 |
Nicolae LABIȘ (1935–1956) |
Noi, nu!
O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-și leagănă oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci.
Cine-și va pierde credința-n izbîndă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-și lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povară?
Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rînduri trecu.
Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!
(1958)
 |
| Alături de tatăl său, Eugen |
Am uitat
Am uitat să fiu deştept
Pentru-o zi ori pentru-o viaţă
Cît înmărmurit aştept,
Albe, braţele-ţi de gheaţă.
Nu mai cuget, cred, mereu:
Strîns în mine ca-ntr-un templu,
Însă demn în miezul meu,
Cu zgîrcenie contemplu.
(din volumul «Lupta cu inerția», 1958)
 |
| Nicolae Labiș (primul din stînga) alături de Paraschiva și Tudor Arghezi, la intrarea în sediul Uniunii Scriitorilor |
„Moartea oricui aburește toate oglinzile.
Moartea unui poet tînăr întunecă, însă, posibilitatea lumii de a arăta și altfel. Nicolae Labiș a murit la 21 de ani. El a licărit scurt între două nopți: anonimatul și moartea fizică. Abia a avut timpul să-și compună o fizionomie de adolescent fascinat de maturitatea pe care n-avea s-o atingă și o atitudine socială în care se putea citi binecuvîntata necumințenie artistică a poeților. Fizionomia i-a declarat părul vîlvoi, ca mătasea porumbului, o încruntătură precoce și mustăcioara galică, adusă pe colțurile gurii, cărnoase încă, de copil. Iar în atitudinea lui socială, Rimbaud se împletea cu Esenin și alții.”
Vladimir Streinu
(«Nicolae Labiș», în revista Luceafărul, 1966; apud. «Moartea unui poet» de Ghe. Tomozei, CR, 1972, p. 313)
Anda Călugăreanu
Noi, nu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu