Haihui printre sunete

Red Garland Trio

Red Garland - pian

Paul Chambers - bass

Art Taylor - drums

A Garland Of Red

(1956)

Filmoteca de dinamită

Coloana sau Lecţia despre infinit

(un documentar de Laurențiu Damian, 2001)

Brâncuși și Man Ray (stînga) 

Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.

Constantin Brâncuși

Muzicoteca de dinamită

Savoy Brown

Looking In

(1970)

Kim Simmonds – lead guitar, piano

Lonesome Dave – vocals, guitar

Roger Earl – drums

Tone Stevens – bass

Additional musicians
Owen Finnegan – congas

Poemoteca

Buburuza
(foto: B.-L.S)

Poveste*

Cînd erai tu foarte mică,

gălbenuș pulsînd sub coajă,

cînd întreaga ta făptură

era jumătate vrajă,

cînd beai aerul cu mine,

cînd visai în visul meu,

cînd vedeai lumina lumii

pe care-o vedeam doar eu…

Ei, dar e-o Poveste lungă

despre Dor și Duioșie,

e o stranie poveste

despre Aripi-care-cresc,

pe care cînd vei fi mare

poate-odată și odată

tot am să ți-o povestesc.

Daniela Crăsnaru

* Din volumul «Carte pentru fata Gu, o fetiță cum ești tu»

(Editura «Ion Creangă », 1982)

Poezie mută, pictura...

DIEGO VELÁZQUEZ

(Diego Rodríguez de Silva y Velázquez, 1599-1660)

Isabel de Borbón
(ulei pe canavas, cca. 1635, Muzeul Prado, Madrid)

Memento

Nicolae Iorga

(5.VI.1871–27.XI.1940)

Nicolae - în stînga -, alături de fratele său George. 

(Sursa: N. Iorga, „Pagini de tinerețe”, E.P.L., vol. I, p. XXXVII, 1968)

„Soluţia greutǎţilor de astăzi sǎ o căutǎm cu mîna întinsǎ în toate părţile de unde nu se mai poate da nimic? Cu mîna de cerșetor care se poate întoarce înapoi plesnitǎ pînă la sînge, așa sǎ se caute soluţia crizei de care suferǎ acest popor?

Este un singur loc în care aceastǎ soluţie se poate cǎuta, fiindcǎ numai acolo este succesul asigurat, cel mai nobil succes și asigurat în chipul cel mai desăvîrșit: în sufletul nostru însuși. În sufletul nostru creator, din care pleacǎ încrederea în muncă, prin care toate cele rele se pot face bune, precum prin stricăciunea acestui suflet, prin lipsa de hotărîre, prin lipsa de solidaritate s-a ajuns acolo unde sîntem acuma.

Nici cu petrecǎtorii cari o duc bine astăzi, nici cu criticii ușori cari nu vǎd bîrna din ochiul lor și au uitat pǎcatele lor proprii de unde pleacă, nu păcatele, dar suferinţele acelor cari guverneazǎ astăzi, nu cu aceștia se va drege România, ci se va drege cu oameni tineri sau bǎtrîni, bărbaţi sau femei, cari știu ce e neamul lor și cari înţeleg că meritul unei societăţi nu stǎ în a vegeta în împrejurǎri bune, ci în a birui vremurile rele care ne stau împotrivă.”*

Neamul Românesc, 31 mai 1932

* Fragment din „Optimism moral”, în volumul „Sfaturi pe întunerec – conferinţe la radio”,

 ed. Militarǎ, București, 1976

Memento

NAE IONESCU

Nae Ionescu văzut de Oscar Han
(bust în bronz, 1928)

„Să mărturisim Paștele!

Cînd începe o treabă, românul își face mai întîi o cruce. De ce? Ca să cheme în ajutor pe Dumnezeu? Nu tocmai. Ci ca să pună acțiunea lui sub egida lumii celeilalte, de la care totul purcede; ca să deschidă înspre realitățile lui concrete poarta prin care să pătrundă Puterile și Stăpâniile, ca să restabilească unitatea originară dintre Dumnezeu și creațiune. Crucea aceea simplă, înfricată și umilă este – cine s-ar fi gîndit? – mărtuisirea și închinarea cotidiană a Paștelor. Căci Paștele asta sunt: marea dramă prin care, după hotărârea lui Dumnezeu, s-au aruncat iarăși punți de legătură între creațiune și Stăpânul ei.”

Nae Ionescu

(12 aprilie 1931)

Portret de Viorel Lascăr
(pictură în ulei, 1914)

„A înviat Hristos!

Și astfel Învierea nu este actul prin care noi am fost mântuiți; ci numai anunțarea și definirea lumii în care vom trăi după Judecata de Apoi. «Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcînd...” Moartea Lui – deci jertfa Lui – este faptul hotărîtor al mântuirii noastre. Învierea este doar semn pentru viața veacului ce va să vie, deci nu a veacului care, pentru noi, este în acest moment. Să lăsăm deci interpretările și încercările de a înțelege și să mărturisim smeriți credința noastră nestrămutată: și a înviat a treia zi, după Scripturi.”

Nae Ionescu

(20 aprile 1930)

În această zi a anului 1890 se năștea NAE IONESCU ( Nicolae C. Ionescu, m. 1940), profesor de logică și de metafizică la Universitatea din București, unul dintre redutabilii și extrem de influenții publiciști ai perioadei interbelice, creator al unei școli filozofice din care au făcut parte Mircea Vulcănescu (i-a fost prim monograf) , Mircea Eliade (i-a fost și asistent la Universitate şi prim editor), Vasile Băncilă, E. M. Cioran, Constantin Noica, Constantin Floru, Petre Țuțea ș.a. A făcut studii de filozofie la București, pe care le-a continuat cu o specializare în Germania, încheiată printr-un doctorat susținut la Munchen, în 1919. A fost asistent al profesorului C. Rădulescu-Motru, apoi conferențiar la Catedra de logică și metafizică a Universității din București. A predat cursuri de logică, istorie a logicii, metafizică, filozofie a religiei, acest adevărat „Socrate al românilor“, cum deseori a fost numit, a refuzat să-și tipărească vreo lucrare în timpul vieții. Discipolii săi au litografiat 12 cursuri, dintre care patru au fost tipărite între anii 1941–1944. A condus revista Cuvântul (1926–1934, 1938), celebră în epocă, și a colaborat la periodice precum Noua Revista Română, Studii filosofice, Revista de filosofie, Cuvântul studențesc, Predania ș.a. Din bogata sa publicistică, Mircea Eliade a realizat în 1937 culegerea Roza vânturilor.

S-au scris cîteva volume extrem de valoaroase despre opera și personalitatea profesorului, precum cele aparținînd lui Mircea Vulcănescu (De la Nae Ionescu la Criterion), nepoatei sale, Elena Margareta Ionescu (Nae și Margareta), lui Liviu Bordaş (Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei) sau prietenului meu Dan Ciachir (Gînduri despre Nae Ionescu) ori lui George Voicu (Mitul Nae Ionescu), pentru a nu mai vorbi despre cele patru masive volume biografice ale Dorei Mezdrea. Cum, de altfel, s-au scris și cîteva cărți lipsite de relevanță, vehiculînd informații denaturate (dacă nu chiar rău-voitoare), pe care nu le voi mai pomeni aici.

Poezie mută, pictura...

Credința, Nădejdea, Iubirea
(pictură de Anna Ermolaeva)

Poemoteca

Poezia nu poate fi expresia liniei de partid. Poezia înseamnă să zaci noaptea cu lumina stinsă, să gîndești ceea ce gîndești cu adevărat, să dezvălui lumea ta interioară lumii din afară, asta face poetul.

Allen Ginsberg

(3 iunie 1926 – 5 aprilie 1997)

După Yeats*

parfumul de tămâie umple acum aerul

încîntare după încîntare,

o cină liniștită în încăperea cu covoare,

muzică șerpuind din Orient în urechea mea,

toți prietenii tolăniți pe saltele strălucitoare,

tablouri vechi pe pereți, poezie veche

ce pare nouă, rîzînd de o mică

statuetă mistică aurită, ceai pe masa albă.

(New York, 26 aprilie 1964)

Profeție

Cum nu mai sînt tînăr în viaţa asta

şi-mi pare că nu mai sînt

atîtea plăceri după care să tînnjesc

Ce fericire să fii liber

să scrii despre maşini şi războaie, adevărurile epocilor,

să arunci vechi şi inutile

cravate şi pantaloni care nu ţi se potrivesc.

(9 ianuarie 1985)

* Din volumul „Howl și alte poeme” (antologie, 1947 – 1997, Polirom, 2010, 

traducere de Domnica Drumea și Petru Ilieșu)

ALLEN IRWIN GINSBERG este unul dintre cei mai importanți poeți americani ai secolului al XX-lea, un simbol al contraculturii americane a anilor ’50–’70 și unul dintre vîrfurile de lance ale curentului «Beat Generation», alături de alți mari scriitori americani (Jack Kerouac, William S. Burroughs, Gregory Corso), cu care a fost prieten și colaborator.

Cu Jack Kerouac

A fost un critic vehement al abuzurilor societății de consum americane și conformismului. A militat pentru libertatea de exprimare, fiind un activist social extrem de vocal și un declarat și acerb antimilitarist (s-a opus virulent războiului din Vietnam).

A susținut nenumărate performance-uri poetice publice în care își recita versurile cu acompaniament muzical, unul dintre prietenii și colaboratorii săi cei mai apropiați, cu care împărtășea viziuni artistice similare, fiind celebrul muzician și poet Bob Dylan, alături de care a călătorit în turneul acestuia Rolling Thunder Revue (1975). De altfel, Ginsberg avea să (re)apară și în documentarul celebrului regizor Martin Scorsese, „Rolling Thunder Revue: A Bob Dylan Story”, în anul 2019. Philip Glass, celebrul compozitor de muzică minimalistă a colaborat cu Ginsberg în proiectul Hydrogen Jukebox (1990), o complexă operă contemporană bazată pe textele sale iar poeta și muziciana punk Patti Smith va apărea în multe recitaluri publice alături de Ginsberg. Don Cherry, David Amram și Steven Taylor sînt numele altor muzicieni de notorietate care au colaborat cu Ginsberg în aparițiile sale publice, aceștia folosind versurile sale în compozițiile lor. De altfel, Ginsberg avea să înregistreze și propriul său album, Songs of Innocence and Experience (1970), un omagiu adus lui William Blake (1757-1827), care alături de Walt Whitmann (1819-1892) a fost unul dintre poeții care au influențat sensibil creația sa.

Allen Ginsberg & Bob Dylan

la mormîntul prozatorului Jack Kerouac

din cimitirul orășelului natal al acestuia,

Lowell (Massachussets, SUA, 1975).

Poemul care l-a impus în atenția opiniei publice, care l-a consacrat și care a declanșat serioase controverse provocate de limbajul explicit și, deopotrivă, de abordarea unor teme tabu în epocă (sexualitatea, drogurile, alienarea) a fost Howl (Urletul, 1956).

