuțeilor de la Sfinx, din tinerețile mele, „călător prin nouri”... Și mai cred, pe de altă parte, că iubirea asta n-are nicio legătură cu extazul iubirii lui Dumnezeu, care e altă mîncare de pește... Sigur, avem latitudinea să optăm pentru una dintre cele două iubiri. Sau pentru amîndouă, de ce nu? Dar ele, cele două iubiri, n-au nici măcar un punct de tangență. Sînt de-a dreptul disjuncte, ca să folosesc un termen din matematică. Converg, poate, doar atunci cînd prin iubirea mea pămînteană (mare, mică, așa cum o simte ființa pe care o iubesc) pot ajunge la Dumnezeu. Prin cealaltă, nu. Pentru că, iubindu-L pe Dumnezeu, rămîi acolo, cu El. Cu alte cuvinte, prin femeia pe care tocmai ce-o iubesc, pot ajunge la Dumnezeu dar prin Dumnezeu, nu pot ajunge la iubita mea... De fapt, poate am și ajuns la un Dumnezeu al meu... Sau sînt foarte aproape să ajung... 

*

„Îndrăgostirea este o stare de ieșire din sine, de extaz, de jubilație. Îndrăgostirea presupune o serioasă voioșie a ființei, o săltare dănțuitoare a ei. A inimii, în primul rînd, dar, în prelungire, și a trupului. Acum pare să răspundă spontan și mai propriu ființa chemării liturgice Sus s-avem inimile! Inima saltă la vederea sau și numai la gîndul la cel de care ești îndrăgostit. (...) Și, pentru îndrăgostiți, chiar saltă, de-odată cu ei, întreg universul!” 
(Costion Nicolescu în Carte pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească)

*

Pentru mine, Extazul (cu „e” mare”, n-am greșit) este culmea cea mai înaltă a fericirii. Prin femeia iubită am înțeles mai bine și într-un timp foarte scurt, esența frumuseții vieții, am (re)desoperit lumea luminii, constatînd că iubirea ce i-o port este ca un fel de „combustibil” (n-am găsit alt termen) al vieții. Iubirea provoacă mutații serioase, din temelii, ale ființei iar cei care n-au trecut prin acest adevărat fenomen transformator, nu vor ști niciodată ce înseamnă îndrăgostirea și, mai departe, iubirea... Multe dintre lucrurile astea vor fi și-n cartea mea.

*

Costion ăsta, e un tip foarte fain, un băiuțel cu capul doldora de chestii deștepte! În plus, e convins că forma supremă a iubirii este prietenia... Iată o temă extrem de generoasă întru dezvoltarea unei discuții cît se poate de serioase...

*

Citindu-l şi recitindu-l pe Cioran (şi nu numai pe el!), de multe ori, îmi vine să-mi deschid venele... Fără glumă... Sînt fericit şi mîndru că am avut rarul privilegiu de-a fi contemporan cu români precum el... Românul Cioran este unanim recunoscut, de altfel, drept cel mai important stilist al limbii franceze! De către francezii însuşi, despre care el scrisese cu o malițiozitate nebună, în stilu-i inimitabil: ce frumoasă e limba franceză, păcat că e vorbită de francezi!
*
„Singurătatea nu te învață că eşti singur, ci singurul”, zice dragul meu Cioran, undeva, în „Caietele” sale... 
*
Prin ochi se poate vedea/simți sufletul cuiva... De fapt, mult mai corect spus, prin priviri se vede dacă cineva este acasă, dacă trupul (casa) este, cum ar fi spus maestrul nostru Caragiale, locuită... Sigur, pentru cine are ochi de văzut și răbdarea sine qua non să înțeleagă ce transmit privirile... Așadar, liniște, că ne privim în ochi!
*
„Și de aș avea darul proorociei și toate tainele le-aș cunoaște, și orice știință, și de aș avea atîta credință încît să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”

Sf. Apostol Pavel („Epistola către corinteni”, cap. 13)

Reeves 55!

„Nu pot deveni o parte a lumii în care soții își îmbracă soțiile ca niște femei ușuratice. O lume în care nu există conceptul de onoare și demnitate. O lume populată de oameni în care te poți încrede numai când spun «promit!». O lume în care femeile nu își doresc copii, iar bărbații nu își doresc o familie. În care fraierii se consideră de succes stând la volanul unui automobil care aparține părinţilor.

O lume în care pretindem cu ipocrizie credința în Dumnezeu, în care am uitat să iubim, iar modestia reprezintă un dezavantaj. O lume în care oamenii consumă toți banii şi timpul pentru a-și repara mașina la prima zgârietură, o lume în care femeile și bărbații nu se mai deosebesc, în numele «libertăţii de alegere», iar cei care aleg o cale diferită sunt consideraţi înapoiați.”

Keanu Reeves

Memento

De ziua limbii române (31 august)

În această zi, filozoful român Mihai Șora (care în luna noiembrie a acestui an va împlini 103 ani!) a scris textele de mai jos. Ca un modest omagiu adus limbii române și, în primul rînd, părinților dumisale, adică tocmai acelora care l-au învățat s-o folosească așa cum trebuie. 

