Memento

 

George Ranetti*

(19 octombrie 1875, Mizil, Prahova — 2 mai 1928, București)

Sonet-fabulă**

A ars în mahala o băcănie,

Jupânul cu nevasta-i stau în drum,

Privind sinistrele grămezi de scrum,

Pierduta lor pe veci gospodărie.

Pe când ei plâng, o mare bucurie

Simte un porc din curtea lor acum,

Căci scormonind maidanul plin de fum,

Descoperi cu râtul o scrumbie.

Ce-i pasă de-a stăpânilor avere?

Imundul morfoleşte cu plăcere

Cadavrul din funingeni şi gunoi.

Morala:

A ars în mahala o băcănie,

Şi-i tot aşa în marea Românie

Cu-mbogățiții noştri de război.

Ranetti și colaboratorii săi de la Furnica:
Nae D. Țăranu (la mijloc) și graficianul Ary Murnu (dreapta)

Amintire

Divina mea bucătăreasă,

O unguroaică durdulie,

Avea un păr ca de mătasă

Și ochii plini de poesie.

Părea o drăgălașă zână

Din basme aevea întrupată;

Spre a-mi găti, cu alba-i mână

Cea mai superbă marinată.

Îndură-te, crudelă Roză!

Fii milostivă și cuminte;

Voiesc să uit a vieții proză

În sărutarea ta fierbinte.

Dar ea ne-ndurătoare, rece,

Mi-a zis: "La mine am bărbat,

Nem larmă, altfel mine place,

Eu spui lui Ianoș ce-ntâmplat".

S-a dus infama, făr-o vorbă,

Dar mi-a lăsat ca amintire

În ziua aceea chiar în ciorbă...

O buclă blondă și subțire!

Sandernagor

20 noiembrie 1896

Așezat, primul din stînga, Caragiale. Primul din dreapta, Ranetti...

* Mizileanul Ranetti a absolvit liceul „Sfinții Apostoli Petru şi Pavel” din Ploieşti, începînd să scrie încă din clasa a 7-a gimnazială, pentru «Adevărul literar» * După liceu a frecventat cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti * Între 1897-1898 a lucrat ca funcţionar la Poştă, după care s-a dedicat presei * A făcut gazetărie la «Moftul român», revista lui Caragiale iar între 1899 și 1901 a condus publicaţia «Moş Teacă» și apoi «Zeflemeaua» (1901–1904) * În anul 1904, împreună cu N. D. Ţăranu, a înfiinţat, condus şi scris revista umoristică «Furnica», una dintre cele mai populare publicații umoristice din România începutului de secol XX iar între 1917–1918 a scos la Iaşi o altă revistă umoristică, «Greerul», împreună cu P. Locusteanu * Deși a avut o viaţă plină de privațiuni, de ea, în scrisul său, a făcut haz de necaz ori de cîte ori i se ivea prilejul, într-un stil propriu, direct și popular, dar din care transpăreau irizate influențele venite dinspre maestrul său Caragiale * Operele sale, care debordează de un umor fin și un ascuțit spirit satiric, de cea mai bună calitate, de multe ori suferă de un oarece superficialism, generat, în mare măsură, de graba cu care scria, așa cum el însuși avea să mărturisească * Jurnalistul frenetic care a fost a scris însă și versuri umoristico-parodice, în tradiția lui Caragiale sau Anton Pann, numeroase schițe și nuvele cu tentă ironică sau moralizatoare, dar și dramaturgie, una dintre cele mai cunoscute piese ale sale fiind parodia Romeo şi Julieta la Mizil (1909), în care ironizează moravurile lumii politice româneşti, provincialismul și mimetismul după modele occidentale *  Folosea o serie

interminabilă de pseudonime (Tarascon, Gh. Biciușcă, Jorj Delamizil, Chiriac-Napadarjan, Contele de Tekirghiol, Cyrano, Sandernagor etc.) în publicațiile la care a colaborat (România, Epoca, Lupta, Pagini Literare ș.a.) sau în cele pe care le-a fondat * Prin susținuta sa activitate jurnalistică, Ranetti a contribuit în mod decisiv la ridicarea valorică a presei umoristice românești * Despre maestrul său avea să scrie (în «Zeflemeaua», an I, nr. 3, 14 octombrie 1901): Caragiale a scos de sub tipar un nou volum în care a reunit delicioasele-i schițe şi nuvele. Volumul cuprinde 350 de pagini, costă numai 3 lei şi e intitulat Momente. Nu Momente, Maestre, ci Monumente trebuia să botezi admirabilul volum... * Opera (selectiv): De inimă albastră (1899), Strofe și apostrofe (1900), Eu rîd, tu rîzi, el rîde... (1903), Fabule (1907), Versuri (1956).

** Din volumul «Fabule», editura Librăriei „Leon Alcalay”, București, 1907

„G. Ranetti a fost stăpânul limbii româneşti. Atât de mult o stăpânea, încât era în stare să vorbească în versuri un ceas întreg, cu mlădieri de ritm, cu clinchetiri de rime. Calităţile acestea rare l-au făcut iubit, l-au făcut temut (…) Şi n-a fost numai scriitor de duh. Dobrogeanu-Gherea vorbeşte undeva în criticile sale de lirismul lui Ranetti, lirism de mare poet”.

V. Demetrius 

(1928)

„G. Ranetti era un om curajos, spiritual, democrat convins. E păcat că numele lui se pomeneşte atât de rar; pe vremuri el era citat în fruntea umoriştilor noştri şi nu o dată pomenit imediat după Caragiale”.

Victor Eftimiu 

(1965)

„Oricum, dacă în letopisețul literaturii române George Ranetti nu va fi înveşnicit nici ca mare dramaturg, nici ca mare poet, nici ca un ilustru gazetar (deşi în toate s-a remarcat deosebit), va fi înscris, totuşi, ca un mare umorist”.

Tudor Mușatescu

 (1965)