MEMENTO

Friedrich Wilhelm Nietzsche

(15 octombrie 1844–25 august 1900)

Supraomul... cel care a organizat haosul pasiunilor sale, a conferit stil caracterului său şi a devenit creativ. Conştient de terorile vieţii sale, el susţine viaţa, fără niciun fel de resentiment.

Vreţi un nume pentru această lume? O soluţie pentru toate enigmele sale?... 

Această lume este voinţa de putere şi nimic altceva.

Umbra: Mergi printre aceşti pini şi priveşte în jurul tău spre munţi, e vremea apusului.

Călătorul: Unde eşti? Unde eşti?

Există o inocenţă a admiraţiei: o posedă cel căruia nu i-a trecut încă prin minte că poate va fi admirat şi el într-o bună zi.”

Omul caută un principiu în numele căruia să poată dispreţui omul; el inventează o altă lume pentru a o putea calomnia şi mînji pe cea de aici; el nu sesizează decît neantul şi face din acest neant un dumnezeu, un adevăr chemat să judece şi să condamne existenţa de aici... 

Omul este cel care a creat femeia. Din ce? Dintr-o coastă a dumnezeului său – a idealului său.

În statele mari educaţia va fi întotdeauna mediocră, din aceleaşi motive pentru care mîncarea este proastă în bucătăriile spaţioase.

Nietzsche a fost considerat inițial un geniu al filologiei, specialist în literaturi și limbi clasice, mitologie și texte antice. Drept pentru care, la doar 24 de ani, fără doctorat, a fost numit profesor la Universitatea din Basel, devenind cel mai tînăr profesor universitar din istoria instituției (unde a activat între 1869 și 1879). Filosofia a venit abia mai tîrziu, dintr-o dezamăgire vizavi de filologie dar și în urma unei crize spirituale. Nutrea o admirație profundă față de opera lui Heraclit, pe care îl considera «primul filosof tragic», dar și pentru presocratici în general, fiind fascinat de tema devenirii și a opozițiilor. De aici și viziunea sa: lumea nu e ordonată de rațiune, ci de haos, voință și devenire, în opoziție totală cu tradiția socratică și platonică. # A scris peste 60 de lucrări muzicale (lieduri, piese pentru pian, chiar și o mică operă). Deși creația sa muzicală (influențată de Robert Schumann și Richard Wagner) nu este considerată una valoroasă din punct de vedere estetic, el o trata ca pe o formă de manifestare a sufletului său artistic. Ceva mai tîrziu, deși la început l-a admirat, avea să se delimiteze complet de Richard Wagner, pe care îl considera un simbol al decadenței. # În ultimii ani ai vieții, va avea probleme severe de vedere, abia mai putînd citi sau scrie, cel mai adesea dictînd scrisorile și însemnările sale. Această afecțiune îl va determina să lucreze doar cîteva minute pe zi, dar în acele momente concepea texte de-o mare densitate, precum «Așa grăit-a Zarathustra» (1883–1885, un poem filozofic în care dezvoltă conceptele sale cheie: Supraomul, Voința de putere și Eterna reîntoarcere). # Nu a avut niciodată o locuință stabilă după ce a părăsit universitatea. Pendula între Elveția, Italia și Franța, căutînd un climat blînd din cauza sănătății sale fragile. Ducea o viață ascetică: mergea mult pe jos, mînca puțin și simplu, evitînd alcoolul. 

Cărarea lui Nietzsche din satul Eze (Franța).
(sursa foto: Profimedia)

Deși a fost profund îndrăgostit de Lou Andreas-Salomé, aceasta a ales să rămână doar prietenă cu el, nu să-i fie și iubită. Această experiență i-a inspirat multe reflecții amare despre iubire și femeie. Unii biografi cred că alegerea lui Lou a fost un punct de cotitură spre izolarea și prăbușirea lui mentală, el nemai recăpătîndu-și luciditatea niciodată. # Cert e faptul că de starea sa mintală precară a profitat sora sa, Elisabeth Förster-Nietzsche, care a încercat să manipuleze manuscrisele sale pentru a-l transforma într-un precursor al naționalismului german și al antisemitismului, orientări pe care Nietzsche le abhora. Din această cauză, opera sa a fost în mod abuziv asociată cu ideologia nazistă, deși filozofia sa este profund anti-totalitară. # Era conștient că gîndirea sa era radicală și greu de digerat. Credea că va fi înțeles abia după un secol, ceea ce s-a și întîmplat, marcînd decisiv existențialismul, psihanaliza, postmodernismul și arta modernă. # În prima sa lucrare majoră («Nașterea tragediei”», 1872), interpretează arta greacă drept lupta eternă dintre Apolinic (rațiune, formă, măsură) și Dionisiac (extaz, haos, viață). Această dihotomie devine scheletul întregii sale gîndiri ulterioare: totul se desfășoară între ordine și haos, între viață și formă, între spirit și instinct. # A fost influențat de Darwin, dar a respins darwinismul și teoria evoluției cu ideea ei de „supraviețuire a celui mai adaptat”, pentru el, viața neînseamnînd adaptare, ci depășire — o „voință de putere” care împinge ființa să-și depășească limitele. Astfel, Übermensch-ul (Supraomul) nu e o specie biologică, ci o figură spirituală care creează valori noi. # Deși fiu de pastor luteran, el s-a rupt de religie, fiind profund marcat de tonul moral al protestantismului. Ceva mai tîrziu, după lecturile din Dostoievski (pe care îl numea „singurul psiholog de la care am avut ceva de învățat”) a văzut în marele scriitor rus un „frate întru abis”. # A detestat „sistemele filosofice” (precum cel al lui Hegel), pe care le considera morminte ale gîndirii vii. De aceea a scris în aforisme, metafore și poeme: voia ca filosofia să fie artă trăită, nu teorie moartă. Deseori spunea: „Nu cred în niciun filosof care nu știe să danseze.” 

Cînd vorbește despre „eterna reîntoarcere a aceluiași”, el nu descrie o lege cosmică, ci propune un test existențial: „Dacă ar trebui să trăiești viața ta exact la fel, din nou și din nou, ai spune da?” Pentru Nietzsche, a spune „da” vieții — chiar și durerii, haosului și absurdului — e cea mai înaltă formă de forță spirituală. # La început, îl venera pe Arthur Schopenhauer — filozoful „voinței” și al pesimismului. Dar apoi a respins pesimismul schopenhauerian, înlocuindu-l cu o filosofie afirmativă a vieții. Dacă Schopenhauer spune „viața e suferință, trebuie negată”, Nietzsche îi va răspunde: „Viața e suferință — și tocmai de aceea trebuie afirmată.” # Ideile sale au fost preluate (fie admirativ, fie critic) de Sigmund Freud (pentru înțelegerea instinctelor și a inconștientului), de Martin Heidegger (pentru reinterpretarea ființei), de Albert Camus și Jean-Paul Sartre (pentru existențialismul fără Dumnezeu) ori de Vasili Kandinsky, Pablo Picasso și Igor Stravinski (pentru ideea artei ca expresie a haosului creativ). # Considera că filosofia nu trebuie să caute „adevărul”, ci să vindece, să fie o „fiziologie a culturii” iar gîndirea să ne redea vitalitatea, nu să ne închidă într-un sistem. De aici și preferința lui pentru figuri precum Zarathustra: nu teoretician, ci profet-poet. # Cînd Nietzsche spune „Dumnezeu a murit”, nu proclamă victoria științei asupra religiei, ci dezintegrarea sensului într-o lume fără valori absolute. Pentru el, nihilismul n-a fost o doctrină, ci o boală a epocii moderne iar întreaga sa filosofie nu este altceva decît o încercare de a o depăși, prin crearea unor valori noi. # Alte lucrări importante (selectiv): «Dincolo de bine și de rău» (1886), «Amurgul idolilor» (1888), «Anticristul» (1888), «Voința de putere» (postum, 1906).