Erau seri
Erau seri
când străzile se revoltau împotriva oricărei apăsări.
Când fiecare frunză, căzând, strivea o pleoapă de carne
sub şaua unui han tătar.
Erau seri când lucrurile începeau să se mişte şi să se tulbure
(şi din ele timpul curgea ca un firicel de sânge
amestecat cu frânturi de glasuri),
când întunericul era atât de dens – încât,
răsfrântă în ochii tăi, flacăra unui chibrit părea
un paralitic surprins de incendiu.
Apoi, ziduri holbându-se la mine cu verzi mâzgălituri
vomitoare nichelate pentru lungi, interminabile discuţii
despre truda cu care îţi aduni un insectar de prejudecăţi
învechite,
un coridor de tentaţii…
Şi, deodată, pata gălbuie din tavan pătrunzând prin ferestre
în locul soarelui de dimineaţă.
Erau seri când presimţeam paşii tăi scăldându-se
în apa călduţă a covoarelor vechi, –
când pielea ta – secretarul albit şi lacom al cărnii tale
îmi trimitea un semn
dintr-o sfâşietoare indiferenţă.
Traian T. Coșovei
(28.XI.1954 –1.I.2014)
N.B. Regretatul meu prieten Gabi Stamate (1958–2021) i-a surprins perfect profilul (la propriu și la figurat!) lui Traian T. Coşovei (Traian Te sau omul care face din aripi de păsări, cuşti, colivii), cu mii de ani în urmă, într-o eternitate de-o clipă, la Muzeul Naţional al Literaturii Române, vegheat, de dincolo de timp parcă
(din fotografia lui Tudor Jebeleanu), de fratele său întru poezie Ion Stratan (1955–2005).
O lacrimă de vin și una de sare, dimpreună cu un gînd bun şi vesel, de-o clipă-două, pentru dragii mei dragi conectați la Univers, recitîndu-și versurile îngerilor, la
Cina Cea de Taină a Poeților...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu