Eugen Lovinescu – 140 de ani de la naștere
(31 octombrie 1881, Fălticeni - 16 iulie 1943, București)
„Când pornești la o acțiune trebuie să ai în vedere și riscurile ei.” |
Important critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist, considerat cel mai de seamă critic român de după Titu Maiorescu. Este autorul teoriei „Sincronismului” și al „Mutației valorilor estetice”.
* Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor la liceul „Sf. Apostoli Petru și Pavel” din Ploiești (1904–1906) și apoi la București.
* Debutează publicistic în suplimentul literar al ziarului „Adevărul” (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la „Epoca”, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat, în 1905, cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I. Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), fără să devină adeptul doctrinelor respective, toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volumul de debut „Pași pe nisip” (I-II, 1906). În această perioadă a activității sale – preocupat fiind de mișcarea literară de la „Sămănătorul” – se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.
* Între 1906–1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss și opera sa literară iar ca lucrare suplimentară, „Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle” (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.

E. Lovinescu (în dreapta) alături de Eugen Jebeleanu |
* A colaborat la diverse publicații ale vremii: „Convorbiri literare”, „Viața românească”, mai ales la „Convorbiri critice”, „Falanga”, „Flacăra”, „Noua revistă română”, „Rampa”, „Viața literară”. Toate articolele și foiletoanele publicate în presă vor apărea în „Critice” (I-X, 1909–1923).
* În foiletoanele apărute în „Sburătorul”, criticul și-a sistematizat ideile, fixînd o nouă doctrină, pe care a numit-o „modernism”. Această nouă teorie este expusă în prima și cea mai controversată lucrare a sa de sinteză: „Istoria civilizației române moderne” (I–III, 1924–1925). O altă sinteză o constituie „Istoria literaturii române contemporane” (I-VI, 1926–1929), în care a formulat o nouă teorie, „Mutația valorilor estetice” (în volumul VI). Autorii și portretele din „Critice”, precum și acelea din „Istoria civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane” sînt reluate și îmbogățite, sub latura morală, în „Memorii” (I–III, 1930–1937) și „Aqua Forte” (1941).
* Ca istoric literar a lăsat multe lucrări valoroase, pe lîngă monografiile dedicate lui Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) sau Gh. Asachi (1921), cele mai importante fiind: „Titu Maiorescu” (I–II, 1940), „Petre Carp” (1941), „Titu Maiorescu și posteritatea lui critică” (1943), „Titu Maiorescu și contemporanii lui” (I–II, apărute postum, în 1943–1944), precum și „Antologia ideologiei junimiste” (1942). Opera sa mai cuprinde și două romane despre Mihai Eminescu („Mite”, 1934 și „Bălăuca”, 1935), nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub diferite titluri („Aripa morții”, „Comedia dragostei”, „Lulu”, „Viață dublă”), teatru (drama în trei acte „De peste prag”, 1906), traduceri din operele lui Homer, Tacit și Virgiliu.
* Unica sa fiică a fost regretata jurnalistă, scriitoare, eseistă și memorialistă Monica Lovinescu (1923–2008), stabilită la Paris după 1947, o binecunoscută specialistă în domeniul literaturii române contemporane (și una dintre cele mai cunoscute voci ale secției în limba română a postului de radio „Europa Liberă”, unde a realizat, ani buni, emisiunea „Teze și antiteze la Paris” alături de soțul său, scriitorul Virgil Ierunca). Prozatorul Anton Holban, dramaturgul Horia Lovinescu și criticul literar și esoteristul Vasile Lovinescu i-au fost nepoți.
* După moartea sa, soția, profesoara Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, este arestată (deși se afla
la o vîrstă înaintată, avînd 71 de ani) și, condamnată politic, își va găsi sfîrșitul în închisorile staliniste, probabil pe 6 iunie 1960, fiind înhumată în groapa comună a penitenciarului Văcărești (cf. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, „Scrisori către Monica. 1947-1951”, Humanitas, 2012). A reușit însă, in extremis, să salveze de la percheziții unul dintre manuscrisele volumelor de „Memorii”, publicat postum. