vineri, 26 noiembrie 2021

Memento

Nicolae Iorga – un nume pentru eternitate


Moto:
Cît despre Iorga însuşi, care rămîne, dincolo de orice amănunte biografice, unul dintre marii cărturari ai neamului, i-am sluji mult mai fertil şi mai cuviincios memoria urmîndu-l pe calea erudiţiei şi a creaţiei decît minţind „pios” în numele lui şi întreţinîndu-l ca marotă a luptelor ideologice, în tîrziul unei istorii care riscă să repete tocmai greşelile din care a refuzat să tragă toate cuvenitele învăţături.
Răzvan Codrescu
(Cazul Nicolae Iorga după 70 de ani. 
O tragedie perpetuă, 2010)


În clasamentul „celor mai mari ro­mâni”, întocmit pe baza preferințelor telespectatorilor săi, lansat cu ceva ani în urmă de televiziunea naţională, savantul de certă reputație internațională Nicolae Iorga (n. 5 iunie 1871, Botoșani – m. 27 noiembrie 1940, Strejnic, Prahova), a ocupat abia poziţia a 17-a! A fost depăşit, printre alţii, de dictatorul Nicolae Ceaușescu, de fotbalistul Gheorghe Hagi, de ipochimenul Gigi Becali, urmat la „fotografie” de „guru” Gregorian Bivolaru (își mai amintește, astăzi, cineva, de aceast efemerid?) şi de un alt fotbalist, Mirel Rădoi. Un clasament inept, de-o absurditate abnormă (vizavi de care, orice alt comentariu este de prisos), cu siguranţă, dacă e să-l privim exclusiv din punctul de vedere al poziţiei cărturarului de sorginte renascentistă, înțeles ca un reper de prim rang al istoriei culturii universale, în general, și a celei românești, în special.

Profesorul alături de soția sa, Ecaterina, pe veranda casei din Vălenii de Munte
Acest adevărat patriarh al spațiului cultural românesc, nu reprezintă altceva decît întruchiparea vie, într-o viaţă de numai 69 de ani, a unei instituţii de sine stătătoare: fondator de așezăminte culturale, profesor şi reformator al învăţământului românesc, istoric, enciclopedist, autor de poezii, dramaturg, critic și istoric literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, academician (la doar 39 de ani), profesor titular al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (la numai 24).

Savant cu un spirit enciclopedic nepereche, profesorul Nicolae Iorga a desfășurat o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1003 volume, 12.755 articole şi studii, și 4.963 recenzii.


Nicolae Iorga este, indiscutabil, un colos, în accepțiunea cea mai exactă a termenului, dar unul dintre aceia care a oferit românilor o identitate, graţie căreia și astăzi încă se poate afirma că destinul ce ne-a fost hărăzit ca națiune este cum nu se poate mai bine definit.

La doar şase ani citeşte fluent literatura franceză în original (Eu eram cel de șase ani, nu știam să înjur, cetisem pe Champfleury, pe Amédée Pichot, pe Emile Souvestre... ) iar la 13, publică primul său text („Germania lui Bismark” – politică externă), în ziarul unchiului său dinspre mamă, Manole Arghiropol, supranumit Romanu’. La vîrsta de 18 ani, după ce trece cu brio bacalaureatul (în litere și știinţe) la Liceul Naţional din Iași (1888), într-un răstimp de doar 12 luni, absolvă cu calificativul magna cum laudae (după ce luase cu note maxime 11 examene în sesiunea de vară și 16 în sesiunea de toamnă) cursurile Facultăţii de Litere – secţia de istorie și literatură a Universităţii ieșene.


În 1893 îi apare primul volum (la Iași), „Schiţe din literatura românească” (volumul al doilea al lucrării va fi tipărit anul următor).

La 23 de ani este ales membru corespondent al Aca­de­miei Române (1894), apoi este numit titularul catedrei de istorie a Universităţii din Bucureşti iar din 1910 devine aca­demi­cian activ.

Într-un timp relativ scurt primește titlul de doctor honoris causa al unor prestigioase universităţi străine, în acelaşi timp fiind ales membru al unor academii şi instituţii ştiinţifice şi culturale de prim rang de pe cîteva continente.

S-a im­pus, pe de o parte, ca fondator și conducător al unor instituții de învățămînt și cultural-științifice, precum au fost „Universitatea de vară” de la Vă­le­nii de Munte (din 1908), „Şcoa­la Ro­mână din Paris” (1920), „Şcoa­la de Mi­sionare Naţionale şi Mo­ra­le «Regina Maria»” (1922), „Uniunea Așezămintelor «Fundaţia Culturală Nicolae Iorga»”, „Muzeul de artă re­ligioasă” (1923), „Şcoala Română” de la Fontenay-aux-Rosses (Franța) sau „Casa Romena” din Veneţia, iar pe de alta, al unor prestigioase publicații, printre care amintim „Neamul Românesc” (1907), „Să­mă­nă­to­rul” (1901), „Revista is­­torică”, „Revue Historique du Sud-Est Européen” sau „Floarea da­ru­rilor” (1907).

A scris în șapte limbi şi a vorbit în 16 (Eu nu am învăţat a ceti şi a scrie. Acestea sunt lucruri care mi-au venit de la sine, nota el în „O viaţă de om, aşa cum a fost”). Biblioteca sa, Biserica celor 80.000 de glasuri – cum îi plăcea s-o numească – număra peste 80.000 de volume. Ea a fost donată Bibliotecii Academiei Ro­mâ­ne încă din timpul vieţii profesorului.

Intensa activitate politică pe care a susținut-o s-a materializat, printre altele, prin înfiinţarea Partidului Naţionalist Democrat şi, ulterior, a Partidului Naţional Român, expresii elocvente ale voinţei lui Iorga, în sensul conservării şi promovării culturii naţionale în structurile politice reprezentative al ţării. Din acestă postură el a îndeplinit mai multe funcţii publice importante dintre care amintim pe aceea de deputat şi preşedinte al primei Adunări a Deputaţilor României Unite (1919), senator, preşedinte al Consiliului de Miniștri (în guvernul rămas în istorie sub numele „Iorga-Argetoianu”, 1931–1932), ministru al instrucţiunii publice.

Pfondul luptei sale publice împotriva violenţei şi a conservării valorilor tradiţionale româneşti, savantul Nicolae Iorga a avut un sfîrşit tragic, fiind asasinat la 27 noiembrie 1940 de către membri ai mișcării de extremă dreaptă „Garda de Fier” (condusă de Horia Sima), care l-au considerat responsabil pentru asasinarea fostului lider al acesteia, Corneliu Zelea Codreanu (1938), în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea. Moartea tragică a lui Nicolae Iorga întregeşte aura sa de erou-martir al neamului românesc. Exemplu de curaj şi demnitate asumate public, Nicolae Iorga a reuşit un lucru rar printre teoreticieni: unirea crezului ideatic, al profesiei de-o viaţă, cu expresia faptică a practicării acestuia în spaţiul public. La aflarea veştii despre moartea violentă a savantului, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelele în bernă, în semn de pios omagiu şi aleasă recunoștință. Viaţa sa a stat sub tutela geniului iar moartea l-a aşezat printre eroii țării.

C. Z. Codreanu

Cu puțin timp înaintea zguduitoarei sale plecări din lumea creată, savantul avea să scrie un poem („Brad bătrîn”) de-o uluitoare premoniție și să facă celor foarte apropiați o copleșitoare mărturisire: Recunoaşterea posterităţii e un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat!

Au fost tăind un brad bătrîn,/ Fiindcă făcea prea multă umbră./ 
Şi-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgîn:// O voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi aţi străpuns strămoşul nostru,/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteţi aşa grăbiţi?// În anii mulţi cît el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul stînd pe culme drept/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cît fu viu,/ Ci mort acuma, cînd se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decît doar încă un sicriu?

N.B. Alte amănunte despre viața și activitatea savantului pot fi aflate accesînd link-ul https://biblioteca-judeteana-nicolae-iorga-ph.webnode.ro/nicolae-iorga2/?fbclid=IwAR2Z2_r-0-qmos7Y0eBE5uSS9NaVGVEZgOfdkpwRdGkJfTZvJOdCxJpKkJ0

Niciun comentariu:

Vise & amintiri

„ M i-am pierdut bunicii și părinții, nu mi-am întemeiat propria familie, n-am copii și mă amăgesc că am prieteni (acele personaje cu care m...