Muzicoteca de dinamită

STEVE HOWE 78!

Bachianas Brasileiras No.5 

(Aria)

Cantata no.140 

(Wachet Auf / Trezește-te)

EVENIMENT EDITORIAL

M-am bucurat de privilegiul să fiu unul dintre cei luați la întrebări în acest volum, cu inteligență, sensibilitate și cu acribie de prietenul RADU IOAN LUPAȘCU, alături de «BLUES SHACKS» (GE), HOREA CRIŞOVAN, JOSEF KAPPL, DAVID LUCA, NUŢU OLTEANU, GABRIEL PETRIC, ILIE STOIAN, TONI VINIL şi RAPHAEL WRESSNIG (AU), fapt care nu are cum să nu mă onoreze, drept pentru care îi mulțumesc din inimă, încă o dată, și pe această cale, dragului meu intervievator, asigurîndu-l de întreaga mea gratitudine.

De asemenea, îi adresez calde mulțumiri, pornite din inimă și prietenului LIVIU ANTONESEI, scriitor de forță, care pe blogul dumisale (aflat la adresa: https://antoneseiliviu.wordpress.com/.../a-aparut.../...) a dedicat un prim semnal apariției volumului.

INTERVIURI ROCK. VOLUM 7 este o ediție de colecție, are 220 de pagini, conține și o iconografie color și a apărut de curînd la editura bucureșteană „Akakia”. Cei care doresc să intre în posesia volumului o pot face la adresa radu.lupascu@gmail.com sau contactîndu-l direct pe pagina sa de FB. Lansarea opului a avut loc recent, în cadrul celei de-a șasea ediții a URBAN BLUES FEST, desfăşurată în perioada 4-6 aprilie 2025, la București
În celelalte șase volume (publicate între 2012 și 2024) ale seriei INTERVIURI ROCK autorul reunește convorbiri cu muzicieni, scriitori, jurnaliști, promotori muzicali și, nu în ultimul rînd, melomani ai genurilor rock, blues, jazz, prog dar și, deopotrivă, ai muzicii clasice. Aceste dialoguri oferă cititorilor o perspectivă inedită asupra vieții intervievaților, evidențiind atît aspecte biografice, cît și profesionale. Fiecare volum din seria INTERVIURI ROCK reprezintă, așadar, cîte o incursiune nepereche și spectaculoasă în universul muzicii, prin intermediul dialogurilor sincere și profunde cu personalități autentice, contribuind astfel la documentarea și promovarea culturii muzicale de valoare.
Și din acest luminiș virtual, adresez felicitări tuturor celor care au contribuit la moșirea acestei apariții editoriale de excepție!

Poemoteca

Maria Banuș

Fragment de primăvară*

O stradă pe care trec îndoită din umeri,

sub primăvara grea ca un cîntec de bivol.

Pietrele drumului şi stelele

stau cuminţi de poţi să le numeri,

numai cîntecul meu îmi sfîşie rochia,

sub primăvara grea ca un cîntec de bivol.

Bolborosesc. Şi tac. Degeaba aştept între uluci

învineţirea liliacului.

Dedesubtul genunchiului carnea e umedă ca un măr despicat,

şi albul ochilor tulbure, tulbure.

Mă gîndesc, mergînd aşa, îndoită din umeri,

la primăvara asta golaşe şi tristă ca un gît de băiat.

Scrisoare

Să taci. Îţi scriu fiindcă-i o noapte limpede ca o frunte de ied,

fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pieliţa nucilor noi,

îţi scriu fiindcă suntem atît de uituci amîndoi.

Curînd şi bătaia fumurie a pleoapelor vom uita-o, cred.

Ascultă. Mergeam. Deodată părul ciufulit îmi căzu pe faţă. Ţîşnise vîntul.

Crengile arse de praf se căutau între ele cu foşnet moale.

Era un sălcîm, era şi mare. Ne-am oprit să-mi scutur nisipul strîns în sandale.

Atîta tot. Încheieturile tale îmi erau mai dragi decît cerul şi decît pămîntul.

(*poeme din volumul „Ţara fetelor”, 1937)

***

Ce tînăr sînt. M-aș dărui cu-nfiorare

oricărui zvon ce calea mi-o aține;

supus, în blînda vîntului strînsoare,

precum în parcuri plante suitoare,

vrea doru-mi vrejurile să-și anine.

Și-oricărei arme pieptu-mi dezgolesc,

atît cît simt că pieptu-mi se lărgește.

Căci este timp de drum să mă gătesc,

cînd din răcoarea-acestor maluri, ziua

în țări fără de țărmuri mă gonește.

Poetul

Oră, mă lași, te duci în larg.

Și mă rănește-aripa grea.

Singur: cu gura-mi ce să fac?

cu noaptea mea? cu ziua mea?

Iubită n-am, nici casă ca să stau,

și nici un loc în care să trăiesc.

Și orice lucruri cărora mă dau,

devin bogate și mă cheltuiesc.

Rainer Maria Rilke*

(*poeme din volumul «Versuri», EPLU, București, 1966; traducere din limba germană de Maria Banuș)

În urmă cu 111 ani, în această zi, se năștea (într-o familie evreiască) MARIA BANUȘ (pe numele ei real, Marioara Banuș), poetă, traducătoare, autoare dramatică, memorialistă și eseistă. A debutat în 1928, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, cu poemul La 14 ani (Te caut pe tine, suflete frumos / Cu frăgezimea și durata unui fum / Încât mă mir și eu cum de ai loc / În ființa mea de-acum...) iar editorial în 1937, cu volumul de versuri „Țara fetelor”, apreciat de critica literară și de marele public, dar care a fost retras de la difuzare iar poeta exclusă din viața literară în perioada regimului antonescian, din cauza originii sale evreiești.
Cariera ei literară a fost marcată de contextul istoric – inițial ea fiind apropiată de cercurile literare avangardiste, ulterior alăturîndu-se celor progresiste (socialiste și comuniste) din interbelic, drama războiului, apoi instaurarea comunismului în România – acesta influențînd profund direcțiile pe care le-a urmat lirica sa.
Este autoarea a numeroase volume de poezie și tălmăciri din lirica universală (Rainer Maria Rilke, Goethe, Shakespeare, Sándor Petőfi, Verlaine, Pușkin, Robert Browning, Pablo Neruda). Cîteva dintre volumele sale de versuri (Ție-ți vorbesc, America!, 1955, Magnet, 1962, Diamantul, 1965 ) sînt tributare dogmatismului proletcultist și realismului socialist. După depășirea acestei etape a creației sale literare și limpezirea ideologică, ea revine la fiorul poetic genuin și lirismul său inconfundabil, trăsături care au impus-o drept una dintre cele mai autentice și puternice voci ale poeziei românești dintotdeauna, volumele apărute ulterior (Portretul din Fayum –1970, Oricine și ceva – 1972, Noiembrie inocentul – 1981, Fiesta – 1990), confirmînd pe deplin acest lucru.
Poemele sale, reunite în antologia Orologiu cu figuri (1984), au fost traduse în limba franceză (L’Horloge à Jacquemart, 1987) și prefațate de binecunoscutul poet francez Alain Bosquet, membru al Academiei Regale Belgiene. Despre volumele sale au scris nume importante ale criticii noastre literare, precum George Călinescu, Tudor Vianu, Nicolae Manolescu, Ovid S. Crohmălniceanu ori Silvian Iosifescu.
În anul 1989 i se decernează Premiul Internațional Gottfried von Herder.
Ediția cuprinzînd cele peste 1200 de pagini ale memorialisticii sale (Însemnările mele, volumul I, 1927-1944 și volumul II, 1945-1999) a fost îngrijită de reputatul editor, critic și istoric literar Geo Șerban, ea apărînd postum, în 2014, la editura Cartea Românească. Este o realizare editorială remarcabilă pentru contribuția pe care o aduce la istoria literaturii române în general și la plasarea autoarei la locul cuvenit în cadrul acesteia.
La zece ani de la moartea poetei, în anul 2009, editura «Casa Radio» a publicat audio-book-ul Zăbale rupte. Poeme rostite la radio, conținînd 52 de poezii din întreaga sa creație, cu mai multe ilustrații aparținînd unuia dintre fii săi, pictorul Tudor Banuș.

POEMOTECA

 

Baudelaire la 1855

«În această carte atroce («Les Fleurs du mal», n.m – B.-L.S.) mi-am pus toată inima, toată tandrețea, toată religia mea (travestită), toată ura. Este adevărat că voi scrie contrariul, că voi jura pe toți zeii că este o carte de artă pură...» (C.B.)

UITAREA*

Vin’ lângă mine, suflet veninos,

Molatec monstru, fiară adorată!

Vreau să-mi înfășur mâna ʼnfiorată

În coama părului tău greu și gros;

În rochia ta cu falduri parfumate

Vreau fruntea ostenită să-mi scufund

Și, ca pe-un stâns buchet, să sorb profund

Mireasma dulce-a dragostei uitate.

Nu să trăesc, să dorm aș vrea mereu!

În vis îți voiu așterne fără teamă

Pe trupul tău cu străluciri de-aramă

Un nesfârșit sărut prelung și greu.

În patul tău, abis de desfătare,

Se stinge orice chin și orice dor,

Și gura ta e-un nesecat isvor

De sărutări și aprigă uitare.

Robit acestui crud și drag destin

Voiu asculta poruncile-i perfide

Și, mucenic blajin care-și deschide

El însuș rănile, de râvnă plin,

Voiu suge-otrava binecuvântată,

Adormitoare-a vechilor torturi,

Din vârfu-acestor sâni rotunzi și duri

În care nʼa fost suflet niciodată.

* Din volumul „FLORI ALESE din «Les Fleures du mal»”,

 editura „Cultura Națională”, București, 1934, în traducerea lui Alexandru Philippide. 

PISICA

Te-aștept, pisica mea, la piept să-mi vii,

Retrage-ți gheara labei tale,

Dă-mi voie să m-afund în ochii-ți vii

Și dragi, de-agată și metale.

Pe când te-alint cu degete de orb,

Dă-i voie mâinii,-atât cât cere,

Ca, mângâind electricul tău corp,

Să mi se-mbete de plăcere.

Îmi văd în gând iubita. Ochii săi,

Ca și ai tăi, superbă fiară,

Adânci și duri, împrăștie reci văpăi,

Iar sub mănușă,-i simți o gheară,

În timp ce carnea-i smeadă, o simți cum

Emană un mortal parfum.*

* Traducere de Șerban Foarță în volumul „Mic tratat de pisicologie. Bucăți feline în felii strânse la un loc de Șerban Foarță”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, editura Humanitas, București, 2015. )

STRIGOIUL*

Ca îngerii cu ochiul rău

Mă voi întoarce-n patul tău

Şi mă voi strecura spre tine

Ca umbra nopţilor haine;

Şi-atunci, iubita mea cea brună

Ţi-oi da săruturi reci de lună

Şi dezmierdări de şerpi ce-n fund

De gropi se tîrîie rotund.

Când zorii reci vor răsări

Tu locul meu îl vei zări

Gol, rece, până se-nnoptează.

Cum alţii prin iubire-ar vrea

Să stăpânească viaţa ta,

Eu vreau s-o stăpînesc prin groază.

(„Les fleurs du mal”/„Florile răului", trad.: Alexandru Philippide & Ion Gorun)

Portret de Th. Pallady

În această zi a anului 1821 se năștea CHARLES PIERRE BAUDELAIRE (al cărui nume de familie s-ar traduce, aproximativ, prin sabie scurtă), poet, eseist, critic literar și de artă, cronicar, traducător (unul dintre primii tălmăcitori în limba franceză ai scriitorului american Edgar Allan Poe, din care a tradus 46 de povestiri, pe care îl admira enorm și ale căror viziuni asupra artei și a morbidului le împărtășea total), publicist, unanim considerat drept părintele curentului poetic simbolist francez și unul dintre precursorii majori ai poeziei moderne. Abia la 10 ani după ce a publicat nuvela autobiografică La Fanfarlo (1847), a devenit celebru prin volumul de poeme Florile răului (Les Fleurs du mal, 1857), unanim considerat drept cea mai importantă şi mai influentă operă poetică publicată în Europa secolului al XIX-lea. 13 din cele 100 de poeme ale volumului au declanşat o acţiune în instanță, fiind considerate o ofensă la adresa religiei şi a moralităţii publice. După încheierea procesului, s-a hotărât scoaterea din volum doar a şase poeme, considerate obscene, autorul suportînd o amendă de 50 de franci (celor șase poeme le-a fost revocată interdicția de a fi publicate abia în 1949!). În februarie 1861, este publicată o a doua ediţie, adăugită şi îmbunătăţită, din Les Fleurs du mal, volumul fiind considerat capodopera lirică a lui Baudelaire (cuprinde 126 de poeme grupate în şase secţiuni de lungimi diferite).
În tot acest timp, Baudelaire a publicat o serie de eseuri critice importante despre Théophile Gautier (1859), Richard Wagner (1861), Victor Hugo şi despre alţi poeţi contemporani (1862), precum şi despre pictorul Eugène Delacroix (1863). 

Toate eseurile au fost publicate după moartea sa în volumul L’Art romantique (Arta romantică,1869). Fragmentele autobiografice intitulate Rachete (Fusées) şi Inima mea dezvăluită (Mon coeur mis à nu) datează tot de pe la sfîrşitul anilor 1850 şi începutul anilor 1860. Volumul Mici poeme în proză (Petits poèmes en prose) a fost publicat postum (în 1869) şi a fost intitulat ulterior, aşa cum a dorit şi autorul, Le Spleen de Paris.
Spirit neliniștit (a avut o relație turbulentă cu actrița mulatră Jeanne Duval, care i-a inspirat mare parte din poezie), permanent aflat în în conflict cu lumea, dar fidel ideii de frumusețe absolută și adept declarat al poeziei ca formă supremă de cunoaștere, Baudelaire a influențat profund prin creația sa mari poeți precum Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé și, mai tîrziu, pe T. S. Eliot și Paul Valéry.
A murit la doar 46 de ani, după ce, în 1866, suferise un atac cerebral, în urma căruia rămăsese parțial paralizat și afazic.

Gînduri cu elice

Emil Cioran

(8.IV.1911-20.VI.1995)

Viața este ceea ce aș fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului.

Îndoiala de sine îi chinuie pe oameni atît de tare, încît, drept remediu, ei au inventat iubirea, pact tacit între doi nefericiți pentru a se prețui peste măsură, pentru a se lauda între ei cu nerușinare.

O idee stinge o plăcere şi creează o voluptate.

Aţipind reflexele, trezeşti reflexiile.

Gîndeşti doar cînd se opreşte viaţa.

Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să-l caute.

În ţara cu români, nimic nu reuşeşte. Totul se întîmplă altcum. Lipsa noastră de noroc e o poezie fără ritm, e-un cînt înaintea inspiraţiei, e-o schiţă a unei imposibile melodii. Un imn negativ e viaţa noastră. El nu pătrunde în spaţiu, ci se destramă în vibraţii de nicăieri, ca un parfum sau o putoare de absurd. [...] Între neamurile bolnave, noi suntem cei mai bolnavi.

Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondența decît în opera sa. Cel mai adesea, opera este o mască.

Mircea Eliade este un fost credincios, un spirit religios fără religie. (...) Într-o viață anterioară trebuie să se fi hrănit numai cu ierburi.

E.M. Cioran și Mircea Eliade la Paris

Prietenia dintre Mircea Eliade și Emil Cioran de-a lungul exilului lor s-a prezervat îndeosebi prin scrisori – o corespondență discretă, dar profundă. Nu s-a păstrat o cantitate mare din acest epistolar (sau nu tot a fost publicat), dar scrisorile care se cunosc sînt valoroase prin tonul lor sincer și adesea melancolic. Cioran îl tachina uneori pe Eliade pentru sistemul și optimismul lui metafizic, în timp ce Eliade îl admira pentru luciditatea și stilul incisiv al scrisului. 

Erau conștienți că gîndesc diferit, dar nu și-au negat niciodată admirația reciprocă.

Cei doi s-au și întîlnit ocazional. 

Așa cum s-a întîmplat în 1978, cînd Eliade l-a vizitat pe Cioran la Paris. 

A fost o întrevedere de scurtă durată, dar emoționantă, în care prietenii s-au regăsit după zeci de ani de separare. 

În jurnalul său, Eliade scrie cu nostalgie despre acea întîlnire, declarîndu-se uimit de cît de puțin se schimbase Cioran. Tot în jurnalul său, Eliade, îl descrie ca pe un mare stilist, un spirit tragic și îl invidiază pentru libertatea lui interioară. Cioran, în interviuri tîrzii (cum sînt cele acordate lui Léo Gillet sau Gabriel Liiceanu), se referă la Eliade, pendulînd între admirație și reținere. Nu putea accepta orientarea religioasă și credința lui în sensul istoriei dar cu toate acestea îl numea un om excepțional și singurul care n-a încetat să creadă.

Memento

În această zi a anului 1805 avea loc prima audiţie a Simfoniei a III-a în Mi bemol major, op. 55 de Ludwig van Beethoven, cunoscută și sub titulatura Eroica. 

Lucrarea a fost elaborată în perioada 1803–1804, inițial, ea fiindu-i dedicată lui Napoleon Bonaparte, pe care Beethoven îl vedea ca pe un simbol al marilor idealuri revoluționare. Dar după ce acesta s-a autoproclamat împărat (în 1804), Beethoven, dezamăgit, a șters dedicația, rupînd pagina de titlu, înlocuind-o și așternînd o nouă dedicație: Eroica a fost compusă pentru a celebra amintirea unui mare om. 

Dar cine era marele om din dedicație? Nimeni altul decît ducele Joseph Franz von Lobkowitz (1772–1816), un nobil boem, unul dintre cei mai influenți mecena ai muzicii clasice din perioada vieneză, un susținător al artelor și un fervent finanțator al muzicienilor, în special al lui Beethoven. Prințul Lobkowitz a fost unul dintre cei trei nobili (alături de arhiducele Rudolf și prințul Kinsky) care i-au oferit lui Beethoven o rentă anuală în 1809 (în valoare de 4000 de florini) pentru a-l convinge să nu părăsească Viena pentru Curtea de la Kassel. Această susținere financiară i-a permis lui Beethoven să-și continue activitatea de compozitor independent – un lucru rar în acea vreme. Drept pentru care, această primă audiție nu a fost una publică, ci a avut loc într-un cadru privat, la palatul prințului Lobkowitz, acolo unde au fost prezentate și alte lucrări ale compozitorului german (Cvartetele de coarde op. 18, Cvartetele „Rasumovsky” op. 59 și Simfoniile nr. 4 și nr. 5, printre altele). De altfel, palatul prințului a fost un important centru muzical privat, oferindu-i lui Beethoven o scenă unde putea experimenta noile sale idei muzicale înainte de prezentarea publică, Lobkowitz avînd o înțelegere profundă a valorii creației beethoveniene și o admirație sinceră pentru geniul acestuia.
Prima audiție publică a simfoniei a avut loc ulterior, pe 23 ianuarie 1805, la Theater an der Wien.
A fost un moment important în istoria muzicii clasice, marcînd începutul perioadei de maturitate a lui Beethoven și o schimbare profundă a stilulului simfonic. Frescă muzicală impresionantă, lucrarea relevă o nouă concepţie compoziţională şi o motivaţie cu totul deosebită, fiind considerată revoluționară la vremea respectivă pentru dimensiunile sale, complexitate, dramatism și profunzime emoțională.

Sergiu Celibidache 

Filarmonica din München 

(Münchner Philharmoniker)

Simfonia III-a în Mi bemol major, op. 55

(Înregistrare live: 12 & 13 Aprilie 1987, Philharmonie am Gasteig, München)

Înregistrări clasice devenite legendare:

Wilhelm Furtwängler – Berliner Philharmoniker (1952, live)

Intensă, monumentală, încărcată de dramatism. 

Furtwängler e celebru pentru interpretările sale

 de o mare profunzime emoțională.

Leonard Bernstein – Wiener Philharmoniker (1978)

O versiune expresivă, cu multă personalitate. 

Bernstein scoate în evidență latura 

revoluționară și teatrală a simfoniei.

Otto Klemperer – Philharmonia Orchestra (1955 sau 1962)

Interpretare sobră, arhitecturală, cu tempo-uri mai lente, 

dar foarte structurată și convingătoare.

Carlos Kleiber – Wiener Philharmoniker (1976, live)

Considerată de mulți o bijuterie. 

Energică, precisă și emoționantă. 

Din păcate, nu a înregistrat-o în studio,

 dar există versiuni live superbe.

Interpretări moderne:

John Eliot Gardiner – Orchestre Révolutionnaire et Romantique (1993)

Pe instrumente de epocă, cu tempo-uri vii

 și transparență sonoră. 

Foarte fidelă stilului clasic, dar plină de energie.

Claudio Abbado – Lucerne Festival Orchestra (2003, live DVD)

O combinație rară de eleganță, precizie și forță emoțională. 

Un concert legendar.

Herbert von Karajan – Berliner Philharmoniker (1962 sau 1977, DG)

Versiune extrem de bine produsă, 

cu sunet masiv și o viziune romantică a lucrării.

Paavo Järvi – Deutsche Kammerphilharmonie Bremen (2006)

Modernă, incisivă, foarte bine articulată. 

O combinație între tradiție și suplețe cameristică.

Bonus:

Nikolaus Harnoncourt – Chamber Orchestra of Europe (1991)

O altă viziune pe instrumente moderne

 dar cu practici istorice – o interpretare originală și provocatoare.

MUZICOTECA DE DINAMITĂ

Aș vrea să-l întreb pe Isus de ce George Bush a crezut ca el l-a ghidat în război. 

Garry Moore

Unul dintre chitariștii tare dragi inimii mele a venit pe lume în această zi a anului 1952.

Despre irlandezul Gary Moore (pe numele său întreg Robert William Gary Moore), e vorba în propoziție. Chitarist rafinat, vocalist sensibil și compozitor inteligent și extrem de inspirat, el este lesne recognoscibil prin stilul său versatil, în care a fuzionat în mod fericit blues-ul, rock-ul și hard rock-ul. A fost influențat de mari chitariști precum Peter Green, Eric Clapton sau Jimi Hendrix. A devenit cunoscut ca membru al grupului irlandez Skid Row, unde a evoluat alături de Phil Lynott, cu care a colaborat ulterior în celebra Thin Lizzy. După ce a părăsit acest grup, a continuat o carieră solistică de succes, muzica sa alternînd între rock-ul hard și blues-ul tradițional. A colaborat cu nume mari, precum B.B. King, Albert King, Jack Bruce și Greg Lake. 

Este considerat unul dintre cei mai expresivi chitariști ai generației sale, avînd un ton inconfundabil și un simț melodic excepțional. Chitara sa, o «Les Paul Standard» din 1959, care a aparținut ințial lui Peter Green, a devenit legendară datorită sonorității sale nepereche în mîinile lui. Prin muzica și mai ales prin stilul său interpretativ, Moore a influențat numeroși muzicieni, iar piesele sale au devenit adevărate standarde în repertoriul chitariștilor de blues-rock. 

A murit în anul 2011 în urma unui atac de cord.

Printre albumele notabile pe care le-a editat, pot aminti: Run for Cover (1985, un material muzical orientat spre hard rock, cu hituri cum ar fi Out in the Fields, realizat împreună cu Phil Lynott),Wild Frontier (1987, un album influențat de muzica celtică, cu piese precum Over the Hills and Far Away), Still Got the Blues [1990, un album esențial pentru revenirea sa la blues, cu piese ca Still Got the Blues (For You), Oh, Pretty Woman și Parisienne Walkways] și Blues for Greeny (1995, un tribut adus unuia dintre mentorii săi, Peter Green).

The Messiah Will Come Again

Gary Moore & The Chieftains

Over The Hills & Far Away

(1987)

Remember

GRIGORAȘ DINICU

„Cine ascultă vioara lui Grigoraş aude şi vede în acelaşi timp muzica.”

Alexandru Vlahuţă

Se împlinesc azi 136 de ani de la nașterea (în 1889) lui GRIGORAȘ DINICU, violonist de o fabuloasă virtuozitate și compozitor de origine romă. A fost discipolul celebrului pedagog și violonist maghiar Carl Flesch și absolvent al clasei de vioară și de compoziție a Conservatorului din București. 

A fost prim solist al Orchestrei simfonice a Ministerului Instrucțiunii Publice. A condus mai multe tarafuri cu care a cîntat prin diferite localuri din țară și din București, inclusiv în celebrul Gambrinus al lui I. L. Caragiale, în care interpreta, deopotrivă, piese din repertoriul clasic (Franz Schubert, Johannes Brahms, Antonin Dvořák etc.), dar și din cel de café-concert sau popular. 

Regina Elisabeta a României (așezată la pian),
George Enescu (în picioare) și Grigoraș Dinicu.

La o serată muzicală organizată în luna august a anului 1895, la Castelul Peleș, alături de Regina Elisabeta au fost prezenți tînărul George Enescu – compozitor, violonist, pianist, dirijor, pedagog, cel mai important muzician român al tuturor timpurilor –, solistul concertului (atunci în vîrstă de doar 14 ani) și Grigoraș Dinicu, unul dintre colaboratorii constanți ai suveranei. 

A concertat în multe țări europene unde a cunoscut și colaborat cu mari personalități muzicale ale vremii. În anul 1935, la împlinirea a 25 de ani de activitate concertistică, Dinicu urcă pe scena Ateneului Român, unde, sub bagheta dirijorului George Georgescu, interpretează, ca solist, Concertul în sol minor de Max Bruch și, împreună cu Alexandru Teodorescu, prim-violonist al Filarmonicii, Dublul Concert în re minor de Johann Sebastian Bach. 

Taraful lui Grigoraș Dinicu în 1935

La Expoziția Mondială din New York (1939), taraful său o acompaniază magistral pe Maria Tănase. Cîntă la restaurantul „Modern” din Sărindar, unde era ascultat cu regularitate, printre alții, de celebrul dirijor Ionel Perlea șide George Enescu. Celebrul violonist franco-italian Stéphane Grappelli, unul dintre fondatorii jazz-ului manouche, a fost un mare admirator al lui Dinicu și al stilului său profund original în care interpreta muzica lăutărească.

Jascha Haifetz interpretează Hora Staccato

(la pian Emanuel Bay)

Dinicu s-a făcut cunoscut prin celebra sa piesă Hora Staccato dar și prin alte compoziții precum Hora mărțișorului, Ceasornicul, Căruța poștei și Hora spiccato (cunoscută și sub denumirea Hora Furtuna). Hora Staccato l-a marcat profund pe celebrul violonist american Jascha Haifetz (1901–1987), care a editat și multiplicat partitura pentru a oferi posibilitatea și altor violoniști de a o interpreta. Există și o înregistrare de arhivă din anul 1950 cu piesa adaptată, intitulată Hora Dinicu - Heifetz, interpretată de Yascha Heifetz, acompaniat la pian de Emanuel Bay. Haifetz a afirmat că Grigoraș Dinicu este cel mai mare violonist pe care el l-a ascultat vreodată.

Ceva mai tîrziu, pe la sfîrșitul anilor 1980, regretatul muzician japonez Isao Tomita (1932-2016) a realizat o splendidă variantă a Horei stacatto, pe care a interpretat-o exclusiv la sintetizatoare electronice de sunet și pe care a inserat-o pe albumul său Kosmos, din 1978.

Grigoraș Dinicu

Hora Staccato

Isao Tomita

Grigoraș Dinicu s-a stins din viață în 1949 iar la înmormîntarea sa, Orchestra „Barbu Lăutaru”, condusă de Ionel Budișteanu, a interpretat Hora staccato.

Memento

Gainsbourg în 1982

În această zi a anului 1928 se năștea SERGE GAINSBOURG (pseudonimul lui Lucien Ginsburg, m. 1991), cîntareț, compozitor, actor și regizor francez cu origini ruso-evreiești. 

În copilărie, Serge a studiat pictura și muzica, în cele din urmă el dedicîndu-se muzicii, începînd ca pianist în baruri și cluburi de noapte. 

La sfîrșitul anilor ’50 s-a lansat ca interpret și compozitor de muzică ușoară, în piesele sale îmbinînd stiluri diverse, de la jazz și pop, la reggae, electronică, chanson française și rock’n’roll. Printre cele mai cunoscute melodii din această perioadă se numără Le Poinçonneur des Lilas (1958), La Javanaise (1963), Initials B.B. (1968, inspirată de legătura amoroasă avută cu celebra actriță Brigitte Bardot). 

În 1969, a lansat piesa Je t’aime… moi non plus, un duet ultra-senzual cu vocalista britanică Jane Birkin (cu care a avut o fiică, Charlotte Gainsbourg, devenită actriță și cîntăreață), care a fost considerat, prin conținutul mult prea explicit al versurilor, scandalos pentru acea vreme, fiind interzis în mai multe țări. 

Stilul său provocator, versurile sarcastice și comportamentul său rebel și nonconformist, l-au transformat rapid într-o vedetă controversată, conferindu-i, în același timp și statutul de artist cult, extrem de influent în muzica franceză și nu numai. 

Albumul Histoire de Melody Nelson (1971) este considerat o capodoperă a muzicii pop franceze. 

În anii ’80 a experimentat genurile reggae (Aux armes et cætera, 1979) și electronic.

Je T'Aime... Moi Non Plus

Histoire de Melody Nelson 

(1971, full album)

MUZICOTECA

Muzica este suficientă pentru o viață,
dar o viață nu este suficientă pentru muzică.

Nu știu dacă am reușit să reconciliez eternul conflict dintre activitatea mea artistică și conștiința mea artistică. Nu am reușit niciodată să mă decid care este adevărata mea vocație: compozitor, pianist sau dirijor. Sînt momente în care mă gândesc că ar trebui să fiu doar compozitor, iar alteori cred că sînt doar pianist. Conform unui vechi proverb rusesc: «alergând după trei iepuri». Pot să spun că am prins doar pe unul dintre ei?...”

Serghei Rahmaninov

Pe întîi aprilie 1873 (așa cum este confirmată oficial data sa de naștere în Name Authority File, registrul aflat la Biblioteca Congresului din Washington D.C.) se năștea Serghei Rahmaninov, celebru compozitor și pianist american de origine rusă. Dar dincolo de orice, el va rămîne în istoria muzicii drept unul dintre cei mai de vază reprezentanți ai școlii clasice ruse și unul dintre cei mai rafinați virtuozi ai generației sale.

Compozitorul alături de fiicele sale Tatiana și Irina

A compus muzică de cameră (romanțe, lieduri, cvartete de coarde), religioasă (Liturghia Sf. Ioan, vigilii), pentru pian (fantezii, suite, momente muzicale, variațiuni, preludii, studii, sonate), vocală (romanțe, cîntece rusești), concertantă (concerte pentru pian și orchestră), orchestrală (poeme simfonice, capricii, simfonii, dansuri simfonice), opere (Cavalerul avar, Francesca da Rimini). Printre cele mai cunoscute opusuri ale sale se numără Concertul pentru pian și orchestră nr. 2 (cea mai cîntată lucrare a sa, parte integrantă a coloanei sonore a peliculei Brief encounter/Scurtă întîlnire din 1945) și Preludiul în do diez minor. Lucrările sale nu sînt numeroase dar datorită excepționalelor lor calități au intrat rapid în circuitul interpretativ mondial, devenind adevărate standarde ale muzicii clasice. 

Împreună cu nepoata sa Sophia, în 1927

Despre geniul său interpretativ, unul dintre cei mai mari pianiști ai istoriei muzicii, Arthur Rubinstein, spunea, pe bună dreptate: Eram mereu sub vraja sunetului său magnific și incomparabil, care făcea să dispară neliniștea pe care mi-o provocau degetele sale mișcîndu-se prea repede și rubato-urile sale exagerate. Avea întotdeauna un farmec irezistibil, nu foarte diferit de cel al lui Kreisler.
Rahmaninov este unanim considerat drept unul dintre cei mai cunoscuți și influenți pianiști și compozitori ai secolului al XX-lea.
Ultimile acorduri ale existenței pămîntene ale marelui muzician s-au stins în ziua de 28 martie 1943, el fiind înhumat în cimitirul Kensico din New York.

Serghei Rahmaninov interpretează 

cele patru concerte pentru pian și orchestră

și Rapsodia pe o temă de Paganini.

Alte opusuri:

· Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră

https://www.youtube.com/watch?v=rEGOihjqO9w

· Concertul nr.3 pentru pian și orchestră

https://www.youtube.com/watch?v=TLpufG9s0QY

· Rapsodia pe o temă de Paganini op.43

https://www.youtube.com/watch?v=ppJ5uITLECE

· Simfonia nr.2 op.27 în mi minor

https://www.youtube.com/watch?v=eXxSpl4FrXo

· Insula morților op.29

https://www.youtube.com/watch?v=H9RXktR8MkI

· Clopotele op.35

https://www.youtube.com/watch?v=fvy0nN5t0Po

· Vecerniile op.37

https://www.youtube.com/watch?v=U2NSfTXjEPI

· Vocaliză op.34 nr.14

https://www.youtube.com/watch?v=6rrkae_ok8Y

· Sonata pentru violoncel și pian op.19 în sol minor

https://www.youtube.com/watch?v=KkcJBjuCuPY

· 10 preludii op.23 pentru pian

https://www.youtube.com/watch?v=vbcM-qIPZDM

POEMOTECA

Nichita alături de tatăl său,
Nicolae Stănescu, în anul 1955

Cîntec de lună nouă*

Să-ți mai sfîrșesc povestea cu hoinarul

Care-și furase nopțile pe rînd?...

Ei... pe surîs petale moi de lună,

Îți cad și nu le mai aud căzînd

...și greu ce-ți e... și mîinile-ațipite

ți-alunecă din poală-atît de dulci...

Ți-am așternut în ochi un pat albastru...

Hai, vino, somnoroaso să te culci.

Nichita Stănescu

martie ’56

* din volumul „Argotice”, 1992

P.S. 

„Poezia este o fantezie debordantă... Este ca-n muzică.”

Johnny Răducanu

Altițe & bibiluri

NICHITA – cu inima-n silabe...

Dacă florile şi-ar dărui oameni la fel cum oamenii îşi oferă flori, 

de unde ar fi tăiaţi oamenii?

Nu poţi să vezi zîne dacă nu eşti zănatic.

Aş minţi să spun că nu regret nimic, dar iarăşi aş minţi dacă aş spune că regret ceva.

Şi m-am uitat urît la om, pînă cînd omul a devenit frumos.

Se rotește-n păsări timpul, sunt lîngă tine, dar cheamă-mă!

Perfecţiunea nu atrage atenţia.

Noi nu avem ce să spunem despre Eminescu. Trebuie să tăcem, el a spus totul.

Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare.

Viaţa este o scurtă absenţă între două inexistenţe.

Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme - ca să aveţi la ce visa!

Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.

Întîlnirile titanilor

Pat Metheny 

& 

Esbjörn Svensson 

& 

Michael Brecker play's Sting

Muzicoteca de dinamită

Evángelos Odysséas Papathanassíou (n. 29. III.1943), cunoscut îndeobște sub pseudonimul său artistic VANGELIS, a fost un muzician grec, unul dintre cei mai mari compozitori și interpreți de muzică electronică (progresivă, programatică și semi-simfonică) din toate timpurile.

A fost membru al trupei de art-rock psihedelic Aphrodite’s Child, alături de Demis Roussos, ulterior, el alegîndu-și o carieră solo și colaborînd frecvent, printre alții, cu Jon Anderson (vocea grupului Yes), într-un proiect numit 

Jon & Vangelis, alături de acesta lansînd albume și piese celebre, precum I'll Find My Way Home ori State of Independence (de pe albumul The Friends of Mr. Cairo din 1981). A realizat coloane sonore pentru filme artistice și documentare, muzică de teatru și pentru evenimente științifice (inclusiv pentru NASA, albumul Mythodea. Music for the NASA Mission: 2001 Mars Odyssey, fiind o mărturie fără echivoc), pentru evenimente sportive și artistice.

Jon & Vangelis

Printre albumele sale de excepție pot fi amintite Chariots of Fire (1981– care conține muzica filmului omonim, pentru care a cîștigat un premiu Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră originală), Blade Runner (1982– coloana sonoră a filmului SF regizat de Ridley Scott, considerată una dintre cele mai influente pelicule din istoria cinematografiei), 1492: Conquest of Paradise (1992 – coloana sonoră a filmului artistic omonim, despre descoperirea Americii de către Columb), Alexander (2004 – coloana sonoră a filmului biografic despre viața lui Alexandru cel Mare, regizat de Oliver Stone).

Pe de altă parte, prestațiile sale live au fost relativ rare. Spre deosebire de alți artiști din sfera muzicii electronice, Vangelis nu a avut turnee extinse sau apariții frecvente pe scenă. Cu toate acestea, deși a susținut cîteva concerte de excepție, în care și-a interpretat propriile compoziții, folosindu-se de sintetizatoare și de computere dar și de mari ansambluri orchestrale acustice și de soliști celebri, a preferat să creeze muzică în studio, unde avea control deplin asupra sunetului și compoziției. Considera că muzica electronică este dificil de reprodus cu acuratețe într-un spațiu deschis, motiv pentru care a evitat pe cît a fost cu putință turneele și spectacolele publice. Cu toate acestea, pot fi amintite concerte remarcabile precum cel de la Royal Albert Hall (1979, Londra) sau grandiosul spectacol de sunet și lumină, „The Mythodea. Music for the NASA Mission: 2001 Mars Odyssey” (2001), care a avut drept loc de desfășurare Templul lui Zeus din Atena, el evoluînd atunci alături de o impresionantă orchestră simfonică, de un cor și de soliști de operă celebri (Jessye Norman și Kathleen Battle).

A încetat din viață în anul 2022, în urma unor complicații survenite după îmbolnăvirea cu coronavirus.

Mythodea. Music for the NASA Mission: 2001 Mars Odyssey