Dumnezeu să-i dea sănătate și putere s-o folosească în continuare la fel ca și pînă acum! Doamne ajută!

„Dați-mi voie să vi-i prezint pe Tata, Mama și,

 alături de dumneaei, sora mea mai mică, Maria. 

Fotografia a fost făcută în august 1919” 

Mihai Șora

Melentie Șora

„Tatăl meu, Melentie Şora, român ortodox născut în anul 1889, în satul Feneriș din Bihor. Într-o zi, învățătorul satului i-a spus bunicului meu, Teodor: „Măi, Toadii, pruncu’ ista dă-l la școală!“. Iar bătrânul a ascultat sfatul învățătorului.

Tata a făcut liceul din Beiuș, singurul liceu în limba română din părțile acelea. A studiat teologia, dreptul și istoria la Budapesta, la Arad și la Cluj. A fost ales preot în satul Ianova din Banat, apoi la Izvin și, în cele din urmă, la Timișoara, unde a trăit până la sfârșitul vieții.

Într-un an, pe când Banatul nu era România, pe când scriitorii de limbă română erau hăituiți și persecutați, iar cărțile lor erau arse la ordin, Tata și-a îngropat toate cărțile în limba română: ca să le salveze. Pentru el și pentru alți români ca el, unirea cu țara a însemnat şI dezgroparea din adâncuri a limbii române, scoaterea ei la lumină.

Ori de câte ori vine vorba despre celebrarea limbii române, primul meu gând merge spre Tata și spre acei români care nu doar vorbeau această limbă în chip desăvârșit, nu doar o iubeau și o respectau ca pe o comoară, ci – cu toată ființa lor – umpleau acest cuvânt de conținut.”

Bonus track

„Mirarea care mă încearcă ori de câte ori constat productivitatea lexicală a ceea ce înseamnă – cu nuanțe mai sumbre ori mai vesele – „hoț“. Suntem bine înzestrați în această arie semantică (întocmai cum și eschimoșii au peste treizeci de cuvinte care indică zăpada).

Așadar:

„bandit“, „bojogar“, „borfaș“, „calpuzan“, „chesăgiu“, „ciupitor“, „cleptoman“, „coțcar“, „delapidator“, „escroc“, „farsor“, „furăcios“, „furător“, „găinar“, „hoțoman“, „impostor“, „infractor“, „înșelător“, „jefuitor“, „lotru“, „mafiot“, „mafler“, „manglitor“, „panglicar“, „papugiu“, „pasmarghiol“, „pârlea“, „pârlaci“, „pehlivan“, „pezevenghi“, „pișicher“, „plagiator“, „plastograf“, „potcaș“, „potlogar“, „prădalnic“, „prădaș“, „prădător“, „pungaș“, „robalău“, „sforar“, „spărgător“, „șalvir“, „șarlatan“, „șmecher“, „șnapan“, „șuler“, „șutitor“, „tâlhar“, „teșcar“.

Și, desigur, frumușelul „penal“.”

 Mihai Șora

Filmoteca de dinamită

El ar fi putut să ne conducă...

(un documentarde Maria Dinu)

Creme, văpseluri, sulimanuri

Cum se trăia altă dată în Bucureștiul lui Beldie? 

Cu o viață aventuroasă, mustind de

De la stînga: C.Beldie, Nae Ionescu, Dem. Theodorescu
 și Spiru Hasnaș,
membri ai conducerii periodicului
„Noua Revistă Română” (1912)

întîmplări boeme și populată de personaje pitoreşti și personalități nepereche și care de care mai şarmante (printre care n-am cum a nu-i pomeni, printre alţii, pe C. Rădulescu-Motru, Henric Sanielevici, Emanoil Bucuța ori Tudor Arghezi, dar mai cu seamă pe filozoful și gazetarul Nae Ionescu, figură emblematică a culturii românești interbelice - și nu numai! - şi deopotrivă, a vieţii mondene din epocă, de care l-a legat, ani buni, o trainică prietenie), care i-au amprentatat-o profund încă din copilăria-i petrecută în celebra mahala bucureșteană Gorgani-Brezoianu (aici avîndu-l prieten și partener de joacă, printre alții, pe Demetru Demetrescu-Buzău, cel care a rămas cunoscut în istoria literaturii române sub pseudonimul Urmuz), Constantin Beldie (1887-1954) a fost, indiscutabil, o figură de primă mărime a boemei interbelice românești în general și a celei bucureștene, în special. Subtil și neîntrecut cunoscător al vieții culturale și artistice a epocii în care Bucureștiul era cunoscut sub onoranta titulatură de „Micul Paris”, Beldie a fost martorul activ (și, deopotrivă, cronicarul) unor evenimente și întîmplări cum nu multora le-a fost dat să trăiască și pe care avea să le nemurească peste ani în celebrele sale „Memorii” („Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti.1906-1950”), volum apărut abia în anul 2000, la editura „Albatros” și a cărui apariție a fost la fel de zbuciumată precum viața autorului care a fost, rînd pe rînd, învăţător în comuna prahoveană Şotrile, funcţionar la un laborator medical, corist în corul Mitropoliei, apoi secretar de redacţie al celebrelor periodice „Noua Revistă Română” şi „Ideea europeană”, bibliotecar la „Facultatea de Litere”, funcţionar la „Loteria de Stat”, corector, profesor etc. etc. Autor care, așa cum el însuşi mărturisește în volumul pomenit, a văzut hîrîind primul automobil pe străzile capitalei și a fost martor ocular al instalării primului tramvai electric pe aceleași străzi, a fost spectatorul primelor demonstrații cinematografice și audiții radiofonice, a ascultat „plăci” pe primele patefoane şi gramofoane... 

Cu un remarcabil talent de evocator, el surprinde cu rafinată luciditate şi subtilă ironie, chipul şi spiritul „oraşului cu o sută de oraşe”, Bucureştiul de altă dată: „Viaţa în Bucureştiul de atunci era patriarhală, leneşă, de trai bun şi lesnicioasă pentru toată lumea, iar oraşul avea faţa unui tîrg mai procopsit, infestat de venetici şi, de aceea, mult colorat; şi cu două lumi deosebite, care se ignorau reciproc şi de departe: una similievropenească prin gusturi, lux, maniere şi petreceri, cosmopolită prin interese, viţii şi tradiţii, purtîndu-şi frivolitatea prin cîteva localuri şi cluburi exclusive, într-un patrulater îngust de cîteva străzi, <Micul Paris>, dincolo de care începea, brusc, cealaltă lume, mai greu de definit în diversitatea ei cu caracterele tipice locale, lumea adevăraţilor bucureşteni, mahalagii care călcau Calea Victoriei o singură dată pe fiecare an, în serile cu iluminaţii de zece Mai. În Bucureştiul de odinioară,[...] atît de drag prietenului Tudor Arghezi, pentru dulceaţa vieţii şi pitorescul promiscuitatăţilor, scriitorul aci de faţă a putut privi într-o lungă, prea lungă jumătate de veac, la desfăşurarea unor prefaceri epocale, legate toate de scurgerea neliniştită şi implacabilă a vremilor... ”.

Maria Mihăescu a.k.a. „Miţa Biciclista”
(n.1885, Diţeşti, Prahova – m.1968, Bucureşti).
„Era o demimondenă, mă rog, hai să-i spunem în mod vulgar,
 o curvă de mare lux.
Lucru rar la vremea aceea, în anii ‘20,
făcea ciclism prin Bucureşti pentru a-şi menţine silueta.
 Făcuse avere şi una din casele ei era cea în care am locuit noi”.
(Neagu Djuvara)

Cît despre viaţa sa amoroasă, cultivată cu obstinaţie, în ciuda remarcii sale că n-a încetat niciodată să fie altceva decît un simplu „diletant cu inimă iubeaţă”, neţinînd cont de sfatul dat de Nae Ionescu („un ţigănos de golan, levantin isteţ şi ros de ambiţii”), vechiul dumisale amic şi coleg de la „Noua Revistă Română” şi „Ideea europeană” (conduse de profesorul C. Rădulescu-Motru), care nu pierdea nici o ocazie să-i spună „Degeaba, bă, n-o să ajungem la nimic decît numai prin muieri!”, şi aceasta a fost plină de iubiri pătimaşe, mai ales cu damicele dintre cele mai tinerele, rîndurile savuroase dedicate madamelor fatale şi faimoaselor demoazele care făceau furori în epocă, aprinzînd călcîiele şi punînd pe jar inimile mai junilor sau mai tomnaticilor „amurezi” de ocazie, stînd mărturie peste timp: „Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant, Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50 şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris, decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski-Koziel, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari.”

Jurnal de-a bușilea

La început erai doar sărac. Dar imediat după ce ţi-ai cumparat primele dicţionare, ai mai aflat că eşti şi amărît, calic, mofluz, pirpiriu, sărăcan, nepricopsit, oarfăn, obielos, pămîntit, bedaș, measer, siromah, misăricos, nevoiaş, sărman, oropsit, păduchios, prăpădit, milog şi necăjit. Ba mai mult, că eşti cu traista-n băţ, că n-ai o para chioară, că ești coate-goale-mațe-fripte, că ai ajuns la covrigi (sau la pepeni), că ai rămas cu fundu’ (sau curu’) gol, că te uiți ca milogu-n traistă ori că ai ajuns în sapă de lemn...
Deunăzi, te gîndeai ce bine era să fii fost măcar sărac cu duhul, că dacă ai fi fost, aşa cum îți spune în fiecare duminică la predică, bunul tău prieten, preotul, te-ai fi pricopsit sigur după ce-ai fi mierlit-o, că a ta și numai a ta ar fi fost Împărăţia Cerurilor! (de pus în Viața obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, la care lucrez)
*
O fotografie în care Toma se afla între maică-sa și taică-su, la mare... Una dintre foarte puținele în care apărea cu ai săi... Avea vreo trei-patru ani, probabil... Între mamă-sa și tată-su, așa cum, de altfel, fusese întodeauna... ÎNTRE ei. Nu CU ei și, parcă, nu AL lor. Al mamei fusese doar 9 luni. Iar tată-su îl desoperise, într-un fel, foarte tîrziu (pentru amîndoi), pe la 70 de ani, cînd mai avea foarte puțin de trăit. Cînd nici măcar timpul vieții lui nu i-a mai oferit șansa de a se împrieteni cu el... Mamă-sa trăiește, bine-mersi – e sănătoasă tun, aproape nonagenară – așa cum a trăit toată viața ei: doar pentru ea... Cu ea și pentru ea însăși... Nu mai știa cine le făcut fotografia aceea atît de expresivă... Dar atitudinea maică-sii spune totul... Se uită într-o parte... Nu la tată-su și nici la el... De fapt, nici unul dintre ei nu se uită la el... Privise, de-a lungul vieții sale, de nenumărate ori, această fotografie... Dar despre faptul că fusese singur de foarte mic, așa cum rezultă și din imagine, a conștientizat relativ tîrziu... Se poate observa cum își făcea loc între ei... Se înghesuia, cu alte cuvinte, între ei...
„Adevărul este că poți rămîne orfan de multe ori, din nou și din nou și din nou. Iar secretul este că te va durea din ce în ce mai puțin. Credeți-mă că știu ce spun”, scria undeva Chuk Palahniuk. (tot pentru Viața obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire)
*
În ultima vreme, nu știu ce naiba am, că mi se cam umplu ochii de lacrimi la unele lucruri pe care le văd, le aud, le citesc... La unele gînduri... Mi se pune așa, un fel de nod în gît... Și nu pățeam așa... O fi de la vîrstă? Am și o altă stare... Cu totul alta decît pînă acum... Lacrimile eliberează și alină, e foarte adevărat, dar parcă nu chiar din orice... Cineva, nu mai știu cine, spunea ceva de genul că nu trebuie să rîdem prea mult cu lacrimi, că nu ne mai rămîn pentru plîns...
*
„Iarna îngerii năpîrlesc. Fulgii din aripile lor coboară pe pămînt dar, pentru că nu aparțin acestei lumi, nu rezistă mult și se topesc.” Virginia Woolf
*
Prenumele străbunicului matern a fost Toma Dumitrescu. Iar eu sînt născut în duminica Sf. Apostol Toma. Bunicii i-ar fi placut mult să primesc prenumele Toma. Şi mie. N-a vrut mama. Cum, printre altele, nu ne alegem nici părinții, rămîne cum s-a stabilit!
*
Pe 11 noiembrie murise fetița de 10 ani a tinerilor noștri vecini de la Iedera... La opt și jumătate seara, ne întorsesem de la un scurt priveghi... N-am putut-o privi... Am observat doar acel înfiorător de mic coșciug alb, așezat pe-o masă acoperită de-o pînză albă... Am simțit că nu mai am aer și am ieșit repede în curte... Aveam senzația că nu mai rămăsese nimic în mine... Nici măcar Bunul Dumnezeu...
*
„Acum, cînd am învățat să zburăm prin aer ca păsările şi să înotăm pe sub apă ca peştii, avem nevoie de încă un lucru: să învățăm să trăim pe pămînt ca oamenii.” G. B. Shaw
*
Azi dimineață cînd îi scrisese, trezindu-se brusc din acel „somn” cataleptic, comatos, parcă, îl cotropiseră toate parfumurile trupului ei... Îi mai spusese – oare? – că atunci cînd îl invada cu totul, că în astfel de clipe, creierul lui o lua razna? Ar fi vrut să înțeleagă că, în astfel de momente, nu mai funcționa cum trebuie... Atunci este instalată fericirea, acel „ceva” vecin cu extazul, generat, cu siguranță, de iubire... Cam asta e, foarte pe foarte scurt... Adormise tîrziu, spre dimineață, după ultimul cîntat al cocoșilor... (în Tinerețea obișnuită a tînărului Toma. Manual de întrebuințare)
*
Cînd se trezise să facă focurile, încă nu se luminase de ziuă. Se auzeau doar cocoșii cîntînd pe mai multe voci. Își aminti brusc de anii copilăriei, cînd bunică-sa venea, dis-de-dimineață și aprindea lemnele în sobele de teracotă din casă, începînd cu aceea din camera ăluia micu' (eu, adică). Afară era ger mare și zăpada scînteia diamantin în lumina lunii, de parcă era din sticlă pisată... Era liniște mare, se auzeau doar cocoșii, care cîntau imperturbabili, la acele ore fixe, numai de ei știute, parcă întorși cu o cheie tainică de însuși Bunul Dumnezeu. Apoi lemnele începeau să trosnească înfundat iar flăcările să dansesze pe varul pereților, colorîndu-i în tușe roșiatice... Aerul mirosea frumos, a tămîie, de la rășina arsă, a fum amestecat cu parfum de levănțică de la așternuturi și a gutui puse de azi-toamnă, de bunica, între geamuri... Unde s-or fi dus toți anii aceia? Au rămas doar amintirile, înșurubate-n creier precum cuiele în palmele lui Cristos... Undeva, spre răsărit, apar primele gene de lumină... Cocoșii amuțiseră și ei de ceva vreme...
*
Un mic banc spus de un prieten juma’ rus, juma’ evreu. Cică diavolul, poreclit în rusă Liuțic, îl oprește pe Ivan Ivanovici Strapleașkin (un fel de Ițic al lor) și-l întreabă mieros, știind că omul e la anaghie cu banii, dacă n-ar fi dispus să-i vîndă lui sufletul. Pe o sumă mare. Stînd Ivan pe gînduri, cugetă bine vreo două-trei minute și-i răspunde foarte sigur pe el că are și el o contraofertă la fel de avantajoasă. Și anume, nu să i-l vîndă, ci doar să i-l închirieze la un preț care înlătură orice concurență!
*
Alaltăieri seară, în timp ce scriam la cărțile/cartea mea, mi-au venit, din gîndirea paralelă, probabil, aceste lururi în cap… Generate, cu siguranță și de imaginile văzute la un post tv, de la sfințirea Catedralei…
Consider că nu din bani publici trebuia ridicată Catedrala, ci prin subscripție publică… Astfel, s-ar fi verificat, într-un fel, printre altele și solidaritatea românilor creștini-ortodocși din țară și de pretutindeni și, mai presus de orice, iubirea lor pentru Biserica strămoșească. Ar fi fost, realmente, un test extrem de serios (necesar și salutar) și pentru ceea ce, cu un termen generic, numim NEAM. Neamul, în acest context, mi se pare a fi un populism (ușor) ieftin, atîta vreme cît neamul = popor, națiune) este alcătuit și din indivizi care nu cred în Dumnezeu. Nu atei, ci, poate, liber cugetători. Dar și din indivizi aparținînd altor confesiuni religioase. Și care indivizi reprezintă o parte integrantă, de neneglijat, a neamului nostru… De aceea, titulatura de „Catedrala Mîntuirii Neamului” nu mi se pare a fi tocmai potrivită. Ba, dimpotrivă. Poate, ceva mai corect, ar fi fost termenul (la fel de superfluu) de „Catedrală Națională” deși, mă întreb, în cîte țări creștine (ortodoxe sau de alte confesiuni) există o instituție cu un astfel de nume… (cum la fel, nu-mi place pecetea care i s-a pus lui Eminescu: „poet național”. Cred că nici lui însuși nu i-ar fi plăcut… Shakespeare e numit de britanici poet național? Nu. Sau Pușkin de ruși? Nici vorbă. Baudelaire de francezi sau Goethe de nemți? Nici pe departe… Ce frumos l-a numit pe Eminescu, filosoful Constantin Noica: „omul deplin al culturii românești”. Pentru că exact asta și este… Dar românului în plac la nebunie aceste cuvinte goale de conținut și care, vorba poetului, „din coadă au să sune”)
Apoi, ar mai fi o problemă. Era, oare, momentul ridicării unei asemenea maga-structuri? Să mă înțelegi bine: nu sînt împotriva construirii de biserici (s-au construit cu sutele, dacă nu cu miile, în ultimii ani 30 de ani) dar mi se pare ușor anacronică o astfel de clădire pentru vremurile de restriște și sărăcie lucie pe care le traversează neamul acesta… N-ar fi fost mai bine ca suta aceasta de miloane să rămînă tot a Bisericii Ortodoxe, dar care s-o îndrepte, nu integral, către întreținerea și conservarea unor „bisericuțe” (cum frumos le-a numit același Noica, în minunatul său text, Bisericușele noastre), adevărate monumente de artă și arhitectură, aflate în stări avansate de degradare, multe dintre ele înscrise de mult în lista monumentelor de patrimoniu național, ba chiar și universal (UNESCO)? Oare ce vrea și cui să dovedească BOR, prin înălțarea unui asemenea edificiu, de-a dreptul extravagant? Nu intră această întreprindere grandomană, trufașă, lipsită de smerenie, în conflict cu însăși preceptele lăsate nouă, spre a fi respectate, de iisus însuși? Cam aceleași lucruri le-am spus, cu alt prilej și despre înalții slujitori ai Bisericii noastre. Despre opulența sfidătoare a veșmintelor lor. Despre automobilele de lux cu care se deplasează etc. Cîtă umilință, supușenie și smerenie erau în ținuta neostentativă a Mîntuitorului („Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci să slujească”, ne spune evanghelistul Marcu) și ce vedem, azi, la cei care se autointitulează „slujitorii Domnului”? Îl vedem pe Iisus într-un Mercedes alb, de ultimul tip, intrînd în Ierusalim sau, în continuare, pe un asin? Sărăcia și smerenia Mîntuitorului erau și au rămas reale, nu fățarnice, precum a multora dintre slujitorii Lui de azi…
Și mai cred că, așa cum, de altfel, se întîmplă și pe alte meleaguri, clerul, în general (și preoții de mir, în special) nu ar trebui plătiți din bani publici. Ci de noi, enoriașii lor, nemijlocit, pe de o parte, iar pe de alta, de ei prin ei însuși, din resurse proprii. Din propria lor muncă…
*
„Podoaba voastră să fie nu cea din afară: împletituri ale părului, cununițe de aur sau purtare de haine scumpe, ci să fie ființa cea tainică a inimii...” Sf. Apostol Petru
*
Mi-e bine. Chiar surprinzător de bine, cum nu mi-a fost de foarte mult timp... Nu prea am fost eu obișnuit cu binele ăsta la viața mea... Dar, deocamdată, este un bine, însă unul ușor incomplet... Ca luna care mai are puțin pînă să fie să fie plină...Dar decît deloc, tot e ceva!

