Memento

O femeie obișnuită

„Ne-am întîlnit la o petrecere ce urmase absolvirii mele; era prietenul unui prieten și am mîncat împreună înghețată, la umbră. Am fost destul de rezervată, iar el m-a întrebat ce aveam de gînd să fac. Vorbisem despre o carieră, făcînd-o să pară mai puțin vagă decît era în mintea mea, și el îmi spusese mai tîrziu că ceea ce i-a plăcut fusese aura mea de independență și bun simț: mă văzuse ca genul de fată care n-ar încerca să-i strice viața. Avusese recent o experiență neplăcută cu ceea ce el numea «celălalt gen». Era o presupunere pe care ne-am bazat și îmi convenise. Ne-am acceptat unul pe celălalt la valoarea aparentă, ceea ce însemna că ne descurcaserăm foarte bine. Bineînțeles, eu trebuia să mă adaptez dispozițiilor lui, dar asta e valabil cu orice bărbat, și ale lui erau prea evidente ca să producă dificultăți mari. Peste vară devenise un obicei plăcut și cum ne vedeam doar la sfîrșit de săptămînă, poleiala n-avusese ocazia să se destrame.

(...) Poate alesese cada ca o expresie a personalității sale. Am încercat să mă gîndesc la moduri de a face lucrurile să se potrivească. Ascetism? O versiune modernă a cămășii din fire de păr sau a statului pe cuie? Mortificarea cărnii? Dar, cu siguranță, nimic la Peter nu sugera asta; ținea de tabieturile lui și în afară de asta, nu carnea lui fusese mortificată, el fusese deasupra. Sau poate fusese un gest necugetat de tinerel, ca săritul într-o piscină, îmbrăcat, sau pusul de lucruri pe cap, la petreceri. Dar nici imaginea asta nu i se potrivea lui Peter. Mă bucuram că nu mai erau alții care să se însoare în grupul lui de vechi prieteni: data viitoare ar fi putut încerca să ne înghesuie într-o debara sau vreo postură exotică în chiuveta din bucătărie.
Sau poate – și gîndul mă îngheță – o intenționase ca expresie a personalității mele. Un nou coridor de posibilități se întinse în fața mea: se gîndea într-adevăr la mine ca la un accesoriu igienic. Ce fel de fată credea că sînt?
Își împreună degetele în părul de pe ceafa mea.
– Pariez că ai arăta grozav într-un chimono, șopti el. Mă mușcă de umăr și am recunoscut asta ca pe un semnal de veselie iresponsabilă: Peter nu mușcă de obicei. L-am mușcat și eu de umăr, apoi, asigurîndu-mă că pîrghia dușului era încă ridicată, mi-am întins piciorul drept – am picioare agile – și am răsucit robinetul de apă rece.”

Deunăzi, Margaret Atwood, binecunoscuta scriitoare canadiană (prozatoare, poetă, eseistă, critic literar), a împlinit venerabila vîrstă de 84 de ani. A debutat în anul 1969 cu romanul The Edible Woman / Femeia comestibilă (tradus în limba română sub titlul O femeie obișnuită, la editura Univers, 1989, în colecția Globus). 

Au urmat: Povestea slujitoarei (1985), Mireasa hoțomană (1993), Asasinul orb (2000), Oryx și Crake (2003), Testamentele (2019) etc. Pentru volumele sale a fost recompensată cu numeroase premii literare (este dublu laureată cu prestigiosul Booker Prize) și alte importante distincții (Ordinul Norvegian al Meritului Literar, Medalia Jubileului de Diamant al Reginei Elisabeta a-II-a și titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor al Franței).
Este membră a Societății Regale din Canada.
O femeie obișnuită este un roman scris cu un umor păstos, necontrafăcut, care vorbește, într-un registru doar aparent minor, despre fragilitatea ființei umane, în general și a femeii, în special, prizonieră a societății de consum. Nu o singură dată, din pricina personajelor sale feminine extrem de puternice, scriitoarea a fost revendicată de mișcarea feministă...

Karen Dalton

When a man loves a woman

(din albumul In My Own Time, 1971)