Însă copleșiţi de griji, de nelinişti şi de frici lăuntrice, cu sufletele înnegurate şi chircite de vitregia vremurilor pe care le traversăm, foarte mulţi dintre noi uită, printre multe altele, că, în această zi venea pe lume** la cumpăna dintre secole, în Botenii Muscelului, acela care avea să devină genialul filosof şi gînditor Petre Ţuţea, strălucit reprezentant al unei generaţii exemplare – Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Radu Gyr, Nichifor Crainic – patronată de însuşi spiritul ei tutelar, profesorul Nae Ionescu.
Cine sunt eu şi ce vreau?, s-a întrebat, nu o singură dată, Petre Ţuţea. Pentru ca tot el să încerce un posibil răspuns: „Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămîne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”
Petre Țuțea cu fratele său și mama sa
Conştiinţă nepereche, spirit pătrunzător, orator de geniu, un adevărat Socrate român, cum nu de puţine ori a fost numit – Eu am fost asemănat cu Socrate. Atît el cît şi eu, în actele căutării, căutăm la scara noastră de oameni neaflînd şi ştim neştiind. Atît. Socrate a fost pentru mine un model existenţial. Dar raportat la Iisus îşi pierde semnificaţia. El a căutat un zeu. Eu, de pildă, nu-l caut, că-l am. –, după o lipsită de importanţă perioadă (în anii tinereţii) de flirt politic cu anumite cercuri și ideologii de stînga – despre care chiar el spunea, de altfel, cu sarcasmu-i inegalabil: Am fost în tinereţe de stînga din generozitate. Pentru că, vorba ceea: dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stînga şi nu eşti conservator, eşti cretin. Confundam în tinereţe comunismul cu comunitarismul. – se „dumireşte” rapid (cum i-a spus profesorul Nae Ionescu: „Omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte.”) şi se va situa, pînă în clipa în care va închide ochii, pe poziţii politice de dreapta, fapt pentru care, în regimul comunist, va face 13 ani de temniţă grea (5 ani – între 1948 şi 1953 – apoi încă 8, între 1956 şi 1964). Numai un gînditor de talia lui a putut spune, între zidurile de Ev Mediu ale Aiudului: Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el.
 |
| Emil Cioran și Petre Țuțea |
N-a încetat nici o clipă – în libertate ca şi în închisoare – să propăvăduiască valorile spirituale creştin-ortodoxe şi iubirea pentru neamul său. A fost, fără doar şi poate, liderul de necontestat al acelei excepţionale generaţii – tutelată, cum aminteam, de profesorul Nae Ionescu – de departe cea mai valoroasă din istoria culturii române, deşi niciodată, cu modestia-i proverbială – generată, parcă, de acel anonimat bine lucrător monahal (în fond, o xeniteia de sorginte românească), în spatele căruia s-a aflat întreaga-i existenţă –, n-a vrut să recunoască acest lucru.
Apoi, a mai fost, pentru alte multe generaţii, idol şi model. A fost chiar acuzat, la un moment dat, că a „corupt tineretul”. Şi-a asumat cu demnitate stupida incriminare, plătind cu vîrf şi îndesat pentru aceasta.
Minte enciclopedică, Ţuţea a fost prototipul gînditorului creştin desăvîrşit, din stirpea întîrziată şi atît de rară a renascentiştilor români… Dacă pseudo-cugetători neo-stahanovişti preamăreau, după acel tragic decembrie ’89, falsele valori ale unei democraţii ce se voia cu orice chip originală, iată cum definea Petre Ţuţea, cu mult înainte, pe la 1937, într-un pentalog sui-generis, însuşirile unui adevărat cetăţean român:
I. Să fie creştin, conştiinţa religioasă fiind definitorie pentru om;
II. Să fie dispus a-şi da viaţa pentru România fără regret;
III. Să nu înşele pe nimeni”
IV. Să nu necinstească nici o fecioară, pentru a nu ofensa Majestatea Maicii Domnului;
V. Să-şi cunoască limitele şi să respecte ceea ce poate face altul şi nu poate face el.
Pentru acestea şi pentru încă multe alte asemenea „acte de corupţie” a tinerelor generaţii, Petre Ţuţea s-a „bucurat” din plin, timp de 13 ani – aşa cum pomeneam mai înainte – de „binefacerile” unor instituţii numite şi azi puşcării, din localităţi numite şi azi Bucureşti, Aiud, Ocnele Mari ori Jilava.
Aşa cum excepţional scria*** eseistul Dan Ciachir, (…) Noica a format, în vreme ce Ţuţea a zidit; a edificat. A făcut asta oriunde: în închisoare, pe stradă, în case particulare sau în cafenea. Generos şi optimist, rîzînd în hohote cu poftă, Petre Ţuţea, care începuse un tratat de antropologie, iubea cu adevărat omul. Tratatul proiectat l-a scris prin însăşi existenţa sa.
Cu Ţuţea s-a încheiat un mileniu şi tot cu el s-a deschis un altul.
Oare cum s-ar putea defini, pe scurt, o asemenea personalitate greu încadrabilă într-o anume categorie? Cine este, de fapt, Petre Ţuţea? Ar fi putut, în stilul său caracteristic, să afirme despre sine: «Pînă şi un prost vede că sînt inconfundabil», scria undeva Gabriel Liiceanu, cel care, de bună seamă, prin tot ceea ce a întreprins de-a lungul ultimilor ani, ni l-a (re)dat pe Ţuţea la adevărata sa dimensiune. Un posibil răspuns.
Într-adevăr, Ţuţea a fost cineva inconfundabil.
Note
* Scrisoare a lui Emil Cioran către Bucur Ţincu (apud. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, ed. Arta Grafică, ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Bucureşti, 1992)
** Petre Ţuţea s-a născut la 6 octombrie 1902, Boteni, Muscel şi a murit în ziua de 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana” din Bucureşti.
*** În studiul Despărţirea deŢuţea din volumul Luciditate şi nostalgie (Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1999)
