Poemoteca

Ioana Crăciunescu

Vocea sa lirică este o rugăciune discretă
 rostită în mijlocul unui incendiu.
Alex Ștefănescu

Ca un infirm zâmbesc perfecţiunii

Pe ziarul de ieri (printre mentă şi flori de muşeţel)

nervii mei obosiţi întinşi la uscat.

Culoarul îngust cu uşi de o parte şi de alta

o ţinere de minte îngustă şi aşezată-n picioare

sicrie înguste aşezate-n picioare şi loc de trecere

pentru evenimente-nguste.

Vreau să ţin minte tot. Ţin minte tot.

Deschid cu silă sertarele unsuroase ale memoriei

vărs conţinutul lor cu miros pătrunzător

de carne învechită

şi mă găsesc din nou

glob luminos de sticlă de nimeni atins.

Ca un infirm zâmbesc perfecţiunii.

Cu jumătate de faţă mă privesc, cealaltă mă vede.

Înconjurat de flori de muşeţel şi mentă

creierul meu este-un bazin verde de înot

în care cuvintele se-aruncă goale de la trambulină

şi uită-n aer tot.

Delirul

Întemeietorul Romei sunt eu.

Descoperitorul Americii sunt eu.

Inventatorul aeroplanului

şi al locomotivei cu aburi

sunt eu.

Am descoperit

am întemeiat

am inventat.

Oboseala aceasta de sfârşit de lume

vă rog să mi-o înţelegeţi.

Nu

mai ridicaţi ochii spre cer şi

nu

mai cereţi.

(Din antologia «Poemul care a furat o metaforă», 2023)

M-am născut dintr-o mamă refugiată şi dintr-un tată bucureştean. Mama avea patru clase primare, tata era inginer constructor. Am moştenit de la tata patima pentru lemn şi zidărie. Le-am spus părinţilor că dau la facultate la Istoria Artelor. Am dat însă la Teatru. La examen, am recitat poemele mele, le-am ştiut pe dinafară. Nu am făcut nicio altă pregătire suplimentară pentru facultate. Avem 17 ani şi jumătate când am dat la Teatru. Erau 2.000 de candidaţi pentru 10 locuri, după probele eliminatorii am rămas 300 de candidaţi pentru cele 10 locuri. I-am avut profesori pe Zoe Anghel Stanca şi pe Moni Gherleter. Însă mergeam şi la orele de regie, unde erau profesori Radu Penciulescu şi David Esrig. Eram o «carne bună de scenă». 

Îmi plăcea mai mult la Regie decât la Actorie.

Sunt foarte încrezătoare în prietenie. Din punctul meu de vedere, uneori iubirile trec, alteori vin, alteori devin ură. Prietenia, pentru mine, este un simbol de rezistenţă chiar dacă nu îi văd pe prieteni des, chiar dacă nu le vorbesc des, chiar dacă eu sunt un om al cavernelor. Mi-am ales caverna mea. În caverna mea, prietenia e mai frumoasă decât o zi cu soare. E mai puternică. Îmi dă lumină, căldură, speranţă. Pentru mine, prietenia, chiar dacă nu ud florile în fiecare zi, este hrană în spirit, sacrificiu. 

(…) Nichita [Stănescu – n.m. B.-L.S.), înainte de toate, era un prieten. Se simţea bine. Pe prispa mea de pământ s-a aşezat pe un scaun de lemn cu trei picioare şi picioarele au intrat în pământ, s-a dezechilibrat un pic, şi a zis „am intrat în pământ deja”. Ca mulţi oameni extraordinari care au trecut pe acolo, avea nevoie de acelaşi lucru: de simplitate. Simplitatea e cel mai greu lucru pe care îl poţi obţine din toată pregătirea ta, din toată viaţa ta.