POEMOTECA

Rainer Maria Rilke

(1875–1926)

Singurătate

Singurătatea ca o ploaie-mi pare.

Din mări ea suie către înserare;

și din cîmpii pierdute-n depărtare

suie la cer, statornicu-i lăcaș.

Și-abia din cer se lasă pe oraș.

Și plouă-n ora vag crepusculară,

cînd toate străzile spre zori se-ndreaptă,

cînd trupuri ce nimica nu aflară,

dezamăgit și trist se trag deoparte;

cînd oameni care se urăsc de moarte

dorm în același pat, atît de-aproape:

singurătatea trece-atunci pe ape...

(Din volumul „RILKE – versuri”, EPLU, 1966; 

traducere din germană de Maria Banuș)

„Și dacă vorbim din nou despre singurătate, devine din ce în ce mai clar că în fond nu-i ceva ce poți alege sau părăsi. Sîntem singuri. Poți să te înșeli pe tine însuți asupra acestui lucru și să faci ca și cînd n-ar fi așa. Asta-i tot. Cu cît e însă mai bine să ne dăm seama că noi sîntem totul, ba chiar să plecăm de-aici! Atunci de bună seamă vom ameți, căci toate punctele pe care ochiul nostru obișnuia să se odihnească ne sînt luate, nu mai e nimic aproape, și toate cele îndepărtate sînt infinit mai departe.” (Scrisori către un tînăr poet)

Bibliophilia

Cititul oferă o perspectivă mai bună asupra lumii.

(Sursa foto: «Improbables Librairies, Improbables Bibliothèques»)

Jurnal de-a bușilea

Foto: © Dinu Lazăr

Dinu Lazăr, prietenul de pe Facebook, a pus în dimineața aceasta, pe contul său, un montaj conținînd doar 12 dintre fotografiile pe care i le-a făcut filozofului Constantin Noica, la Păltiniș, în 1985, timp de trei zile, însoțit de cîteva cuvinte: 

Pe un 4 decembrie, în 1987, se stingea unul dintre cele mai emblematice spirite pe care le-am cunoscut, Constantin Noica. Cele 3 zile petrecute cu domnia sa cu 2 ani înainte de a pleca dintre noi sunt printre cele mai tumultoase, importante și de nedescris momente ale vieții mele. Ar fi multe spus și de povestit – poate altă dată. Am avut onoarea de a face atunci câteva imagini. Azi ele sunt folosite de toți fără să citeze autorul – pe net cine dă o căutare găsește mii de astfel de exemple. Asta este.

Mi-am permis să-i adresez cîteva cuvinte (și cu intenția nedisimulată de a-i alunga gîndurile negre vizavi de hoții de fotografii), însoțite de o imagine în care apar, de la stînga, Alexandru Paleologu, Constantin Noica și Emil Cioran: Din ea lipsesc Petre Țuțea (de la a cărui moarte, ieri, s-au împlinit 34 de ani) și Mircea Eliade, care ar fi întregit o quintă regală nepereche. Nu ești singurul căruia i se șparlesc fotografii valoroase, dacă asta îți poate alina, în vreun fel, oful. Însă a fotografia un om precum Noica, este un privilegiu rarisim, care nu este dat oricui. Deci, peste toată amărăciunea, rămîne, zic eu, o uriașă bucurie și izbîndă pentru artistul care ești. Ceea ce nu-i deloc puțin. În rest, vorba lui Noica, să mulțumim și zilei care nu ne-a oferit nimic...

Și, pentru că tot am adus vorba despre Constantin Noica (acela care atît de firesc și lipsit de emfază l-a numit pe Eminescu omul deplin al culturii românești) mi-am amintit cum, cu ceva timp în urmă, i-am răspuns unui cunoscut (care bine scria că nu e suficient să doar declari că-ţi place Eminescu şi că mai trebuie să și citeşti ce-a scris), că pentru a citi ce a scris Eminescu, unora, puţini, extrem de puţini (Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Noica, Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creţia, Liviu Călin, sînt numele care-mi vin acum în cap) nu le-a ajuns o viaţă. Celorlalți, care spun că le place doar poetul, cum zicea dumnealui, cred le-ar trebui cîteva vieţi. Dacă poezia lui se mai citeşte cît de cît (creaţia sa poetică fiind, de altfel, doar vîrful aisbergului numit Eminescu, dar ce vîrf!), restul operei sale e cvasi-necunoscut. Apoi, pe Eminescu, dacă tot îl citim, mai trebuie să-l şi înţelegem, pe ici pe colo, prin părţile lui esenţiale. Pentru că, altfel, riscăm să ne apuce, hodoronc-tronc, amocul şi să ne aflăm în treabă, debitînd prostii: atît despre om, cît şi despre operă, cum au făcut şi fac unii. Nu puțini, mulți dintre ei, persoane importante. Şi asta pentru că, vorba maestrului Arghezi, Eminescu, pentru foarte mulţi dintre românii care-l plac (dar şi pentru aceia care nu-l au la suflet), e foarte dificil de tradus în româneşte!

REMEMBER

Conuʼ Petrache Țuțea, țăranul imperial și omul absolut...

(6 oct. 1901 – 3 dec. 1991)

Cu stînga nici cruce nu poți să-ți faci, dară-mi-te să conduci o țară!

Social-democraţia e laptele bătut al comunismului.

Toate formele de stînga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.

Am fost în tinereţe de stînga din generozitate. Pentru că, vorba ceea: dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stînga şi nu eşti conservator, eşti cretin. Confundam în tinereţe comunismul cu comunitarismul.

Comuniştii au vrut să-l facă pe om fericit, dar văzând că acesta, omu’, nu e fericit, i-au zis: fii fericit, mă, că te ia mama dracului!

Mormîntul lui Țuțea din cimitirul de la Boteni,
comuna argeșeană natală

Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămîne, totuşi, cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Am dorit dintotdeauna sa fac o teză de doctorat cu tema «Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români».

La întrebările fundamentale «de ce?» şi «în ce scop», aporetica românească răspunde:«d-aia».

M-a întrebat cineva ce este viața. I-am spus că m-am întîlnit, odată, pe Calea Victoriei cu ea. Nu mai țin minte ce-am discutat...

Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de țăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Și toți din generația mea au simțit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era că să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu știu dacă vom fi apreciați pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

A fost întrebat un țăran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre Țuțea? Zice: nu înțeleg nimic, dar e o grozăvie!

Cînd va dispărea ultimul țăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine.

M-a întrebat cineva odată: «Mă Petrică, tu cînd te așezi la masa de scris, cum scrii?» «Sînt emoționat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalității. Urmăresc să nu fiu original și să fiu cuviincios.» «Ești inspirat?» «Nu, nu stă niciodată un zeu în colțul camerei mele cînd scriu eu. Sînt foarte neliniștit. Eu, care sînt creștin... Am două neliniști: să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertență terminologică și nici o impietate.»

Din volumele „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, editura Humanitas, 1997 și „Între Dumnezeu și neamul meu”, editura „Arta Grafică”, 1992

Țuțea și fratele său Ion alături de mama lor.

„O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat 3, 4, 5 ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvînt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără nici un gînd de răsplată materială. Nu numai prin saloane cu doamne admirative – care îl priveau cu ochi holbați ca la o minune – , dar și prin reuniuni de cărturari unși cu toate alifiile, și pe care îi uluia. Mircea Eliade – alt potop –, încercînd o întrecere cu Țuțea, s-a dat bătut într-o seară la taifas într-o casă de pe strada Cîmpineanu. Eliade – după ce l-a ascultat cîteva ore în șir pe conu Petrache, divagînd cu caracteristica lui impetuozitate și cu verva lui îndrăcită despre probleme de metafizică, despre poezie și teatru, despre politică și cîte altele – a spus că ar fi onorat să-i fie secretar. Poate și în glumă, dar și în serios.”*

Arșavir Acterian

* Din volumul  „Portrete și trei amintiri de pușcăriaș”, ediția a II-a, Editura „Ararat”, București, 2004, pp. 148-150

Goange

Allen Stewart Konigsberg 

aka Woody Allen 90! 

Ţin mult la acest ceas. Mi l-a vîndut tatăl meu în ceasul morţii.

Sînt un amant atît de bun, pentru că exersez mult de unul singur.

La şcoală m-au dat afară din echipa de şah din cauza staturii.

Singurul meu regret în viaţă e că nu sînt altcineva.

Americanii nu aruncă gunoiul, îl reciclează în televiziune.

Nu cred în viaţa de apoi, dar mi-am luat un schimb de haine.

Acasă eu sînt şeful. Nevastă-mea ia doar deciziile.

SEXUL nu este un răspuns. SEXUL este o întrebare. DA este răspunsul.

De şapte ani, soacră-mea ne vizitează de Crăciun. Anul ăsta facem schimbări: îi deschidem uşa.

Este imposibil să trăiești experiența propriei morți și să-ți mai păstrezi buna dispoziție.

 Woody Allen

Woody Allen Band feat. Chic Corea 

(Live, New York, 2016)

Poemoteca

 

Nicolae LABIȘ

(1935–1956)

Noi, nu!

O parte din noi ne-am învins

Greșeala, minciuna și groaza,

Dar e drum, mai e drum necuprins

Pînă-n zarea ce-și leagănă oaza.

Generații secate se sting,

Tinerii rîd către stelele reci.

Cine-și va pierde credința-n izbîndă

Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?

Cine din noi va muri

Înainte ca trupu-i să moară?

Cine-o să-și lepede inima-n colb

Insuportabil de mare povară?

Ca un vînt rău, ori ca o insultă

Întrebarea prin rînduri trecu.

Ascultă, ascultă, ascultă!

Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

(1958)

Alături de tatăl său, Eugen

Am uitat

Am uitat să fiu deştept

Pentru-o zi ori pentru-o viaţă

Cît înmărmurit aştept,

Albe, braţele-ţi de gheaţă.

Nu mai cuget, cred, mereu:

Strîns în mine ca-ntr-un templu,

Însă demn în miezul meu,

Cu zgîrcenie contemplu.

(din volumul «Lupta cu inerția», 1958)

Nicolae Labiș (primul din stînga) alături de
Paraschiva și Tudor Arghezi,
la intrarea în sediul Uniunii Scriitorilor 

„Moartea oricui aburește toate oglinzile.

Moartea unui poet tînăr întunecă, însă, posibilitatea lumii de a arăta și altfel. Nicolae Labiș a murit la 21 de ani. El a licărit scurt între două nopți: anonimatul și moartea fizică. Abia a avut timpul să-și compună o fizionomie de adolescent fascinat de maturitatea pe care n-avea s-o atingă și o atitudine socială în care se putea citi binecuvîntata necumințenie artistică a poeților. Fizionomia i-a declarat părul vîlvoi, ca mătasea porumbului, o încruntătură precoce și mustăcioara galică, adusă pe colțurile gurii, cărnoase încă, de copil. Iar în atitudinea lui socială, Rimbaud se împletea cu Esenin și alții.”

Vladimir Streinu

(«Nicolae Labiș», în revista Luceafărul, 1966; apud. «Moartea unui poet» de Ghe. Tomozei, CR, 1972, p. 313)

Anda Călugăreanu

Noi, nu!

Remember

Radu Lupu 80 

„Dificil de descris exact ce se întîmplă cînd degetele lui Radu Lupu întîlnesc pianul. Nu sunt gesturi extravagante, performanțe tehnice orbitoare, noțiuni interpretative uimitoare. Nu o personalitate măreață aruncă muzica în fața ascultătorului. Ceea ce se întîmplă mai întîi este că pianul emană un ton narcotic impresionant; liniile solitare sau intervalele deschise capătă o strălucire luminoasă. Urmează nuanțe dinamice subtile, voci interioare lucide, ritmuri bine lucrate și frazări cîntate, iar dincolo de asta, nimic sau ceva straniu de asemănător muzicii în sine.” 

Alex Ross

(critic muzical)

Radu Lupu cîntă Gershwin

 

Concertul pentru pian în fa major

&

Rapsodia albastră 

Poezie mută, pictura…

Emile Zola

(portret de Édouard Manet, 1868)

Credit foto: Musée d’Orsay

Planeta giganților

John Brumwell Mayall (1933-2024), 

bunicul bluesbreacker, ar fi împlinit astăzi 92 de ani!

Albert King & John Mayall

Born under a bad sign 

(live 1982)

Remember

Traian T. Coșovei

(28.XI.1954 - 1.I.2014)

Aş putea să rup limbile ceasului şi să scriu:

„oricum e mai târziu decât crezi”

Să mă las privit de obiecte. Descris.

Sfâşiat de lipsa lor de înţelegere pentru mine.

(T. T. C)

28 noiembrie şi te aştept...

De la o vreme, mi-e bine în noiembrie. Ascult poveşti despre o noapte cu păr lung şi ochii negri şi mă visez prizonier spaţial al unui timp plin de vechime. E vremea cailor liberi şi a mâinilor reci. A ceţii şi a dorului de părinţi. A mării, în splendoarea ei tomnatică, şi a pâinii abia scoasă din cuptorul cu lemne al bunicii. E anotimpul când mă confund cu mestecenii şi când plouă doar în cinstea celei mai frumoase şi mai triste femei a lumii. Şi chiar aflat în plin noiembrie, mi-e dor de noiembrie, căci sunt al lui. Îi port blazonul de cavaler al melancoliei, deşi mă tem de nemilosul, justiţiarul decembrie.

Timpul numit noiembrie, cu parfumul lui de „păduri ce-ar fi putut să fie, dar niciodată nu vor fi” mă naşte şi mă moare de atâta vreme, încât mă simt copilul adoptiv al târziului tuturor toamnelor. Căci sunt chiar eu, domnul Noiembrie, şi vă las acum să vă bucuraţi de zăpada ce va să vină...

Traian T. Coșovei

[Regretatul meu prieten Gabi Stamate (1958-2021) i-a surprins perfect profilul (la propriu și la figurat!) lui Traian T. Coşovei (Traian Te sau „omul care face din aripi de păsări, cuşti, colivii”), cu mii de ani în urmă, într-o eternitate de-o clipă, la Muzeul Naţional al Literaturii Române, vegheat, de dincolo de timp parcă (din fotografia lui Tudor Jebeleanu), de fratele său întru poezie Ion Stratan (1955-2005). O lacrimă de vin și una de sare, dimpreună cu un gînd bun şi vesel, de-o clipă-două, pentru dragii mei dragi conectați la Univers, șoptindu-le versuri îngerilor, la Cina Cea de Taină a Poeților...]

Poemoteca

Autoportret

Autoportret

Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat

această căpăţînă de zahăr sau această

figură pentru prora vapoarelor pirat

şi părul lung, lunar, pe ţeastă.

(„Disciplina harfei”)

Despre ea s-a spus că ar seamăna (fizic) cu Dante (!). S-a mai spus, cu un oximoron, că este cea mai atrăgătoare femeie urîtă din literatura română.

Azi ar fi împlinit 101 ani. Un număr palindromo-lotopoemic, 

ce cu siguranță i-ar fi plăcut…

În afară de limba română, a mai scris în limba spargă, pe care ea singură a inventat-o, spre a se face cît mai bine neînțeleasă 

(Au înmorit drumatice miloave/ sub rocul catinat de nituraşi. / Atîţia venizei de bori mărgaşi.../ Atîtea alne strămătînd, estrave.). 

S-a iubit cu și a fost muză pentru Ion Barbu și Marin Preda (printre alții). 

A fost căsătorită de trei ori.

A scris, a pictat și a compus muzică.

A trăit frenetic 89 de ani și nimic din ce e lumesc nu i-a fost străin.

Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, 

vorba poetului, li s-a spus Nina Cassian.

Romanța cu țînțar*

Îți mai aduci aminte, toamnă ?

Era tîrziu. Eram o doamnă.

Aveam lungi rochii-n roz, lila,

și îl aveam pe vino-ncoa

sub forma unui cățeluș

cu ochi de cocs, cu bot de pluș.

Fugind de sufletele moarte,

de-atîtea ori ieșeam din carte,

mă lepădam de privilegii

visînd să pot rosti «exegi»,

să las pe drumul nimănui,

clădiri, poeme și statui.

Îți mai aduci aminte, vară ?

Era-n amurg. Eram murdară.

Îmi șiroiau pe două laturi,

zadarnici, anii mei cei maturi.

Zbura țînțarul Anofel

pe lîngă sînul meu rebel,

pe gura mea de poamă coarnă.

Era în zori. Și era iarnă.

(* din volumul „Loto-poeme”, 1972)

Limba spargă a fost inventată de poeta Nina Cassian şi funcţionează după nişte principii pe cît de simple, pe atât de prolifice: se iau cuvinte din limba română (aparţinând tuturor claselor morfologice) şi se înlocuiesc cu nişte cuvinte inexistente, create prin analogie cu lexicul «oficial», cuvinte cu o sonoritate cît se poate de verosimilă raportate la limba în discuţie. Se păstrează, poate, unele conjuncţii, prepoziţii, adverbe. Aşadar o limbă ludică, suprarealistă (după cum poeta însăşi afirma, limba spargă s-a născut din dragostea ei pentru avangardă). Acest cântec este în limba spargă engleză!

Radu Gheorghe

Cîntec în limba spargă

Memento

EUGEN IONESCU

(26.XI.1909 – 28.III.1994)

„Copilăria este o lume de miracole și de uimire a creației scăldate în lumină, ieșind din întuneric, nespus de nouă și proaspătă și uluitoare.”

„Nu răspunsul este cel care luminează, ci întrebarea.”

„Nu o anumită societate îmi pare ridicolă, ci omenirea.”

„Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vîrstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris“.

„Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică.“

„Da, doar un rege ar putea împiedica prăbuşirea în această sărmană Românie.” (27.IV.1990)

Deși născut în România și format lingvistic în limba română, Eugen Ionescu a mărturisit adesea că nu se simte pe deplin «acasă» în nicio limbă. Franceza i-a devenit limbă de creație, însă româna a rămas pentru el limba afectivă. Atunci cînd nu reușea să scrie, obișnuia să aprindă o lumînare pentru a-l face pe Dumnezeu să se uite o clipă înspre mine. Într-un fel, considera scrisul un soi de negociere spirituală, cu oarece superstiție, deși nu era un individ religios în sens tradițional. În scrisorile către prietenii români (Eliade, Cioran, Sebastian), recunoaștea că schimbarea limbii i-a provocat o ruptură identitară, afirmînd că se simte în exil în propria țară, în propria limbă și chiar în propriul cap. Un exil nu neapărat geografic ci, mai ales, unul psihologic.

În tinerețe, în România, Ionescu a fost un critic literar acerb. A publicat recenzii tăioase împotriva unor figuri literare cunoscute, fapt ce i-a adus multe antipatii. De altfel, debutul lui nu a fost ca dramaturg, ci ca pamfletar și critic.

Piesa sa cea mai cunoscută/jucată (Cîntăreaţa cheală scrisă şi jucată la Paris, a reprezentat, în 1950, începutul unei cariere prodigioase, piesele sale Lecţia, Rinocerii, Regele moare, Scaunele sau Ucigaş fără simbrie fiind montate pe marile scene ale lumii), s-a născut cînd încerca să învețe limba engleză dintr-un manual obișnuit. Repetițiile, nonsensurile și frazele stereotipe din lecțiile de bază l-au inspirat să creeze un «anti-teatru». A vrut inițial să scrie o satiră a banalității conversației obișnuite — iar abia ulterior piesa a fost identificată ca text fondator al absurdului.

Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade.
Eugen Ionescu i-a întîlnit prima oară pe Emil Cioran și Mircea Eliade în anii 1928 – 1933, pe cînd era student al Universității București. Cei trei au rămas prieteni întreaga viață. Fotografia îi înfățișează în Place Furstenberg din Paris, în anul 1986. 

Este una dintre puținele imagini în care apar împreună și una dintre ultimele ale lui Mircea Eliade (care pe 22 aprilie 1986 a încetat din viață).

Este mai puțin cunoscut faptul că Eugen Ionescu a tradus poezii de Arghezi în franceză, în perioada sa românească. Îl admira pe Arghezi pentru limba neconvențională și pentru ruptura de tradiția poetică anterioară. De altfel, în perioada 1928-1931, Eugen Ionescu a publicat primele sale scrieri în limba română, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, printre acestea aflîndu-se poezii, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Cum la fel de puțin cunoscută este și pasiunea pe care o făcuse pentru broaștele țestoase (colecționa mici obiecte, sculpturi și figurine întruchipînd această creatură). N-a ezitat să dezvăluie motivul: Îmi plac pentru că sunt lente. Aș vrea să fiu mai lent, mai puțin prins în furtuna vieții. Fiica sa, Marie-France, a povestit ceva mai tîrziu că era vorba despre „terapia lui anti-angoasă”. Într-o scrisoare către prietenul său, filosoful Jean Paulhan, Eugen Ionescu amintea despre angoasele sale: Nu pot face nimic, nici măcar să nu fac nimic. E o stare destul de obositoare și pentru cei din jur, dar o port cu demnitate.