Alte volume de poezie semnificative: Kaddish and Other Poems (Kaddish și alte poeme, 1961), Reality Sandwiches (Sendvișurile realității, 1963) și The Fall of America (Căderea Americii, 1972, volum cîștigător al Premiului Național pentru Carte al SUA). În limba română a apărut volumul Howl și alte poeme (antologie, 1947 – 1997, Polirom, 2010, traducere de Domnica Drumea și Petru Ilieșu), reprezentînd o selecție din poemele celebre ale lui Ginsberg, printre care Howl (1956), America (1956) și Kaddish (1961), alături de cîteva creații de dată mai recentă, din volume precum White Shroud (Giulgiul alb, 1986) sau Cosmopolitan Greetings (Salutări Cosmopolitane, 1994).

Raftul cărților (cu zîmbetul pe buze despre moarte și alte năluciri)

Regret că numele meu a fost menţionat printre cele ale unor mari autori, fiindcă aceştia au prostul obicei să moară. Chaucer e mort, Spencer e mort, la fel şi Milton, şi Shakespeare, şi nici eu nu mă simt prea bine.

Mark Twain

La începutul lunii iunie a anului 1897, celebrul scriitor american MARK TWAIN (pe numele său real Samuel Longhorn Clemens, 1835–1910), cel numit de William Faulkner „părintele literaturii americane”, a demontat, în stilul său caracteristic, plin de un umor păstos și cu o ironie bine controlată, absolut toate zvonurile false care circulau în acele zile pe seama presupusei sale morți, pronunțînd o antologică propoziție, care va intra rapid în istorie, însă ușor modificată, față de cum avea s-o relateze mai tîrziu, în memoriile sale, însuși scriitorul: Știrea despre moartea mea a fost o exagerare! (The report of my death was an exaggeration!).
De fapt, reacția verbală întreagă, pe care scriitorul ar fi avut-o (așa cum au reprodus-o, ulterior, persoane din anturajul său), a fost: Pot să înţeleg perfect cum a circulat știrea morții mele, pentru că am auzit din surse sigure că am murit. Totuși, relatarea despre moartea mea a fost o exagerare!
Mark Twain s-a născut şi a murit în anii de apariţie ai Cometei Halley. Albert Paine, biograful și contemporanul său, a spus că Twain, cu un an înaintea morții sale, a afirmat cu seninătate: Am sosit cu Cometa Halley, în 1835. Va apărea din nou la anul, şi mă aştept să mă duc cu ea. Ar fi cea mai mare dezamăgire a vieţii mele dacă nu mă duc cu cometa lui Halley. Atotputernicul a spus, fără îndoială: «Aici sunt ciudaţii ăştia doi, fără rost; au sosit împreună, trebuie să plece împreună». Q.e.d.

Ţin minte că acum nouă ani [2 iunie 1897 – n.m. B.-L.S.], cînd locuiam în Tedworth Square, la Londra, ziarele americane au primit prin telegraf ştirea că aş fi pe moarte. Muribundul nu eram eu, ci un alt Clemens, un văr al meu, care s-ar fi cuvenit să moară, dar a scăpat, nu ştiu nici eu prin ce tertipuri sau alte manopere caracteristice clanului nostru.
Corespondenţii din Londra ai ziarelor americane au început să mă asalteze, potrivit instrucţiunilor telegrafice ale patronilor lor, spre a se interesa de starea mea. Eram sănătos, şi asta i-a făcut pe toţi să se mire şi să fie nemulţumiţi că mă găsesc citind şi fumînd liniştit în biroul meu, adică aproape fără valoare ca subiect pentru o telegramă transatlantică.
Printre aceşti corespondenţi se afla şi un tînăr irlandez, grav, blînd şi simpatic, care a încercat din răsputeri să-şi ascundă dezamăgirea şi să pară bucuros; acesta mi-a spus că ziarul său, «Evening Sun», îi telegrafiase că la New York se zvoneşte că aş fi murit. Ce să telegrafieze drept răspuns? m-a întrebat el.
– Spune-le că zvonul este exagerat, l-am sfătuit eu.
Individul a plecat solemn, fără să zîmbească, şi a expediat o telegramă reproducînd întocmai aceste cuvinte. Ele au înveselit omenirea şi sunt citate din cînd în cînd în presă ori de cîte ori ziariştii vor să risipească vreun zvon exagerat.
Următorul care a venit să mă vadă a fost tot un irlandez. Ținea în mînă o depeșă primită din partea ziarului «World» din New York, și mi-am dat seama că se străduiește să aducă vorba despre ea, cu ajutorul atîtor amabilități și drăgălășenii, încît m-a făcut curios să văd ce scrie în depeșa aceea. Iată de ce, la primul prilej, i-am smuls-o din mînă. Telegrama avea următorul cuprins: DACĂ MARK TWAIN PE MOARTE, TRIMITE CINCI SUTE CUVINTE, DACĂ MORT, O MIE CUVINTE.*
30.04.1906

Mark Twain

* În volumul «Vorbesc din mormînt», Editura pentru Literatură Univerală, Bucureşti, 1962, p. 159

MEMENTO

„Mi-e sete de aer…”

 

Am fost prins în romanţa deziluziei,

înainte ca toate să devină iluzie.

Jack Kerouac

Ionel Theodor Fernic.

Un nume care, în mod normal, pentru orice iubitor de muzică aleasă – fie ea numită romanţă, tango, vals sau chiar populară – n-ar mai avea nevoie de nici o prezentare.

