Jurnal de-a bușilea

Foto: © Dinu Lazăr

Dinu Lazăr, prietenul de pe Facebook, a pus în dimineața aceasta, pe contul său, un montaj conținînd doar 12 dintre fotografiile pe care i le-a făcut filozofului Constantin Noica, la Păltiniș, în 1985, timp de trei zile, însoțit de cîteva cuvinte: 

Pe un 4 decembrie, în 1987, se stingea unul dintre cele mai emblematice spirite pe care le-am cunoscut, Constantin Noica. Cele 3 zile petrecute cu domnia sa cu 2 ani înainte de a pleca dintre noi sunt printre cele mai tumultoase, importante și de nedescris momente ale vieții mele. Ar fi multe spus și de povestit – poate altă dată. Am avut onoarea de a face atunci câteva imagini. Azi ele sunt folosite de toți fără să citeze autorul – pe net cine dă o căutare găsește mii de astfel de exemple. Asta este.

Mi-am permis să-i adresez cîteva cuvinte (și cu intenția nedisimulată de a-i alunga gîndurile negre vizavi de hoții de fotografii), însoțite de o imagine în care apar, de la stînga, Alexandru Paleologu, Constantin Noica și Emil Cioran: Din ea lipsesc Petre Țuțea (de la a cărui moarte, ieri, s-au împlinit 34 de ani) și Mircea Eliade, care ar fi întregit o quintă regală nepereche. Nu ești singurul căruia i se șparlesc fotografii valoroase, dacă asta îți poate alina, în vreun fel, oful. Însă a fotografia un om precum Noica, este un privilegiu rarisim, care nu este dat oricui. Deci, peste toată amărăciunea, rămîne, zic eu, o uriașă bucurie și izbîndă pentru artistul care ești. Ceea ce nu-i deloc puțin. În rest, vorba lui Noica, să mulțumim și zilei care nu ne-a oferit nimic...

Și, pentru că tot am adus vorba despre Constantin Noica (acela care atît de firesc și lipsit de emfază l-a numit pe Eminescu omul deplin al culturii românești) mi-am amintit cum, cu ceva timp în urmă, i-am răspuns unui cunoscut (care bine scria că nu e suficient să doar declari că-ţi place Eminescu şi că mai trebuie să și citeşti ce-a scris), că pentru a citi ce a scris Eminescu, unora, puţini, extrem de puţini (Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Noica, Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creţia, Liviu Călin, sînt numele care-mi vin acum în cap) nu le-a ajuns o viaţă. Celorlalți, care spun că le place doar poetul, cum zicea dumnealui, cred le-ar trebui cîteva vieţi. Dacă poezia lui se mai citeşte cît de cît (creaţia sa poetică fiind, de altfel, doar vîrful aisbergului numit Eminescu, dar ce vîrf!), restul operei sale e cvasi-necunoscut. Apoi, pe Eminescu, dacă tot îl citim, mai trebuie să-l şi înţelegem, pe ici pe colo, prin părţile lui esenţiale. Pentru că, altfel, riscăm să ne apuce, hodoronc-tronc, amocul şi să ne aflăm în treabă, debitînd prostii: atît despre om, cît şi despre operă, cum au făcut şi fac unii. Nu puțini, mulți dintre ei, persoane importante. Şi asta pentru că, vorba maestrului Arghezi, Eminescu, pentru foarte mulţi dintre românii care-l plac (dar şi pentru aceia care nu-l au la suflet), e foarte dificil de tradus în româneşte!