Clin d'oeil

Jurnal de-a bușilea

Nu suport aglomerațiile... De nici un fel, îndeosebi cele umane... Mă obosesc nespus... Parafrazînd o vorbă, lume multă, sărăcia omului!

*

Dumnezeu e în noi, nu „în cer”... E cerul senin și luminos din noi... Uneori, vătuit cu nori... Căci fără de nori, nu există seninul... dacă Dumnezeu nu e în noi, atunci nu e nicăieri... 

*

Mă bucură nespus amintirea celor dragi, care nu mai sunt... De fapt, au rămas extrem de puțini dintre cei vii și unii dintre aceia parc-ar fi murit și ei, atîta vreme cît nu ne mai întîlnim să ne bucurăm unii de alții...

*

Cititul e pe cale să devină, dacă nu cumva a și devenit, pe zi ce trece și odată cu instalrea la putere a pragmatismului, o „reală” pierdere de timp... Pentru tot mai mulți...

*

Iedera. Stau pe terasă, beau vin negru și înghit mici dumicați de pîine prăjită cu unt, pe care-i împart frățește cu pisica noastră... Poemele lui Allen Ginsberg, cuminți, alături... Îmi aprind o țigară, privesc cerul înstelat de deasupra, ascult liniștea... Exersez o altfel de existență... Deocamdată, mi-e bine cu viața mea, mă simt bine în pielea mea... Așa cum e ea, viața, nici prea „tentantă” și nici prea „mîndră”, cum mi-a spus ea odată... Alcătuită din simple exerciții de existență...

*

Îmi trimite o fotografie purtînd noii ei ochelari... Am privit atent fotografia cu ochelarii ei de vedere... Nu cred că sînt potriviți pentru chipul ei... I-ar fi trebuit cu totul alții pentru forma feței ei... Nu-i vin bine ramele rotunde pe pe chipul ei rotund... Îi spun asta, chiar cu riscul să nu-i placă. I-aș fi dat ochelarii cu rame aurii, pe cei vechi, din colecția mea de „antichități”, mult mai fini, mai feminini, și care cred că i s-ar fi potrivit perfect... Nu că ar fi fost mai valoroși decît ai ei dar le cunosc povestea vieții lor de ochelari, care le sporește valoarea... Valoarea lor sentimentală, care e infinit mai mare decît valoarea lor în sine. O să scriu în cartea mea povestea vieții lor... Povestea vieții unor ochelari și a nasurilor – nu multe – pe care au poposit... Pentru mine, în general, valoarea sentimentală a obiectelor e infinit mai importantă decît valoarea lor materială... Apoi, lucrurile vechi, parcă au o smerenie anume...

*

La un moment dat, bunul meu părinte Adrian, fie-i țărîna ușoară!, a simțit „obsesia” mea thanatică... Asta mi-a plăcut mult... Mi-a zis odată că privesc moartea cu seninătate! O observație foarte fină a lui, care m-a luat prin surprindere, în clipa în care a rostit-o... Cum a înțeles și desele și lungile mele tăceri... Era convins că, pentru a tăcea, ai nevoie de niște răspunsuri... Și, aș adăuga eu și de ceva întrebări... Și asta pentru că am sentimentul clar că nu răspunsurile sînt cele mai dificile, ci întrebările...

*

„Moartea – a cărei înțelepciune e echilibrul gîndirei – este echilibrul esistenței. Ea este înțelepciunea vieței – rezultatul final a toată suma și osteneala noastră,– cine gîndește des că are să moară, – acela-i așa de înțelept. Dacă însă din moarte poți învăța înțelepciunea e un semn că însuși înțelepciunea și liniștea trebuie să semene morții. Liniște, somnul etern – e așa de scurtă adormirea. A putut cineva să se prindă de aripile somnului, să aibă conștiința de cum adoarme? Nu. Și nici nu-l neliniștește. De ce să se teamă de moarte. [...] Moartea e un moment – și nu dureros. Aduce-ți-vă numai aminte că bolnavii înainte de moarte se simt atît de bine – cum corpul ostenit se simte înainte de a adormi, cum sufletul ostenit se simte bine și liniștitit înainte de a-și închide simțemintele sale scrise. Insens devii în somn, insens devii în moarte. Încet, încet, nu mai auzi bătînd decît visurile ce pătrund însuși. După aceea nimic. Somnul te-a închis în imperiul lui de pace.” Eminescu

*

O splendidă definițe a ceea ce înseamnă preotul. Dar, oare, cît din ea, mai este, astăzi, valabilă?

„Există un om în orice parohie, un om a cărui familie este lumea întreagă; un om pe care îl chemi ca martor, ca sfătuitor sau ca să te slujească în toate faptele solemne ale vieții; un om fără de care nu se naște și nu moare nimeni; care ia pe om de la sînul maicii sale și nu-l lasă decît în mormînt; un om care binecuvîntează sau sfințește leagănul, patul conjugal și sicriul. Copiii se obișnuiesc să-l iubească și să-l respecte; chiar necunoscuții îl numesc tată al lor. La picioarele lui, creștinii își fac mărturisirile cele mai ascunse și varsă lacrimile cele mai tainice. El este mîngîietorul tuturor neajunsurilor sufletului și trupului, care vede, rînd pe rînd, și pe bogat, și pe sărac bătînd la poarta sa; bogatul, ca să depună milostenia sa în taină, săracul, pentru a o primi fără să roșească de rușine. Omul acesta nu ține de rang social, ci, deopotrivă de toate clasele (...). În sfîrșit, un om care știe tot, care are dreptul de a spune totul și al cărui cuvînt cade de sus asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeiești și cu porunca unei credințe desăvîrșite.” François-René de Chateaubriand

*

De dimineață am primit un mesaj, pe telefon, de la maica Hrisantia. Foarte frumos scrie. Simțit. I-am mulțumit și-i voi răspunde mai pe seară. E mult prea bună cu mine...

*

Bătrînul monah al cărui nume nu-l mai rețin, pe care l-am întîlnit la Mănăstirea Neamț și cu care am vorbit îndelung... Foarte modest în ținuta exterioară, însă de-o bogăție străluminată pe dinlăuntru... L-am întrebat, printre altele, dacă e bine să te naști și să mori sau să nu te naști și să nu mori... Mi-a răspuns, fără să pregete deloc, cu o sclipire de bucurie în priviri, că după nouăzeci și ceva de ani de viață, el e convins că e mai bine să te naști și să mori! Cît de frumos și de adevărat!

*

Acest uriaş muzician, pianistul și compozitorul Ezio Bosso, suferă de aceeaşi maladie (cumplită), scleroză amiotrofică laterală, de care a suferit si un alt geniu: fizicianul Stephen Hawking. Nu mă mai satur ascultîndu-l... Este absolut incredibil cum poate cînta Sonata lunii... Ezio este el însuși un geniu, fără doar şi poate... Este uluitor...

*

„Înfrînt nu ești atunci cînd sîngeri,

Nici ochii cînd în lacrimi ți-s.

Adevăratele înfrîngeri

Sunt renunțările la vis.”

Radu Gyr

*

Secvența „întîlnirii” dintre Uxbal, eroul principal din Biutiful (minunatul film al lui González Iñárritu ) și tatăl său mort – pe care el nu-l văzuse niciodată, decît în fotografii – este, pentru mine, una dintre cele mai tulburătoare secvențe filmice pe care am avut șansa să le văd și să le trăiesc vreodată. Care mi-a adus brutal din memoria afectivă „întîlnirea” mea cu tatăl meu – într-o zi mohotrîtă și geroasă de decembrie – întins pe masa de beton a unei sordide camere mortuare dintr-un spital infect, îmbrăcat în haine noi, pregătit pentru ultima sa călătorie... Eram doar noi doi, singuri, față în față, cum extrem de rar ne fusese dat să fim în timpul vieții noastre... Atunci am avut clar sentimentul că devenisem el, la granița dintre viață și moarte, aceasta din urmă, de atunci, nemaipărîndu-mi-se deloc așa de înspăimîntătoare...

*

„Ca să vezi bine, trebuie să deschizi ochii. Ca să vezi și mai bine, trebuie să-i închizi.” Paul Lampert (scriitor român de origine alsaciană)

*

Într-adevăr, muzica este deasupra tuturor lucrurilor. Și nu pentru că așa a spus Paul Verlaine, unul dintre marii poeți ai lumii și unul dintre cei foarte dragi inimii mele, în debutul unui celebru poem al său (Art poétique). Ci pentru că exact așa este... 

Un alt mare scriitor al umanității, cu mult înainte de Verlaine cu al său vers devenit, la rîndu-i, o sintagmă des vehiculată, De la musique avant toute chose (muzica înainte de orice), romanul Quintus Horatius Flaccus (cunoscut drept Horațiu în spațiul românesc), acum vreo două mii și un pic de ani, are și el, în opera sa, „Epistulae II”, o celebră Ars Poetica (în care sînt formulate principiile clasicismului antic), care cuprinde o altă sintagmă devenită notorie, Ut pictura, poesis, cu alte cuvinte, „Ca pictura este poezia...” În sistemul meu (atît cît este) de valori, după muzică urmează pictura și, în sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, cuvîntul, reprezentat (și) de sau mai ales de poezie...

Pentru că simt muzica a fi cel mai direct mod de comunicare, rol îndeplinit și de pictură dar, aceasta, doar între anumite limite... E bine știut faptul că noi, oamenii, nu gîndim în cuvinte (care-s niște abstracțiuni), ci în imagini dar ființa noastră, încă din viața intrauterină, este învăluită într-un miraculos fluid sonor... Primele sunete pe care le aude copilul sînt bătăile inimii mamei și foșnetul sîngelui ei, în fond, nu? Tocmai de aceea mi-am permis să-mi botez blogul „Cuvinte-Sunete-Imagini”, cuvintele fiind în pole position, pentru că, ne place sau nu, cu ele atragem atenția asupra celorlalte...

Poemoteca

Paul Verlaine

Art poétique

De la musique avant toute chose,

Et pour cela préfère l'Impair

Plus vague et plus soluble dans l'air,

Sans rien en lui qui pèse ou qui pose.

Il faut aussi que tu n'ailles point

Choisir tes mots sans quelque méprise :

Rien de plus cher que la chanson grise

Où l'Indécis au Précis se joint.

C'est des beaux yeux derrière des voiles,

C'est le grand jour tremblant de midi,

C'est, par un ciel d'automne attiédi,

Le bleu fouillis des claires étoiles !

Car nous voulons la Nuance encor,

Pas la Couleur, rien que la nuance !

Oh ! la nuance seule fiance

Le rêve au rêve et la flûte au cor !

Fuis du plus loin la Pointe assassine,

L'Esprit cruel et le Rire impur,

Qui font pleurer les yeux de l'Azur,

Et tout cet ail de basse cuisine !

Prends l'éloquence et tords-lui son cou !

Tu feras bien, en train d'énergie,

De rendre un peu la Rime assagie.

Si l'on n'y veille, elle ira jusqu'où ?

O qui dira les torts de la Rime ?

Quel enfant sourd ou quel nègre fou

Nous a forgé ce bijou d'un sou

Qui sonne creux et faux sous la lime ?

De la musique encore et toujours !

Que ton vers soit la chose envolée

Qu'on sent qui fuit d'une âme en allée

Vers d'autres cieux à d'autres amours.

Que ton vers soit la bonne aventure

Eparse au vent crispé du matin

Qui va fleurant la menthe et le thym...

Et tout le reste est littérature.

Verlaine (stînga), alături de Arthur Rimbaud

Arta poetică*

Deci muzica întâi de toate.

Jertfește-i tot ce-i prea cuvânt,

tot ce-i prea trup și prea pământ,

Ce la iveală nu o scoate.

Ca un dispreț întredeschis

Alege-ți verbul drept ostatic,

Preferă versul fantomatic,

La fel de vag și de precis.

Sânt ochii dragi de sub voaluri,

E miezul zilei trepidant,

Nocturnul cer de adamant

Brumat al toamnei fără maluri.

Nuanța fă să prindă grai,

Nuanța numai, nu Culoarea.

Doar Ea cunună, nu splendoarea,

Și vis cu vis, și corn cu nai.

Alungă Poanta asasină,

Impurul Râs și Duhul crud

Ce fac să râdă cerul nud

Cu ceapa lor de veche cină.

Retorica o ia de gât

Și frânge-i gâtul Elocvenței!

Nu Rimei rob, ci rob Esenței,

Dă-i Rimei suflet cât de cât!

Deci muzică din nou și iar!

Ca-n versul tău să se arate

În depărtări imaculate

Alt cer, alt dor și alt altar.

Ca-n versul tău să prindă gură

Răsuflul vântului în zori,

Trezind puzderie de flori.

Tot restul e literatură.

*Traducere în limba română de Paul Mihnea

Haihui printre imagini

„Brâncuși” văzut de designerul Yohji Yamamoto

Oamenii îmbrăcați în haine foarte scumpe, ni se vor părea de mare succes, asta pînă în clipa în care vom descoperi că lucrează pentru oameni îmbrăcați în tricouri și blugi... 

Maestre Brâncuși, sunteți pe recepție?

Haihui printre cuvinte

„Am luat de peste tot, din isihasm, din indianistică, din ortodoxie, din medicina tibetană, din meditaţie, tot felul de învăţături care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi aţi putea numi fericire. Însă eu nu-i spun aşa, prefer să-i spun muzică interioară. ”

„Soluţia mea e eclectică, nu e o pilulă. E un mix în care intră rugăciunea, lectura, muzica…”

„Muzica poate fi o cale de autocunoaştere. Ea cere răbdare, o simfonie nu se înţelege din prima, dar până la urmă e o formă de iniţiere. Pui un disc şi dintr-o dată te simţi mai puţin singur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melancoliile lui Chopin, frământările lui Beethoven, transparenţa lui Mozart, gravitatea lui Bach, care scot la suprafaţă propriile tale angoase, spaime, nelinişti, bucurii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echilibrezi.”

„Aşa cum nu înţeleg moartea sau sensul vieţii. Nu am răspunsuri la marile întrebări ale existenţei. Poate tocmai de aceea am preţuit mai mult întrebările. Mai presus de teologi şi de artişti i-am socotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieţii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe.”

„Mintea şi inima trebuie antrenate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recucerite permanent, nu sunt o ştampilă valabilă veşnic.”

prof. dr. Aurel Romilă