Orație de Crăciun

Să vă bucurați de un Crăciun în voia cea bună a inimilor voastre! 

La mulți ani!

 Închinarea magilor (1504)
Albrecht Dürer
Galeria Uffizi, Florența

Poezie mută, pictura…

Portret de fată

(1886)

de

Helene Sofia Schjerfbeck

(1862-1946)

Muzicoteca de dinamită

YES

On the Silent Wings of Freedom

Jon Anderson - voce

Steve Howe - chitare

Chris Squire - bas

Rick Wakeman - clape

Alan White - tobe, percuție

Fața A
„Future Times/Rejoice" (Anderson, Howe, Squire, White, Wakeman) - 6:46
„Don't Kill the Whale" (Anderson, Squire) - 3:56
"Madrigal" (Anderson, Wakeman) - 2:25
„Release, Release" (Anderson, White, Squire) - 5:44
Fața B
„Arriving UFO" (Anderson, Howe, Wakeman) - 6:07
„Circus of Heaven" (Anderson) - 4:31
"Onward" (Squire) - 4:05
„On the Silent Wings of Freedom" (Anderson, Squire) - 7:47

Este al nouălea album de studio al britanicilor, apărut în 20 septembrie 1978, la casa de producție americană Atlantic Records. A fost ultimul album al formației împreună cu Jon Anderson (care va reveni în 1983 cînd s-a refăcut formația) și Rick Wakeman (care și el se va întoarce, dar abia în 1991, pentru albumul Union), înainte de destrămarea formației în 1981.

Deși fotografiile au fost realizate de celebra casă de design Hipgnosis, ele au fost considerate nereprezentative de membrii trupei, astfel încît Wakeman a aruncat cu roșii în ele! 

Drept pentru care coperta și titlul albumului au fost modificate adecvat acestui gest.

Albumul s-a plasat în clasamentele vremii pe locul 8 în Regatul Unit și pe locul 10 în Statele Unite, unde a și primit Discul de Platină.

Full album 

Un fotograf și modelul său...

Alfredo, văzându-te cum ești, atât de suav și mult copilăros, 

mi-am amintit de cîinele din mine care roade un os. 

Și de dulăul de Saturn, cel inelat și taciturn. 

Aprind un foc, și dau cu fum, 

peste mormântul meu dement, 

și rog iarna ca să vie, 

murindu-ne, ningând, să ne mai reînvie. 

Nichita Azi

Nichita Stănescu, poet român

Nichita cu un alt prieten venit pe platou, al cărui nume nu-l mai ţin minte.

 Cu Branislav Guzina şi Patrel.

 Gata de filmare, Nichita Stanescu şi poetul Patrel Berceanu, 

care urma să pună întrebările interviului.

Nichita îi zîmbeşte lui Brana, cum îi spunea cu drag prietenului meu,

regizorul filmului, Branislav Guzina, într-o relație de complicitate.

Alfredo Padrón, adică eu, cu Arriflex-ul în carcasa mare (Blimp-ul),  

pentru o priza directă de sunet.

(pentru toate fotografiile și comentariile lor, © Alfredo Padron)

Originar din Venezuela, Alfredo Padron (68 de ani) a venit în România în 1977, unde a urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) din București. După cinci ani, el a devenit operator de film, după care s-a reînors în țara natală unde a realizat numeroase producții de scurt și lungmetraj. A făcut o specializare la Florența ca fotograf pentru restaurare de opere de artă. A continuat cu fotografie de artă și spectacol, a lucrat pentru industria muzicală dar a realizat și fotografie publicitară. În Republica Dominicană unde trăiește, este profesor de artă fotografică la Institutul Tehnologic (INTEC) și Școala Internațională de Desen.

În 1982, pe cînd era student în România, Alfredo Padron a avut șansa de a-l cunoaște pe Nichita Stănescu prin intermediul bunului său prieten, muntenegreanul Branislav Guzina, regizor, care l-a ales dintre toți colegii de facultate ca operator al acestui film despre Nichita Stănescu (un interviu), peliculă care în final s-a materializat în lucrarea sa de licență, în specialitatea operatorie de film. Aceste imagini sînt printre ultimele cu Nichita. Un an mai tîrziu, pe 13 decembrie 1983, poetul înceta din viață.

Poemoteca

Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. 

Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.

Nichita Stănescu

Timp suspendat 4

Cîntec de iarnă

Eşti atât de frumoasă, iarna!

Cîmpul întins pe spate, lîngă orizont,

şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…

Îmi tremură nările

şi nici o mireasmă,

şi nici o boare,

doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,

al sorilor.

Ce limpezi sunt mîinile tale, iarna!

Şi nu trece nimeni

doar

sorii albi se rotesc liniştit, idolatru

şi gîndul creşte-n cercuri

sonorizând copacii

cîte doi

cîte patru.

Timp suspendat 5
(Fotografii: de © B.-L.S.)

***

Noaptea a nins peste cîmp cu pămînt

Tu unde ești, în ce gînd?

Crengile zvelte și goale în bezne

dansează întruna...

Uite-le sînii, uite-le glezne.

Noaptea a nins peste cîmp cu pămînt

și crengile zvelte, și goale, cu luna

lunecă negre și-aiurea, întruna,

dansează întruna

Tu unde ești?

În ce gînd?

frunzele negre-ți căzură

cu toatele, oarbe-n căutătură?

Ah, de n-ar mai fi adîncul schilav și urît

doar o creangă cu roadele pline,

să m-adun, să mă-ntorc și să vin iar la tine:

- „Na un măr!”... și atît.

Joi 1 noiembrie 1956

(„Argotice”)

Nichita Stǎnescu sau despre poezia în stare genuină

56 de ani voi trǎi, asemenea Colosului din Rhodos!… Așa credea, la 27 de ani – în septembrie 1960 –, Nichita Hristea Stǎnescu, în clipele în care scria poemul numit „56 de ani”. N-avea de unde bănui el atunci cǎ aprigele Ursitoare deja îi hǎrǎziserǎ un cu totul alt destin, ele avînd să-i curme existenţa pǎmînteanǎ la puţină vreme dupǎ ce va fi împlinit 50 de ani, într-un înnegurat miez de decembrie al anului 1983...

...De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit. El doar stǎ – așa cum scria undeva Fǎnuș Neagu, bunul său prieten – „La Cina cea de Tainǎ cu zǎpezile. Și, precis, mǎnîncǎ anafurǎ și bot de miel. Iar cînd plosca plinǎ cu vin și cu rîsuʼ – plînsuʼ umblǎ prin alte mîini (Iuda bea cît zece!), Nichita scrie un basm pe cǎrǎrile de sînge verde îngheţate-n trupul copacilor”.

…De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit. El doar și-a acoperit inima cu aripa paserei celei aflate în zbor, lǎsîndu-ne pe fiecare dintre noi, cei de acum, sǎ ne luptǎm fiecare cu îngerul său, aidoma lui Iacob, așa cum ne vom pricepe mai bine.

De mai bine de 40 de ani, puţini, din ce în ce mai puţini, se străduie (unii continuǎ şi azi, cu obstinație, s-o facă, mînați de o încǎpǎţînare abnormǎ) – așa cum cred ei de cuviinţǎ – pentru ca uitarea sǎ nu învingǎ. I-aș putea aminti pe cîțiva dintre ei însǎ cred cǎ numele lor sînt cu mult mai puţin importante decît numele poetului. Nutresc convingerea cǎ toţi aceia care încǎ se mai împotrivesc și astǎzi uitării, nu pentru numele lor o fac, ci pentru numele poetului. Pentru cǎ numai astfel strădania le va fi adevǎratǎ și deplinǎ.

Raftul cărților

În mine, totul se prefăcea în muzică:

lumina, vântul, oamenii, florile…

Pe Costache Brâncuși l-am cunoscut la New York și l-am lăsat adormit în «Porumbarul» (cum își denumea el patul) [adus] din atelierul de la Paris. Ploua în ziua aia – m-a rugat să-i cânt și ca să nu-l văd plângând și-a rezemat spinarea de a mea să nu-i văd fața. Într-un târziu, trecând prin multe cântece, a adormit. Am lăsat în locul spinării mele o pernă mare ca să nu-l trezesc, i-am sărutat mâna și i-am lăsat o scrisoare pe masă. 

Mai aveam o oră și trebuia să plec spre țară.*

Maria Tănase

(1939)

* apud Maria Tănase. Artista, omul, legenda” 

de Stejărel Olaru (Corint, 2019)

Planeta giganților

Jeff „The Dude” Bridges 76!

Distreazǎ-te!

Dǎ tot ce ai mai bun din tine.

Lasǎ-te rǎvǎșit de absolut orice.

Live at Austin City Limits 

(2011)

(sursa foto: The Wall Street Journal)

Remember

John Winston Lennon

(9 octombrie 1940, Liverpool – 8 decembrie 1980, New York City)

Chitarist, solist vocal, compozitor, grafician și co-fondator (în 1962, alături de Paul McCartney, cu care a compus peste 200 de cîntece) al unuia dintre cele mai influente grupuri din istoria muzicii rock, The Beatles (grup plasat, în 2004, de revista americană Rolling Stone, pe locul 1 în top 100 al celor mai mari artiști ai tuturor timpurilor), alături de care a susţinut peste 1.400 de concerte şi a editat numeroase albume: „Please Please Me (1963), With the Beatles (1963), A Hard Day’s Night (1964), Beatles for Sale (1964), Help! (1965), Rubber Soul (1965), Revolver (1966), Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band (1967), Magical Mystery Tour (1967), The Beatles (1968), Yellow Submarine (1969), Abbey Road (1969), „Let It Be” (1970).

După destrămarea grupului (1970), Lennon și-a continuat activitatea cu proiecte personale, materializate în albume de referință precum Imagine (1971), Some Time in New York City (1972), Mind Games (1973), Walls and Bridges (1974), Rock ‘n’ Roll (1975) ori Double Fantasy (1980), din care, pînă în prezent, s-au vîndut peste 20 de milioane de exemplare, în timp ce The Beatles este cotat drept grupul cu cele mai multe albume vîndute (peste 600 de miloane de unități) în toate timpurile.

Pentru activitatea sa muzicală, John Lennon a fost inclus în Songwriters Hall of Fame (în 1987) și în Rock and Roll Hall of Fame (1994).

A avut doi fii din două căsătorii, Julian (n. 1963) și Sean (n. 1975), care au devenit muzicieni.

Ochelarii pe care Lennon îi purta
în clipa cînd a fost împușcat de Mark Chapman

Vreau doar să-mi cer iertare din nou pentru această faptă. Nu am nicio scuză. Am făcut-o pentru gloria personală. El era extrem de faimos, era familist, era un idol. L-am ucis pentru că era faimos, am făcut-o din egoism. Îmi cer iertare pentru durerea pe care i-am provocat-o lui Yoko Ono. Mă gîndesc mereu la asta, a declarat asasinul său în septembrie 2020.

Acum în vîrstă de 70 de ani, Mark David Chapman a fost judecat și condamnat, după ce şi-a recunoscut vinovăţia pentru asasinarea celebrului muzician britanic în faţa imobilului în care acesta locuia, situat în Upper West Side din New York, în 1980.

Avînd de ispășit o condamnare pe viață, Chapman se află în prezent încarcerat în penitenciarul Wende din Alden, o localitate situată la periferia oraşului Buffalo.

Lennon

Isolation

Dream

POEMOTECA

Rainer Maria Rilke

(1875–1926)

Singurătate

Singurătatea ca o ploaie-mi pare.

Din mări ea suie către înserare;

și din cîmpii pierdute-n depărtare

suie la cer, statornicu-i lăcaș.

Și-abia din cer se lasă pe oraș.

Și plouă-n ora vag crepusculară,

cînd toate străzile spre zori se-ndreaptă,

cînd trupuri ce nimica nu aflară,

dezamăgit și trist se trag deoparte;

cînd oameni care se urăsc de moarte

dorm în același pat, atît de-aproape:

singurătatea trece-atunci pe ape...

(Din volumul „RILKE – versuri”, EPLU, 1966; 

traducere din germană de Maria Banuș)

„Și dacă vorbim din nou despre singurătate, devine din ce în ce mai clar că în fond nu-i ceva ce poți alege sau părăsi. Sîntem singuri. Poți să te înșeli pe tine însuți asupra acestui lucru și să faci ca și cînd n-ar fi așa. Asta-i tot. Cu cît e însă mai bine să ne dăm seama că noi sîntem totul, ba chiar să plecăm de-aici! Atunci de bună seamă vom ameți, căci toate punctele pe care ochiul nostru obișnuia să se odihnească ne sînt luate, nu mai e nimic aproape, și toate cele îndepărtate sînt infinit mai departe.” (Scrisori către un tînăr poet)

Bibliophilia

Cititul oferă o perspectivă mai bună asupra lumii.

(Sursa foto: «Improbables Librairies, Improbables Bibliothèques»)

Jurnal de-a bușilea

Foto: © Dinu Lazăr

Dinu Lazăr, prietenul de pe Facebook, a pus în dimineața aceasta, pe contul său, un montaj conținînd doar 12 dintre fotografiile pe care i le-a făcut filozofului Constantin Noica, la Păltiniș, în 1985, timp de trei zile, însoțit de cîteva cuvinte: 

Pe un 4 decembrie, în 1987, se stingea unul dintre cele mai emblematice spirite pe care le-am cunoscut, Constantin Noica. Cele 3 zile petrecute cu domnia sa cu 2 ani înainte de a pleca dintre noi sunt printre cele mai tumultoase, importante și de nedescris momente ale vieții mele. Ar fi multe spus și de povestit – poate altă dată. Am avut onoarea de a face atunci câteva imagini. Azi ele sunt folosite de toți fără să citeze autorul – pe net cine dă o căutare găsește mii de astfel de exemple. Asta este.

Mi-am permis să-i adresez cîteva cuvinte (și cu intenția nedisimulată de a-i alunga gîndurile negre vizavi de hoții de fotografii), însoțite de o imagine în care apar, de la stînga, Alexandru Paleologu, Constantin Noica și Emil Cioran: Din ea lipsesc Petre Țuțea (de la a cărui moarte, ieri, s-au împlinit 34 de ani) și Mircea Eliade, care ar fi întregit o quintă regală nepereche. Nu ești singurul căruia i se șparlesc fotografii valoroase, dacă asta îți poate alina, în vreun fel, oful. Însă a fotografia un om precum Noica, este un privilegiu rarisim, care nu este dat oricui. Deci, peste toată amărăciunea, rămîne, zic eu, o uriașă bucurie și izbîndă pentru artistul care ești. Ceea ce nu-i deloc puțin. În rest, vorba lui Noica, să mulțumim și zilei care nu ne-a oferit nimic...

Și, pentru că tot am adus vorba despre Constantin Noica (acela care atît de firesc și lipsit de emfază l-a numit pe Eminescu omul deplin al culturii românești) mi-am amintit cum, cu ceva timp în urmă, i-am răspuns unui cunoscut (care bine scria că nu e suficient să doar declari că-ţi place Eminescu şi că mai trebuie să și citeşti ce-a scris), că pentru a citi ce a scris Eminescu, unora, puţini, extrem de puţini (Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Noica, Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creţia, Liviu Călin, sînt numele care-mi vin acum în cap) nu le-a ajuns o viaţă. Celorlalți, care spun că le place doar poetul, cum zicea dumnealui, cred le-ar trebui cîteva vieţi. Dacă poezia lui se mai citeşte cît de cît (creaţia sa poetică fiind, de altfel, doar vîrful aisbergului numit Eminescu, dar ce vîrf!), restul operei sale e cvasi-necunoscut. Apoi, pe Eminescu, dacă tot îl citim, mai trebuie să-l şi înţelegem, pe ici pe colo, prin părţile lui esenţiale. Pentru că, altfel, riscăm să ne apuce, hodoronc-tronc, amocul şi să ne aflăm în treabă, debitînd prostii: atît despre om, cît şi despre operă, cum au făcut şi fac unii. Nu puțini, mulți dintre ei, persoane importante. Şi asta pentru că, vorba maestrului Arghezi, Eminescu, pentru foarte mulţi dintre românii care-l plac (dar şi pentru aceia care nu-l au la suflet), e foarte dificil de tradus în româneşte!

REMEMBER

Conuʼ Petrache Țuțea, țăranul imperial și omul absolut...

(6 oct. 1901 – 3 dec. 1991)

Cu stînga nici cruce nu poți să-ți faci, dară-mi-te să conduci o țară!

Social-democraţia e laptele bătut al comunismului.

Toate formele de stînga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.

Am fost în tinereţe de stînga din generozitate. Pentru că, vorba ceea: dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stînga şi nu eşti conservator, eşti cretin. Confundam în tinereţe comunismul cu comunitarismul.

Comuniştii au vrut să-l facă pe om fericit, dar văzând că acesta, omu’, nu e fericit, i-au zis: fii fericit, mă, că te ia mama dracului!

Mormîntul lui Țuțea din cimitirul de la Boteni,
comuna argeșeană natală

Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămîne, totuşi, cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Am dorit dintotdeauna sa fac o teză de doctorat cu tema «Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români».

La întrebările fundamentale «de ce?» şi «în ce scop», aporetica românească răspunde:«d-aia».

M-a întrebat cineva ce este viața. I-am spus că m-am întîlnit, odată, pe Calea Victoriei cu ea. Nu mai țin minte ce-am discutat...

Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de țăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Și toți din generația mea au simțit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era că să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu știu dacă vom fi apreciați pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

A fost întrebat un țăran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre Țuțea? Zice: nu înțeleg nimic, dar e o grozăvie!

Cînd va dispărea ultimul țăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine.

M-a întrebat cineva odată: «Mă Petrică, tu cînd te așezi la masa de scris, cum scrii?» «Sînt emoționat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalității. Urmăresc să nu fiu original și să fiu cuviincios.» «Ești inspirat?» «Nu, nu stă niciodată un zeu în colțul camerei mele cînd scriu eu. Sînt foarte neliniștit. Eu, care sînt creștin... Am două neliniști: să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertență terminologică și nici o impietate.»

Din volumele „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, editura Humanitas, 1997 și „Între Dumnezeu și neamul meu”, editura „Arta Grafică”, 1992

Țuțea și fratele său Ion alături de mama lor.

„O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat 3, 4, 5 ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvînt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără nici un gînd de răsplată materială. Nu numai prin saloane cu doamne admirative – care îl priveau cu ochi holbați ca la o minune – , dar și prin reuniuni de cărturari unși cu toate alifiile, și pe care îi uluia. Mircea Eliade – alt potop –, încercînd o întrecere cu Țuțea, s-a dat bătut într-o seară la taifas într-o casă de pe strada Cîmpineanu. Eliade – după ce l-a ascultat cîteva ore în șir pe conu Petrache, divagînd cu caracteristica lui impetuozitate și cu verva lui îndrăcită despre probleme de metafizică, despre poezie și teatru, despre politică și cîte altele – a spus că ar fi onorat să-i fie secretar. Poate și în glumă, dar și în serios.”*

Arșavir Acterian

* Din volumul  „Portrete și trei amintiri de pușcăriaș”, ediția a II-a, Editura „Ararat”, București, 2004, pp. 148-150

Goange

Allen Stewart Konigsberg 

aka Woody Allen 90! 

Ţin mult la acest ceas. Mi l-a vîndut tatăl meu în ceasul morţii.

Sînt un amant atît de bun, pentru că exersez mult de unul singur.

La şcoală m-au dat afară din echipa de şah din cauza staturii.

Singurul meu regret în viaţă e că nu sînt altcineva.

Americanii nu aruncă gunoiul, îl reciclează în televiziune.

Nu cred în viaţa de apoi, dar mi-am luat un schimb de haine.

Acasă eu sînt şeful. Nevastă-mea ia doar deciziile.

SEXUL nu este un răspuns. SEXUL este o întrebare. DA este răspunsul.

De şapte ani, soacră-mea ne vizitează de Crăciun. Anul ăsta facem schimbări: îi deschidem uşa.

Este imposibil să trăiești experiența propriei morți și să-ți mai păstrezi buna dispoziție.

 Woody Allen

Woody Allen Band feat. Chic Corea 

(Live, New York, 2016)

Poemoteca

 

Nicolae LABIȘ

(1935–1956)

Noi, nu!

O parte din noi ne-am învins

Greșeala, minciuna și groaza,

Dar e drum, mai e drum necuprins

Pînă-n zarea ce-și leagănă oaza.

Generații secate se sting,

Tinerii rîd către stelele reci.

Cine-și va pierde credința-n izbîndă

Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?

Cine din noi va muri

Înainte ca trupu-i să moară?

Cine-o să-și lepede inima-n colb

Insuportabil de mare povară?

Ca un vînt rău, ori ca o insultă

Întrebarea prin rînduri trecu.

Ascultă, ascultă, ascultă!

Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

(1958)

Alături de tatăl său, Eugen

Am uitat

Am uitat să fiu deştept

Pentru-o zi ori pentru-o viaţă

Cît înmărmurit aştept,

Albe, braţele-ţi de gheaţă.

Nu mai cuget, cred, mereu:

Strîns în mine ca-ntr-un templu,

Însă demn în miezul meu,

Cu zgîrcenie contemplu.

(din volumul «Lupta cu inerția», 1958)

Nicolae Labiș (primul din stînga) alături de
Paraschiva și Tudor Arghezi,
la intrarea în sediul Uniunii Scriitorilor 

„Moartea oricui aburește toate oglinzile.

Moartea unui poet tînăr întunecă, însă, posibilitatea lumii de a arăta și altfel. Nicolae Labiș a murit la 21 de ani. El a licărit scurt între două nopți: anonimatul și moartea fizică. Abia a avut timpul să-și compună o fizionomie de adolescent fascinat de maturitatea pe care n-avea s-o atingă și o atitudine socială în care se putea citi binecuvîntata necumințenie artistică a poeților. Fizionomia i-a declarat părul vîlvoi, ca mătasea porumbului, o încruntătură precoce și mustăcioara galică, adusă pe colțurile gurii, cărnoase încă, de copil. Iar în atitudinea lui socială, Rimbaud se împletea cu Esenin și alții.”

Vladimir Streinu

(«Nicolae Labiș», în revista Luceafărul, 1966; apud. «Moartea unui poet» de Ghe. Tomozei, CR, 1972, p. 313)

Anda Călugăreanu

Noi, nu!

Remember

Radu Lupu 80 

„Dificil de descris exact ce se întîmplă cînd degetele lui Radu Lupu întîlnesc pianul. Nu sunt gesturi extravagante, performanțe tehnice orbitoare, noțiuni interpretative uimitoare. Nu o personalitate măreață aruncă muzica în fața ascultătorului. Ceea ce se întîmplă mai întîi este că pianul emană un ton narcotic impresionant; liniile solitare sau intervalele deschise capătă o strălucire luminoasă. Urmează nuanțe dinamice subtile, voci interioare lucide, ritmuri bine lucrate și frazări cîntate, iar dincolo de asta, nimic sau ceva straniu de asemănător muzicii în sine.” 

Alex Ross

(critic muzical)

Radu Lupu cîntă Gershwin

 

Concertul pentru pian în fa major

&

Rapsodia albastră 

Poezie mută, pictura…

Emile Zola

(portret de Édouard Manet, 1868)

Credit foto: Musée d’Orsay

Planeta giganților

John Brumwell Mayall (1933-2024), 

bunicul bluesbreacker, ar fi împlinit astăzi 92 de ani!

Albert King & John Mayall

Born under a bad sign 

(live 1982)

Remember

Traian T. Coșovei

(28.XI.1954 - 1.I.2014)

Aş putea să rup limbile ceasului şi să scriu:

„oricum e mai târziu decât crezi”

Să mă las privit de obiecte. Descris.

Sfâşiat de lipsa lor de înţelegere pentru mine.

(T. T. C)

28 noiembrie şi te aştept...

De la o vreme, mi-e bine în noiembrie. Ascult poveşti despre o noapte cu păr lung şi ochii negri şi mă visez prizonier spaţial al unui timp plin de vechime. E vremea cailor liberi şi a mâinilor reci. A ceţii şi a dorului de părinţi. A mării, în splendoarea ei tomnatică, şi a pâinii abia scoasă din cuptorul cu lemne al bunicii. E anotimpul când mă confund cu mestecenii şi când plouă doar în cinstea celei mai frumoase şi mai triste femei a lumii. Şi chiar aflat în plin noiembrie, mi-e dor de noiembrie, căci sunt al lui. Îi port blazonul de cavaler al melancoliei, deşi mă tem de nemilosul, justiţiarul decembrie.

Timpul numit noiembrie, cu parfumul lui de „păduri ce-ar fi putut să fie, dar niciodată nu vor fi” mă naşte şi mă moare de atâta vreme, încât mă simt copilul adoptiv al târziului tuturor toamnelor. Căci sunt chiar eu, domnul Noiembrie, şi vă las acum să vă bucuraţi de zăpada ce va să vină...

Traian T. Coșovei

[Regretatul meu prieten Gabi Stamate (1958-2021) i-a surprins perfect profilul (la propriu și la figurat!) lui Traian T. Coşovei (Traian Te sau „omul care face din aripi de păsări, cuşti, colivii”), cu mii de ani în urmă, într-o eternitate de-o clipă, la Muzeul Naţional al Literaturii Române, vegheat, de dincolo de timp parcă (din fotografia lui Tudor Jebeleanu), de fratele său întru poezie Ion Stratan (1955-2005). O lacrimă de vin și una de sare, dimpreună cu un gînd bun şi vesel, de-o clipă-două, pentru dragii mei dragi conectați la Univers, șoptindu-le versuri îngerilor, la Cina Cea de Taină a Poeților...]

Poemoteca

Autoportret

Autoportret

Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat

această căpăţînă de zahăr sau această

figură pentru prora vapoarelor pirat

şi părul lung, lunar, pe ţeastă.

(„Disciplina harfei”)

Despre ea s-a spus că ar seamăna (fizic) cu Dante (!). S-a mai spus, cu un oximoron, că este cea mai atrăgătoare femeie urîtă din literatura română.

Azi ar fi împlinit 101 ani. Un număr palindromo-lotopoemic, 

ce cu siguranță i-ar fi plăcut…

În afară de limba română, a mai scris în limba spargă, pe care ea singură a inventat-o, spre a se face cît mai bine neînțeleasă 

(Au înmorit drumatice miloave/ sub rocul catinat de nituraşi. / Atîţia venizei de bori mărgaşi.../ Atîtea alne strămătînd, estrave.). 

S-a iubit cu și a fost muză pentru Ion Barbu și Marin Preda (printre alții). 

A fost căsătorită de trei ori.

A scris, a pictat și a compus muzică.

A trăit frenetic 89 de ani și nimic din ce e lumesc nu i-a fost străin.

Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, 

vorba poetului, li s-a spus Nina Cassian.

Romanța cu țînțar*

Îți mai aduci aminte, toamnă ?

Era tîrziu. Eram o doamnă.

Aveam lungi rochii-n roz, lila,

și îl aveam pe vino-ncoa

sub forma unui cățeluș

cu ochi de cocs, cu bot de pluș.

Fugind de sufletele moarte,

de-atîtea ori ieșeam din carte,

mă lepădam de privilegii

visînd să pot rosti «exegi»,

să las pe drumul nimănui,

clădiri, poeme și statui.

Îți mai aduci aminte, vară ?

Era-n amurg. Eram murdară.

Îmi șiroiau pe două laturi,

zadarnici, anii mei cei maturi.

Zbura țînțarul Anofel

pe lîngă sînul meu rebel,

pe gura mea de poamă coarnă.

Era în zori. Și era iarnă.

(* din volumul „Loto-poeme”, 1972)

Limba spargă a fost inventată de poeta Nina Cassian şi funcţionează după nişte principii pe cît de simple, pe atât de prolifice: se iau cuvinte din limba română (aparţinând tuturor claselor morfologice) şi se înlocuiesc cu nişte cuvinte inexistente, create prin analogie cu lexicul «oficial», cuvinte cu o sonoritate cît se poate de verosimilă raportate la limba în discuţie. Se păstrează, poate, unele conjuncţii, prepoziţii, adverbe. Aşadar o limbă ludică, suprarealistă (după cum poeta însăşi afirma, limba spargă s-a născut din dragostea ei pentru avangardă). Acest cântec este în limba spargă engleză!

Radu Gheorghe

Cîntec în limba spargă

Memento

EUGEN IONESCU

(26.XI.1909 – 28.III.1994)

„Copilăria este o lume de miracole și de uimire a creației scăldate în lumină, ieșind din întuneric, nespus de nouă și proaspătă și uluitoare.”

„Nu răspunsul este cel care luminează, ci întrebarea.”

„Nu o anumită societate îmi pare ridicolă, ci omenirea.”

„Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vîrstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris“.

„Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică.“

„Da, doar un rege ar putea împiedica prăbuşirea în această sărmană Românie.” (27.IV.1990)

Deși născut în România și format lingvistic în limba română, Eugen Ionescu a mărturisit adesea că nu se simte pe deplin «acasă» în nicio limbă. Franceza i-a devenit limbă de creație, însă româna a rămas pentru el limba afectivă. Atunci cînd nu reușea să scrie, obișnuia să aprindă o lumînare pentru a-l face pe Dumnezeu să se uite o clipă înspre mine. Într-un fel, considera scrisul un soi de negociere spirituală, cu oarece superstiție, deși nu era un individ religios în sens tradițional. În scrisorile către prietenii români (Eliade, Cioran, Sebastian), recunoaștea că schimbarea limbii i-a provocat o ruptură identitară, afirmînd că se simte în exil în propria țară, în propria limbă și chiar în propriul cap. Un exil nu neapărat geografic ci, mai ales, unul psihologic.

În tinerețe, în România, Ionescu a fost un critic literar acerb. A publicat recenzii tăioase împotriva unor figuri literare cunoscute, fapt ce i-a adus multe antipatii. De altfel, debutul lui nu a fost ca dramaturg, ci ca pamfletar și critic.

Piesa sa cea mai cunoscută/jucată (Cîntăreaţa cheală scrisă şi jucată la Paris, a reprezentat, în 1950, începutul unei cariere prodigioase, piesele sale Lecţia, Rinocerii, Regele moare, Scaunele sau Ucigaş fără simbrie fiind montate pe marile scene ale lumii), s-a născut cînd încerca să învețe limba engleză dintr-un manual obișnuit. Repetițiile, nonsensurile și frazele stereotipe din lecțiile de bază l-au inspirat să creeze un «anti-teatru». A vrut inițial să scrie o satiră a banalității conversației obișnuite — iar abia ulterior piesa a fost identificată ca text fondator al absurdului.

Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade.
Eugen Ionescu i-a întîlnit prima oară pe Emil Cioran și Mircea Eliade în anii 1928 – 1933, pe cînd era student al Universității București. Cei trei au rămas prieteni întreaga viață. Fotografia îi înfățișează în Place Furstenberg din Paris, în anul 1986. 

Este una dintre puținele imagini în care apar împreună și una dintre ultimele ale lui Mircea Eliade (care pe 22 aprilie 1986 a încetat din viață).

Este mai puțin cunoscut faptul că Eugen Ionescu a tradus poezii de Arghezi în franceză, în perioada sa românească. Îl admira pe Arghezi pentru limba neconvențională și pentru ruptura de tradiția poetică anterioară. De altfel, în perioada 1928-1931, Eugen Ionescu a publicat primele sale scrieri în limba română, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, printre acestea aflîndu-se poezii, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Cum la fel de puțin cunoscută este și pasiunea pe care o făcuse pentru broaștele țestoase (colecționa mici obiecte, sculpturi și figurine întruchipînd această creatură). N-a ezitat să dezvăluie motivul: Îmi plac pentru că sunt lente. Aș vrea să fiu mai lent, mai puțin prins în furtuna vieții. Fiica sa, Marie-France, a povestit ceva mai tîrziu că era vorba despre „terapia lui anti-angoasă”. Într-o scrisoare către prietenul său, filosoful Jean Paulhan, Eugen Ionescu amintea despre angoasele sale: Nu pot face nimic, nici măcar să nu fac nimic. E o stare destul de obositoare și pentru cei din jur, dar o port cu demnitate.

Deși uneori numele-i a fost asociat cu avangarda, el se simțea, de fapt, în dezacord cu multe dintre ideile curentului. Nu era încîntat de estetica gratuită a experimentului. Paradoxal însă, tocmai spiritul lui critic l-a împins spre forme teatrale radicale.

Cînd a fost ales membru al Academiei Franceze (1970), decizia a fost controversată — unii academicieni considerînd teatrul său prea iconoclast. El însuși a descris ceremonia ca pe un act cvasi-absurd: un «enfant terrible», primit într-o instituție conservatoare.

Mai puțin cunoscut este și faptul că dramaturgul picta în timpul liber. Tablourile sale — naive, ludice, pline de imagini abstracte — au fost expuse ocazional, el considerînd pictura un mod de «a respira» în afara rigorilor teatrului.

Spre sfîrșitul vieții era obsedat de senectute și de ideea morții. Păstra lîngă pat liste cu lucruri de iubit înainte de sfîrșit, care cuprindeau, printre altele, enumerări neașteptat de tandre: lumina dimineții pe pereți, rîsul copiilor, mirosul de cerneală ori «tăcerea dintre două enervări»…

Români care au schimbat lumea