Cîţi dintre noi, cei care iubim muzica adevărată, n-au ascultat şi fredonat celebrele romanţe Balada crucii de mesteacăn, Barcarola, Îţi mai aduci aminte, doamnă? ori La umbra nucului bătrîn? 

Cîţi dintre noi nu şi-au lăsat paşii în voia languroaselor tangouri Iubesc femeia, Adio doamnă, Nunuţa, Pe boltă când apare luna, Pentru tine am făcut nebunii ori ale valsurilor Margaritta şi Plîns de ţigan? 

Cîţi dintre noi nu şi-au lăsat gîndurile să hoinărească – la umbra binecuvîntată a unei grădini de vară, în preajma unor brumate pahare parfumate cu floare de Cotnari, sub perdelele străvezii de fum albăstriu ale fleicilor sfîrîind barbar deasupra cărbunilor încinşi – la braţetă cu sonurile sprinţar-şugubeţe numite Mă dusei la Maglavit, să mă vindec de iubit, Bea naşu’ cu fină-sa ori Suflecată pân’ la brâu? 

Cu siguranţă, destui…

Cum la fel de adevărat e şi faptul că, în ziua de azi, puţini, tot mai puţini sînt şi aceia care-şi mai amintesc că numele părintelui acestor giuvaericale ale muzicii uşoare româneşti dintotdeauna este Ionel Fernic. Cum, pesemne, la fel de puţini mai sunt şi aceia care mai cunosc faptul că Ionel Fernic a fost un talentat actor şi poet, un aprig jurnalist şi un temut pamfletar, un pianist frenetic, un vajnic cupletist, un subtil prozator, regizor şi director de teatru de amatori, un abil organizator de spectacole, paraşutist şi aviator sportiv ş.a.m.d …

Cu o biografie cum, poate, numai unor mari personalităţi le-a fost dat să aibă, Fernic a fost un personaj uşor detectabil în rara categorie a celor care, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventaţi.

Născut* la cumpăna dintre secole la Târgovişte într-o familie de condiţie medie, îşi va petrece copilăria şi adolescenţa la Galaţi, lîngă bunici. (...) eram spaima mahalalei – ca bătăuş fără pereche, şi aveam mare pasiune pentru păsărele: scatii şi sticleţi, e tot ce avea să-şi amintească, mult mai tîrziu, despre anii primilor săi paşi în viaţă.

Absolvă cursul primar (la Şcoala Evanghelică Lutherană, unde ajunsese dintr-un capriciu al mamei sale) în Bucureşti, apoi, cu o foarte mare conştiinciozitate, liceul Vasile Alecsandri din Galaţi, perioadă în care devine elevul profesorului de pian Theodor Fuchs**. Acest profesor – invitat în ţară de maestrul George Enescu şi stabilit la Galaţi – a fost acela care a descoperit talentul pentru muzică în general şi pentru compoziţie, în special, al adolescentului Fernic. A urmat, aşadar, lecţii de pian, chitară, armonie, teorie-solfegiu şi compoziţie în casa profesorului Fuchs. Aici se pare că a cîntat şi prima sa piesă (în 1919), romanţa „Cruce albă de mesteacăn” (sau Balada crucii de mesteacăn, pe versuri de Arthur Enăşescu), iar ulterior, la Bucureşti, cu Iosif Paschill (pian, armonie). Tot din această perioadă a început să se manifeste şi dragostea sa pentru aviaţie, îmboldit – cu certitudine – de vărul său George (Gheorghe) Fernic, cel care avea să dispară în mod tragic, în timpul unui miting aviatic desfăşurat la Chicago (în anul 1930). De mic copil – avea să-şi amintească mai tîrziu Fernic – visul meu a fost să zbor şi, împreună cu regretatul meu văr George Gh. Fernic – căzut eroic la marele Miting Internaţional de aviaţie de la Chicago, la 22 octombrie 1930 – construiam din cutii goale de portocale, avioane. Moartea vărului meu nu a făcut decât să aţâţe şi mai rău flacăra ce îmi ardea sufletul şi nu aşteptam decât ziua să purced pe glorioasele urme lăsate de el. Cu toate că părinţii l-au îndrumat către muzică – deşi, tatăl, pentru a-i continua profesiunea şi l-ar fi dorit inginer – Fernic se înscrie la secţia de… artă dramatică (!) a Conservatorului din Bucureşti (clasa de actorie a maeştrilor Ion Soreanu şi Aristide Demetriad). Nu-l atrag prea tare aceste cursuri (pe care le absolvă în 1924), cu toate că intrase primul şi devenise, doar după trei luni, bursier al Teatrului Naţional, avînd parteneri nume mari ale scenei: Ion Manolescu, Mişu Fotino, Nicolae Bălţăţeanu, Aristide Demetriad etc. (…) mi-am dat seama că n-am talent nici de doi bani. Aplauze furtunoase? Succesul? Rezultatul mascalţoneriilor la care mă pretam… Compusese doar două romanţe (Cruce albă de mesteacăn şi Ţiganca, ambele pe versurile lui Arthur Enășescu) pentru care primise modesta sumă de 150 de lei drepturi de autor.

Era anul 1925 cînd şi-a început armata la „Şcoala de ofiţeri de rezervă de infanterie” din Ploieşti, unde va rămîne un an şi jumătate, ca ofiţer T.T.R.-ist, perioadă în care, ca „pasager” însă, avea să zboare pentru prima oară. La puţin timp după terminarea armatei revine la Ploieşti fără nici o lețcaie în buzunar. Îşi face veacul la plăcintăria-bodegă a grecului Kalderimis, nu pentru „calităţile” vocale ale stăpânului, ci pentru că putea mînca şi bea pe veresie. Stătea cu chirie la coana Miţa Treimustăţi, o femeie aparţinând sexului gras, de profesiune ghicitoare în palmă, cărţi, cafea, ghioc şi alte obiecte, pe strada Ulierului, la numărul 5. Este angajat dirijor de orchestră – peste trei ţigani şi-o flautistă mulatră – la Modern, singurul cinematograf din oraş. Scoate Să nu te superi că te-njur, un periodic satiric, a cărui redacţie se afla în singura cameră în care locuia. După doi ani în care revista s-a bucurat de succes – banii curgeau şi crâşmarii se bucurau –, tirajul se diminuează pe zi ce trece şi gazeta moare. Fără bani puşi deoparte, Fernic riscă şi îşi tipăreşte pe datorie un volum de schiţe (Misterele de la Mizil, 1927), apoi unul de versuri (Prăpăstii, 1928), de pe urma cărora scoate bani buni. Mai publică un basm în versuri (Gruia cel voinic şi Moş Novac, tatăl său), o reuşită piesă de teatru, Pui de lei, de inspiraţie folclorică şi traducerea (din limba franceză) a volumului Catrene de Omar Khayyam (1931), care reprezintă, de altfel, prima tălmăcire a poetului persan apărută în limba română.

Tot la Ploiești, tînărul Ionel Fernic a început să cîștige ceva bănuți, încheind un anganjament cu proprietarul berăriei Piccadily, să-și cînte, acompaniindu-se la pian, propriile compoziții, locația respectivă fiind recunoscută pentru faptul că acolo prestase orchestra Nicu Stănescu, alături de violonistul V. Moldoveanu, cel care în 1937 l-a însoțit pe maestrul Grigoraș Dinicu și pe Maria Tănase la New York. Fire boemă, cheltuitor peste măsură, apucă doar să-şi achite datoriile şi, apoi, trai pe vătrai! Însă după o lună, rămîne fără nici un sfanț! Se apucă temeinic de compus şi, cum romanţa căzuse în desuetudine în faţa tangoului, în 1931 scrie Minciuna, primul său tango, o prostie muzicală care a cunoscut un succes fără precedent, cum nota mai tîrziu. Cu rare excepţii, textele şi le scria sigur. 

A dat la iveală, într-un ritm ameţitor, o întreagă pleiadă de melodii care, în scurt timp, 

l-au făcut cel mai bine plătit compozitor – de către editori – din România (Adio doamnă, Beau, Iubesc femeia, Minte-mă, Scrisoare de amor sînt doar cîteva dintre cele mai cunoscute). Deseori spunea apropiaţilor: Pe toate aceste fleacuri muzicale – cu excepţia a două-trei romanţe – eu, personal, nu dau doi bani. Că au plăcut marelui public, asta e cu totul altceva.

Era în culmea gloriei. Avea tot ce-şi putea dori: bani, vin, femei. Devenise celebru, fiind arătat cu degetul pe stradă! În anii ʼ34-’35 se mută în Bucureşti. Piesele sale erau cîntate de orchestre (conduse de Grigoraş Dinicu, Petrică Moţoi, Ionescu-Găină, fraţii Victor şi Nicuşor Predescu) şi interpreţi notorii (Cristian Vasile, Titi Botez, Zavaidoc, Ion Luican, Dorina Drăghici, Ioana Radu, Gică Petrescu) în marile localuri ale vremii (Trocadero, Mon Jardin, Lido, Gambrinus, Carul cu bere, Roata lumii, Grand). Cincinat Pavelescu îi încredinţează versurile pentru Îţi mai aduci aminte, doamnă?”  iar Ion Minulescu pentru Romanţa celei care minte. 

Se căsătoreşte cu Nunuţa Morţun (fiica celebrului actor Ion Morţun) de care, apoi, divorţează. Vor rămîne două superbe romanţe, marcînd momentele: Nunuţa, numai tu şi Adio, doamnă. Ale vieţii valuri… Romantic incorigibil, se va mai căsători de două ori. Şi va divorţa tot de atîtea. Din 15 decembrie 1930 devine membru al Societăţii Compozitorilor Români.

În paralel, urmează cursurile «Școlii de pilotaj „Mircea Cantacuzino”» de la Băneasa, pe care le absolvă în 1935, primind brevetul de pilot de turism şi sport, dovedind o conştiinciozitate remarcabilă, remarcată de instructori şi colegi, cu totul contrară firii sale visătoare. Cu lapidaritate şi umor, el avea să-şi amintească despre această perioadă a vieţii sale :De data aceasta, aleasa inimii mele avea în loc de braţe, două aripi, în loc de sâni, două roţi, în loc de trup un fuselaj, în loc de gură, un motor de o sută de cai putere.

Între 1935 şi 1938 îşi dedică, practic, întreaga viaţă, aviaţiei şi paraşutismului, fiind unul dintre primii sportivi români în domeniu. „Este divină şi fantastică această călătorie în misterioasa tăcere a oceanului de azur”, scrie despre salturile cu paraşuta. Este prezent la cele mai importante mitinguri aviatice, chiar dacă la ultimul la care a participat („Meetingul ARPA” – Ismail, 4 octombrie 1936) s-a accidentat grav, în urma unui salt cu paraşuta fracturându-şi un picior. Fapt care nu l-a împiedicat să piloteze în continuare.

Ionel Fernic alături de aviatoarea Mariana Drăgescu (1912-2013),

o temerară a Escadrilei Albe, în timpul celui de-al doilea război mondial.

(sursa foto: chindiamedia.ro)

Ca o recunoaştere a întregii sale activităţi sportive, este numit comandant al Şcolii de Aviaţie Civilă a «Asociaţiei Române pentru Propaganda Aviaţiei» (ARPA) din Cernăuţi (1937–1938). În urma performanţei sale aviatice în care a traversat munţii (pe ruta Bucureşti Băneasa – Braşov şi retur), a fost decorat cu una dintre cele mai importante distincţii ale vremii, „Crucea de Aur” a Ordinului „Virtutea Aeronautică”, care i-a fost conferită de însuşi Regele Carol al II-lea (1938).

Ionel Fernic şi Smaranda Brăescu lângă avionul acesteia (23 martie 1938).

Colecţia G-ral Neculai Staicu-Buciumeni.

A venit însă, acea fatidică zi de 22 iulie 1938, cînd avionul de pasageri al companiei poloneze LOT, venind dinspre Varşovia, a făcut escală la Cernăuţi, în drum spre Bucureşti. Cum toate locurile erau ocupate şi cum Fernic trebuia să ajungă urgent în Capitală (unde urma să participe la funeraliile Reginei Maria), un bun prieten – Lelius Popescu, avocat al Direcţiei Aviaţiei Civile – îi cedează locul său din avion. La cîteva minute după decolare, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc, avionul se zdrobeşte în pădurea Negrileasa din apropierea satului bucovinean Stulpicani. N-a existat nici un supravieţuitor. S-au emis mai multe ipoteze legate de acest inexplicabil şi tragic accident, inclusiv şi aceea a unui posibil atentat, fiind invocată în acest sens prezenţa la bordul aeronavei a ataşatului militar al Japoniei la Varşovia.

Ilustrațiunea română, Anul X, nr. 31, miercuri 27 iulie 1938

La 37 de ani de-abia împliniţi, sfîrşea tragic cel care, paradoxal, în ciuda celor peste 400 (!) de cîntece scrise, a considerat întotdeauna zborul ca fiind adevăratul său violon d’Ingres: Am trecut prin toate meseriile în viaţă. Am fost, pe rând: actor prost, compozitor bunicel, ziarist «revolver», şef de orchestră prost, cântăreţ bisericesc, profesor de vioară, funcţionar la primărie etc., etc. Acum sunt aviator. Visuri? Ce visuri poate avea un aviator civil? Unul singur: să-şi poată cumpăra un avion cu care să străbată lumea în lung şi-n lat (...)

Realitatea Ilustrată, Anul XII, nr. 602, 3 august 1938.

Corpul neînsufleţit a fost adus la Bucureşti şi incinerat pe 29 iulie la Crematoriul „Şerban Vodă”. 

Pe 20 iulie 1984, urna funerară a lui Fernic a fost adusă la Cimitirul Ghencea-militar şi depusă în cadrul unei ceremonii în morm]ntul fostului locotenent-colonel Traian Dumitrescu-Popa, aviator şi recordmen internaţional la paraşutism.

Ionel Fernic nu mai este. Însă în urma sa a rămas un minunat univers sonor, alcătuit din sute de nepieritoare cîntece, care nu reprezintă altceva decît cristale pure ale sufletului său perpetuu neliniştit şi care, ca într-un nevăzut puzzle, refac continuu întregul.

Pentru că, în fond, Ionel Fernic nu este altceva decît un singur şi nesfîrşit CÎNTEC...

* n. 29 mai 1901, Tîrgovişte – m. 22 iulie 1938, Stulpicani, judeţul Suceava
** Theodor Fuchs (1853-!953), pianist, compozitor,critic muzical şi pedagog român.A studiat la Conservatorul din Bucureşti şi la Viena.Autor de opere,balete,simfonii,concerte, piese corale, instrumentale (rapsodii pentru pian şi sonate) şi vocale cu acompaniament pentru pian. A fost acompaniatorul preferat al lui George Enescu pentru muzica de cameră, participând frecvent la concertele unor mari solişti care au vizitat România.

Bibliografie (selectiv):
- Ilustrațiunea română, Catastrofa aviatică din Munții Bucovinei, Anul X, nr. 31, miercuri 27 iulie 1938;
-Realitatea Ilustrată, Epilogul accidentului de avion din Munții Câmpulungului, Anul XII, nr. 602, 3 august 1938;
-Viorel Cosma, Muzicieni români – Lexicon, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1970;
- Ionel Fernic. Compozitorul înălțimilor. Din amintirile unor interpreți români, ediție îngrijită de dr. Constantin Ucrain, Editura Muzicală, București, 1983;
-S. Massler, 150 de romanțe, Editura Muzicală, București, 1984;
- www.bvau.ro,
- https://historia.ro/sectiune/portret/viata-furtunoasa-a-celui-care-a-compus-400-de-2266355.html

Maria Răducanu şi Maxim Belciug 

 Minciuna 

MEMENTO

LIGETI

Este necesar să explorez conexiuni pe care alții nu le-au recunoscut încă, să conturez structuri care nu au existat pînă acum.

György Ligeti

Născut pe 28 mai 1923 (la Dicsőszentmárton / Diciosânmartin, azi Târnăveni) într-o familie transilvăneană, GYÖRGY SÁNDOR LIGETI a fost un muzician maghiar de origine evreiască, considerat unul dintre cei mai de seamă compozitori ai secolului al XX-lea. Stilul său inovator, explorările sonore unice și complexitatea ritmică, au reprezentat doar cîteva dintre caracteristicile definitorii ale creației sale care l-au consacrat în lumea muzicii contemporane.

Și-a început studiile muzicale la Cluj, în 1941 (devenind, la clasa de compoziție, discipol al profesorului Ferenc Parkas), după război, continuîndu-le la Academia de Muzică «Franz Liszt» din Budapesta, unde a aprofundat creațiile muzicale ale unor compozitori celebri, precum Mauricio Raúl Kagel (1931-2008), Pierre Boulez (1925-2016) și Karlheinz Stockhausen (1928-2007), și unde a elaborat primele sale lucrări, în care a prelucrat teme folclorice în spirit avangardist, cu evidente influențe din muzica lui Béla Bartók.

O perioadă a locuit în Ungaria dar după revoluția maghiară din 1956, a părăsit această țară pentru Austria, ulterior stabilindu-se în Germania de Vest, unde a activat în cadrul reputatului «Studio de Muzică Electronică» din Köln, avînd șansa să lucreze și alături de celebrul compozitor german Karlheinz Stockhausen, recunoscut și apreciat încă din acei ani pentru inovațiile sale în domeniul muzicii electroacustice, seriale, spațiale și aleatorii.

Ligeti a fost un pionier al micropolifoniei (o tehnică prin care mai multe linii muzicale individuale se împletesc într-o textură densă, aproape statică, în care s-a folosit și de un limbaj inventat, alcătuit din cuvinte notate fonetic, prin care a încearcat să șteargă diferențele dintre sunetele vocale și cele instrumentale), în lucrări precum 

Aventures (1962) și Nouvelles Aventures (1965)

și, deopotrivă, un explorator al ritmicilor complexe, influențate de muzica africană și de teoriile matematice ale haosului, toate căutările sale muzicale materializîndu-se în lucrări precum Atmosphères (1961), Requiem (pentru soprană, mezzo-soprano, două coruri și orchestră, 1965), Lux Aeterna (1966), Le Grand Macabre (operă, 1977) sau ciclul 18 studii pentru pian (1985–2001) și care l-au impus în lumea muzicii contemporane drept unul dintre cei mai influenți compozitori postbelici. Alte lucrări importante: Clocks and Clouds (pentru cor de femei și orchestră, 1972–73), San Francisco Polyphony (pentru orchestră, 1974), Piano Concerto (1988) și Hamburg Concerto (pentru corn, 1999).

A devenit cunoscut pe plan internațional odată cu folosirea cîtorva dintre lucrările sale vocal-instrumentale importante (precum Atmosphères , Requiem și Lux Aeterna), drept coloană sonoră în capodopera S.F. 2001: A Space Odyssey (1968, cu un scenariu după o povestire a lui Arthur C. Clarke), peliculă a celebrului regizor american Stanley Kubrick, pe care am avut șansa să o pot vedea în anii ʼ80 ai studenției mele bucureștene și pe care, de fiecare dată o revăd cu o plăcere nesmintită, deopotrivă pentru actualitatea mesajului transmis (pentru mine, evident, ea reprezentînd, printre altele, prima întruchipare, avant la lettre, a inteligenței artificiale, în celebrul computer fictiv HAL 9000, și asta cu mai bine de 50 de ani în urmă!) dar și pentru toate celelalte calități filmice excepționale 

(regie, imagine, scenariu, efecte speciale etc.) 

și, nu în ultimul rînd, evident, pentru muzică...

Sursa fotografiilor: https://www.explorethescore.org

Din 1961 pînă în 1971, Ligeti a fost profesor de compoziție invitat la universitatea din Stockholm, în 1972 a fost compozitor rezident la Universitatea Stanford, iar din 1973 pînă în 1989 a predat compoziție la «Hochschule für Musik» din Hamburg.

A primit numeroase premii și distincții, dintre care pot fi amintite: «Praemium Imperiale» (Japonia, 1991), «Ernst von Siemens Musikpreis» (un „Nobel al muzicii”, acordat de Academia de Arte Frumoase din Bavaria în numele «Fundației Ernst von Siemens pentru Muzică», 1993), iar în 2004 a fost onorat cu Premiul pentru «Muzică Polară» 

conferit de Academia Regală de Muzică Suedeză.

S-a spus despre el că a fost un compozitor vizionar (dublat de un pedagog eminent) cu o curiozitate nețărmurită, care s-a reinventat permanent și a cărui muzică eterică, debordînd de fantezie, spiritualitate și delicatețe și care se adresează, în cel mai comprehensiv mod cu putință, unui public foarte larg, reprezintă o uriașă sursă de inspirație pentru mulți muzicieni.

Ligeti a încetat din viață la Viena, în anul 2006.

Lux Aeterna

Atmosphères

Requiem

Muzicoteca de dinamită

The Freewheelinʼ Bob Dylan 

(1963)

Dylan nu este doar un mare poet, ci o mare personalitate.

Leonard Cohen

Fotografiile de pe coperțile albumului sînt realizate de Don Hunstein,
și-l înfățișează pe Dylan mergând ușor rebegit pe o stradă înzăpezită
din Greenwich Village (New York),
la brațetă cu prietena sa de atunci, Suze Rotolo. 

