Memento

Sorin Stoica 

(27 iulie 1978 - 6 ianuarie 2006)

Schiță de autoportret

Despre mine ar trebui să ştiţi aşa.
M-am născut pe 27 iulie 1978 la ora 7.20 seara. Pentru că aveam o voce foarte groasă, toată lumea îmi spunea Armstrong. Toată lumea bună, evident. Mai târziu am avut şi alte porecle pe care nu vi le mai spun pentru a nu vă da idei.
Am fost un copil încă de foarte mic. Mi-am spart capul, am jucat fotbal până la epuizare şi m-am plimbat cu o bicicletă căreia îi cădea mereu lanţul. M-am dat. Aşa se zicea. Am copilărit în Băneşti, un sat din Prahova care nu e neapărat frumos, dar care e al meu. Deşi eu nu prea mai sunt al lui.
Am făcut liceul la Câmpina şi nu m-am remarcat acolo prin nimic deosebit. Când nimeni nu se mai aştepta, după o criză de seriozitate, am intrat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Acum când scriu, criza de seriozitate continuă, pentru că sunt încă masterand în antropologie.
Am scris nenumărate compuneri şcolare de care s-au bucurat colegii mei. Am publicat şi în «Vatra», «Dilema», «Formula As». Deci, dar mai ales, am scris cu o inconştienţă veselă într-o tipăritură câmpineană numită «Partener». Câmpina a fost o vreme terenul meu antropologic.
Acum predau la facultatea pe care am absolvit-o, scriu şi în general mă simt destul de bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.
În 2000 am publicat la Paralela 45 un volum de proză scurtă intitulat oarecum stupid «Povestiri cu înjurături». Cerşeam bani pentru sponsorizare şi un cârnăţar m-a întrebat, cu ce e, bă, cartea ta, cu gagici? Nu, bre, cu înjurături! Şi aşa i-a rămas numele.
Peste doi ani am cerşit iar bani, de data asta pentru un roman, «Dincolo de frontiere». Tot la Paralela 45 a apărut şi ăsta.
În 2003, în plină criză de seriozitate, am coordonat împreună cu Zoltán Rostás un volum de istorie orală care se numea «Istorie la firul ierbii».
După toate astea, au scris despre mine destul de frumos următorii: Paul Cernat, Nicoleta Cliveţ, Radu Cosaşu, Daniel Cristea Enache, Marius Chivu, Tudor Octavian, Dan C. Mihăilescu, Luminiţa Marcu, Iulia Popovici, Sorin Preda, Costi Rogozanu, Simona Sora şi alţii.
În rest ar mai trebui să ştiţi că am 1,79 înălţime, am în cap încă vreo 3–4 cărţi şi trebuie să slăbesc vreo 10 kilograme.

Mowgli

La școală copiii învață despre macaci rhesus, despre cămila cu două cocoașe, despre diverse specii de animale care pot fi găsite în deșertul Tibet, Gobi și prin copacii din Sri Lanka. Minuțiozitatea cu care trebuie să cunoască ăștia mici numărul de degete ale gibonului, sau perioada de împerechere la reptilele mari, te pune serios pe gânduri.
Ai zice că puștii sunt pregătiți pentru a trăi în pădure.
Ca să folosesc un limbaj de lemn căcăcios, nu li se spune nimic despre viața în societate. Astfel devin un fel de mici Mowgli, zăpăcitul ăla din „Cartea junglei”.
Despre iresponsabilitatea școlii românești ar trebui să fie articolul ăsta, despre lipsa ei de aderență la real. Dar cum se știe că și presa e o școală paralelă, o să mă iau de un slogan inept, „Animalele sunt mai bune ca oamenii”, slogan idiot, dar care are mare legătură cu ce vorbim acum. Te uiți la Animal Planet și vezi turme, cirezi, cârduri de animale. Stoluri. Comunități, altfel spus. Și relațiile alea comunitare trebuie să le înveți tu. Să trăiești precum animalele dacă e să forțăm nota.
Nimeni nu-ți spune cum ar trebui să trăim omenește. Ți se arată doar partea nasoală a vieții, dar varianta dezirabilă nu o cunoaște nimeni.
Io nu i-aș învăța pe copii despre specii, clase de animale, ci despre tipuri umane: les nouveaux riches, curva, pișmandeza de la șoseaua de centură, intelectualul cufurit. Asta aș face. Un manual în care să inventariez tipologii umane. Cu ăștia se vor întâlni în viața de zi cu zi, dar șansele să dea nas în nas în plină zi cu vreo lighioană cu pene, gheare sau solzi sunt aproape nule.
Ce-ar conține manualul? Cele spuse mai sus, plus parvenitul care se hrănește cu apă plată, muncitorul cu venitul și ciocul mic, țăranul care nu mai e pe câmp, profesorul înăcrit înainte de vreme, politicianul care trăiește din salariu. Asta pentru că trebuie să pomenim și speciile pe cale de dipariție. Și, în afară de asta, politicienii sunt obișnuiți să se vorbească despre ei ca despre niște animale. Deci precedente există.
Literatura te punea oarecum în situația de a întâlni astfel de clasificări, dar de când a renunțat la personaj și mizează doar pe text, nici ei nu-i mai putem cere mare lucru.
Pomeneam mai devreme de „Cartea junglei”. Scriu cam des despre ea. Am și io marotele mele, obsesiile. Dar astfel se confirmă ce spusei. Și eu am crescut cu cărți despre animale, reviste despre coioți, șacali și maimuțe urlătoare.
Important e că orice text, orice material de genul ăsta dă de înțeles că lumea animală maimuțărește ordinea umană. Că animalele trăiesc tot cam la fel ca noi. Sau că noi ar trebui să facem ca ele. Probabil de-aia la grădiniță mi se spunea Mowgli.

Aberații de bun simț

(Partener, nr. 177, 28 august 2003)