Deși uneori numele-i a fost asociat cu avangarda, el se simțea, de fapt, în dezacord cu multe dintre ideile curentului. Nu era încîntat de estetica gratuită a experimentului. Paradoxal însă, tocmai spiritul lui critic l-a împins spre forme teatrale radicale.

Cînd a fost ales membru al Academiei Franceze (1970), decizia a fost controversată — unii academicieni considerînd teatrul său prea iconoclast. El însuși a descris ceremonia ca pe un act cvasi-absurd: un «enfant terrible», primit într-o instituție conservatoare.

Mai puțin cunoscut este și faptul că dramaturgul picta în timpul liber. Tablourile sale — naive, ludice, pline de imagini abstracte — au fost expuse ocazional, el considerînd pictura un mod de «a respira» în afara rigorilor teatrului.

Spre sfîrșitul vieții era obsedat de senectute și de ideea morții. Păstra lîngă pat liste cu lucruri de iubit înainte de sfîrșit, care cuprindeau, printre altele, enumerări neașteptat de tandre: lumina dimineții pe pereți, rîsul copiilor, mirosul de cerneală ori «tăcerea dintre două enervări»…

Români care au schimbat lumea

Raftul cărților

Ajutor, a răspuns calul. 

A cere ajutor nu înseamnă că renunți. 

Înseamnă că refuzi să renunți.

Uneori mă simt pierdut, a spus băiatul. 

Și eu, a spus cârtița, dar noi te iubim, iar dragostea te aduce acasă.

Care crezi că este cea mai mare pierdere de timp? 

Să te compari cu alții, a spus cârtița.

– Să pierzi vremea cu prietenii nu înseamnă deloc că pierzi vremea, nu-i așa? 

a întrebat băiatul.

– Așa-i, a zis cârtița.

Mai aveți vreun sfat?, a întrebat băiatul.

Nu îți măsura valoarea în funcție de cum te tratează alții, a spus calul.

Paharul tău este pe jumătate gol sau pe jumătate plin?, a întrebat cârtița. Cred că sunt recunoscător pentru faptul că… am un pahar, a spus băiatul.

Sunt atât de mică, a spus cârtița. Da’, a răspuns băiatul, dar faci o diferență uriașă.

Adeseori cel mai greu e să te ierți pe tine însuți.

– Mă întreb dacă există o școală a dezvățării.

– Ce vrei să fii cînd o să crești mare?

– Vreau să fiu blând, a zis băiatul.

– Ce crezi tu că înseamnă să ai succes? a întrebat băiatul.

– Să iubești, a zis cârtița.

Charlie Mackesy

(Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul” , Grafic/ART, 2021)

Planeta giganților

Jack DeJohnette

(1942–2025)

Foto: www.everythingjazz.com

Odată cu recenta dispariție pămînteană a muzicianului Jack DeJohnette (petrecută, helas!, pe 26 octombrie anul acesta), la venerabila vîrstă de 83 de ani, jazz-ul a pierdut una dintre emblematicele sale figuri din ultima jumătate de secol și, deopotrivă, pe unul dintre cei mai titrați bateriști din istoria acestui gen și nu numai.

Așa cum s-a spus deseori, și pe bună dreptate, «sfânta trinitate» a percuționiștilor jazzului modern este reprezentată de Elvin Jones, Tony Williams și Jack DeJohnette. Influențat inițial de cei doi, ulterior el și-a impus rapid un stil complet original, lesne recognoscibil de la prima măsură interpretată, faimoasa sa abordare ritmico-melodică (sau „orchestrală”, cum a fost denumită deseori) avîndu-și rădăcinile, fără doar și poate, în originalitatea modului în care cînta și la pian.

A evoluat, de-a lungul timpului, alături de mari nume ale jazzului, precum Miles Davis, Herbie Hancock, Jackie McLean, Kenny Wheeler, Miroslav Vitous, Jan Garbarek, Pat Metheny, personalități care, practic, nu mai au nevoie de nici o prezentare. Și lista ar putea continua. Însă adevărata măsură a excepționalului său talent și-o va manifesta în trioul «Standards», alături de pianistul Keith Jarrett și basistul Gary Peacock, cu care, începînd din anii ‘80 ai secolului trecut, avea să se plaseze în avangarda mișcării neo-tradiționaliste a jazzului contemporan. A colaborat cu cele mai prestigioase case de discuri din lume, numele său apărînd pe un număr greu cuantificabil de albume.

Keith Jarrett Trio

 Live in San Sebastian 

(1985) 

Poezie mută, pictura...

Corneliu Baba

(1906-1997)

Portretul lui George Enescu

(1984, ulei pe pînză; Muzeul Național „George Enescu”)

Un spirit sclipitor…

 

Oamenii raţionali încearcă să se adapteze lumii înconjurătoare.
Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi.
Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decît de la oamenii iraţionali.

Irlandezul GEORGE BERNARD SHAW (1856-1950), unanim considerat drept cel mai important dramaturg de limbă engleză după Shakespeare, este singurul mare scriitor care a primit şi Premiul Nobel pentru Literatură (în această zi din 1925) şi, la cîțiva ani, Premiul Academiei Americane de Film (în 1938), îndeobște cunoscut drept «Oscar», pentru scenariul scris de el însuși (în colaborare), care a stat la baza ecranizarii comediei sale, «Pygmalion». A refuzat însă banii care i se cuveneau la decernarea premiului Nobel (cu motivația pentru opera sa marcată de idealism și umanitate, pentru satira sa stimulatoare plină de multe ori de o singulară frumusețe poetică), replicînd caustic, în stilul care deja îl consacrase: Pot să-l iert pe Alfred Nobel pentru că a inventat dinamita, dar numai o persoană diabolică precum el ar putea inventa Premiul Nobel. Shaw a fost și un publicist agresiv, un polemist de temut dar și un critic de artă respectat.

A rămas în memoria opiniei publice și drept un genial autor de vorbe de duh cu bătaie lungă, un om de spirit cu ștaif dar și, deopotrivă, un misogin incorigibil, cu toate că personajele feminine din operele sale sînt inteligente, luminoase, pline de căldură și sensibilitate, Eliza Doolittle, florăreasa din «Pygmalion», fiind, poate, exemplul cel mai relevant.

Nu este suficient să fii sincer, mai ales dacă ești prost.

Shaw a fost și eroul (devenit o legendă încă din timpul vieții) multor întîmplări care au avut darul de a-i amplifica celebritatea. Astfel, se povestește că, la o petrecere, marea dansatoare Isadora Duncan (1877–1927) i-a mărturisit că, dacă ar avea un copil împreună, acesta ar fi întruchiparea perfecțiunii: „Gîndiţi-vă, maestre, ar fi frumos ca mine şi deştept ca dumneata. Cu cinismu-i recunoscut, scriitorul i-a replicat, afișînd un rictus caracteristic: Ce ne facem, însă, dacă iese frumos ca mine şi deştept ca dumneata?!?

Cu o altă ocazie, la unul dintre faimoasele baluri filantropice londoneze de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, nu mică a fost surpriza asistenţei provocată de gestul dramaturgului, care a invitat la dans pe una dintre doamnele trecute de multișor de prima tinerețe, care aşteptau nerăbdătoare să fie luate în seamă. Surprinsă de gestul maestrului, aceasta l-a întrebat fără ocolișuri: Cum de m-aţi ales tocmai pe mine pentru acest vals, iubite domn? Răspunsul lui Shaw a venit implacabil: Păi, nu ştiaţi că ne aflăm la un bal de binefacere, stimată doamnă?!?...

Memento

Martin Scorsese 83!

Nu există lucruri simple. Simplu înseamnă dificil.

(foto: Catherine Opie)

Cu Robert De Niro, înainte de prezentarea peliculei

«Killers of the Flower Moon» la Festivalul de la Cannes

(2023)

Filmele ne mîngîie inimile, ne înflăcărează imaginația 

și ne schimbă modul în care vedem lucrurile. 

Ne duc în alte locuri, ne deschid uși și minți. 

Filmele sînt amintirile vieții noastre, pe care trebuie să le păstrăm vii.

Cu regretatul muzician Robbie Robertson (fost lider The Band) înainte de prezentarea 

peliculei «The Last Waltz» la cea de-a XXXI-a ediție a Festivalului de la Cannes (1978)

Toată viața mea a fost film și religie. Asta e tot. Nimic altceva.

Poemoteca

Ioana Crăciunescu

Vocea sa lirică este o rugăciune discretă
 rostită în mijlocul unui incendiu.
Alex Ștefănescu

Ca un infirm zâmbesc perfecţiunii

Pe ziarul de ieri (printre mentă şi flori de muşeţel)

nervii mei obosiţi întinşi la uscat.

Culoarul îngust cu uşi de o parte şi de alta

o ţinere de minte îngustă şi aşezată-n picioare

sicrie înguste aşezate-n picioare şi loc de trecere

pentru evenimente-nguste.

Vreau să ţin minte tot. Ţin minte tot.

Deschid cu silă sertarele unsuroase ale memoriei

vărs conţinutul lor cu miros pătrunzător

de carne învechită

şi mă găsesc din nou

glob luminos de sticlă de nimeni atins.

Ca un infirm zâmbesc perfecţiunii.

Cu jumătate de faţă mă privesc, cealaltă mă vede.

Înconjurat de flori de muşeţel şi mentă

creierul meu este-un bazin verde de înot

în care cuvintele se-aruncă goale de la trambulină

şi uită-n aer tot.

Delirul

Întemeietorul Romei sunt eu.

Descoperitorul Americii sunt eu.

Inventatorul aeroplanului

şi al locomotivei cu aburi

sunt eu.

Am descoperit

am întemeiat

am inventat.

Oboseala aceasta de sfârşit de lume

vă rog să mi-o înţelegeţi.

Nu

mai ridicaţi ochii spre cer şi

nu

mai cereţi.

(Din antologia «Poemul care a furat o metaforă», 2023)

M-am născut dintr-o mamă refugiată şi dintr-un tată bucureştean. Mama avea patru clase primare, tata era inginer constructor. Am moştenit de la tata patima pentru lemn şi zidărie. Le-am spus părinţilor că dau la facultate la Istoria Artelor. Am dat însă la Teatru. La examen, am recitat poemele mele, le-am ştiut pe dinafară. Nu am făcut nicio altă pregătire suplimentară pentru facultate. Avem 17 ani şi jumătate când am dat la Teatru. Erau 2.000 de candidaţi pentru 10 locuri, după probele eliminatorii am rămas 300 de candidaţi pentru cele 10 locuri. I-am avut profesori pe Zoe Anghel Stanca şi pe Moni Gherleter. Însă mergeam şi la orele de regie, unde erau profesori Radu Penciulescu şi David Esrig. Eram o «carne bună de scenă». 

Îmi plăcea mai mult la Regie decât la Actorie.

Sunt foarte încrezătoare în prietenie. Din punctul meu de vedere, uneori iubirile trec, alteori vin, alteori devin ură. Prietenia, pentru mine, este un simbol de rezistenţă chiar dacă nu îi văd pe prieteni des, chiar dacă nu le vorbesc des, chiar dacă eu sunt un om al cavernelor. Mi-am ales caverna mea. În caverna mea, prietenia e mai frumoasă decât o zi cu soare. E mai puternică. Îmi dă lumină, căldură, speranţă. Pentru mine, prietenia, chiar dacă nu ud florile în fiecare zi, este hrană în spirit, sacrificiu. 

(…) Nichita [Stănescu – n.m. B.-L.S.), înainte de toate, era un prieten. Se simţea bine. Pe prispa mea de pământ s-a aşezat pe un scaun de lemn cu trei picioare şi picioarele au intrat în pământ, s-a dezechilibrat un pic, şi a zis „am intrat în pământ deja”. Ca mulţi oameni extraordinari care au trecut pe acolo, avea nevoie de acelaşi lucru: de simplitate. Simplitatea e cel mai greu lucru pe care îl poţi obţine din toată pregătirea ta, din toată viaţa ta.