Zilele astea, tot frunzărindu-le, memoriile bunicului Bob Dylan (care acum trei zile a împlinit 84 de ani, o, tempora!) strînse în splendidul op Cronica vieții mele. Volumul întîi (Chronicles: Volume One, 2004, apărut la Humanitas în 2015, în versiunea românească a lui Dan-Silviu Boerescu) mi-au reamintit că în această zi de mai a anului 1963, muzicianului i-a apărut la casa de discuri Columbia cel de-al doilea album de studio, celebrul The Freewheelinʼ Bob Dylan, considerat unul dintre cele mai influente L.P.-uri din istoria genurilor folk & rock.

Albumul conține piese scrise în marea lor majoritate de Dylan (Blowinʼ in the Wind, Masters of War, A Hard Rain’s a-Gonna Fall, Don’t Think Twice, It’s All Right) și doar două cover-uri (Corrina, Corrina și Honey, Just Allow Me One More Chance), multe dintre ele cu un pronunțat caracter protestatar și social, fapt care avea să-l impună rapid drept o voce majoră a sturlubaticei generații «flower-power» din SUA anilor ’60-’70.

The Freewheelinʼ Bob Dylan a fost una dintre cele 50 de înregistrări alese în 2002 de Biblioteca Congresului a SUA pentru a fi incluse în Registrul Național de Înregistrări, pentru ca un an mai tîrziu, revista «Rolling Stone» să-l plaseze pe poziția 97 în «Top 500» al celor mai bune albume din toate timpurile iar în ediția ei din 2020, pe locul 255.

MEMENTO

În această zi a anului 1877, se năștea ISADORA DUNCAN, o celebră artistă americană, personalitate emblematică a dansului modern. A respins multe dintre elementele baletului clasic pe care le considera rigide, promovînd un stil coregrafic cu o mare libertate de expresie, bazat pe mișcările naturale ale corpului și inspirat din principiile constitutive ale dansului antic grec.

Dansa desculță, înveștmîntată în ținute vaporoase și evolua adesea în aer liber sau pe scene neconvenționale, acordînd un loc privilegiat spiritualității în arta sa coregrafică.
A înființat mai multe școli de dans în SUA, Europa dar și în Rusia, unde-l va cunoaște pe celebrul poet rus Serghei Esenin.
Cu o viață complet dezordonată, dusă de multe ori la limita haosului, după două legături amoroase din care au rezultat doi copii, trece printr-un fulgurant și tumultuos mariaj cu Serghei Esenin, de care se va despărți după doar un an.

Les Isadorables
(Fotografie din anii 1920, New York)

După tragedia în urma căreia cei doi copii ai săi, Deirdre și Patrick au murit, în 1913, într-un accident de mașină la Paris, Isadora Duncan a adoptat șase fiice, pe care îi plăcea să le numească Isadorables. Trei dintre ele – Maria-Theresa, Anna și Irma – au cultivat tehnicile de dans și filosofia de instruire ale Isadorei mult timp după ce ea însăși va dispărea într-un bizar accident de mașină, în 1927, survenit în momentul în care eșarfa sa lungă, pe care o purta înfășurată la gît, s-a prins în roata mașinii decapotabile în care se deplasa, strangulînd-o.

Isadora Duncan rămîne o figură iconică a istoriei dansului, prețuită pentru libertatea sa de expresie și viziunea artistică novatoare.

Poemoteca (Bob Dylan 84!)

Ai grijă de amintirile tale. Pentru că nu le mai poți retrăi.

Bob Dylan

One too manny mornings

Down the street the dogs are barking

And the day is getting dark

As the night comes in a-falling

All the dogs will lose their bark

And the silent night will shatter

From the thoughts inside my mind

And I'm one too many mornings

And a thousand miles behind

At the crossroads of my doorstep

My eyes, they start to fade

And I turn my head back to the room

Where my love and I have laid

And I gaze back to the street

The sidewalk and the sign

And I'm one too many mornings

And a thousand miles behind

It's a restless hungry feeling

That don't mean no one no good

When everything I'm saying'

You can say it just as good

You were right from your side

But I was right from mine

We're both just one too many mornings

And a thousand miles behind

Bob Dylan la mormîntul lui Jack Kerouac,
unul dintre zeii săi...

Poate mîine

Nu sunt cîinii care latră, nu e luna care tace,

Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace

Dacă vii în astă seară, tot aici mă vei găsi,

O să-mi zici iar „bună seara”, eu n-am să-ți răspund, să știi...

E un om la colț de stradă pe-unde trebuie să treci,

O să se uite după tine, cînd dimineață o să pleci,

Seara îmi vei povesti cum ai roșit cînd te-a văzut,

Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...

Trenurile care pleacă sînt aceleași care vin,

Gara e o simplă gară, doar orașul e străin.

Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau,

Însă mîine-i prea departe, astăzi prea aproape-ți stau...

Camera mea ți-e străină, prietenii mei nu îți plac,

Pînă să-ți ating obrazul, o să mai apună-un veac,

Și-o să am în loc de oase, doar petale de cais,

Tu și-atuncea vei fi tînăr, eu voi fi și-atunci un vis...

Am pășit în astă-seară peste-un prag mult prea înalt,

Înapoi a rămas cerul, și-nainte-i doar asfalt...

Buza ta avea la colțuri, picături curate,

Dacă mi-ar fi fost doar sete, și tot le-aș fi băut pe toate.

Nu e luna care tace, nu sunt cîinii care latră,

Nu sînt pașii tăi cei care se apropie de poartă...

Eu, de-atunci, te aștept, tu întîrzii să vii,

Și-așa-i fiecare seară, și-așa-i fiecare zi...

(traducere de Alexandru Andrieș)

Bob Dylan

Bob Dylan & Johnny Cash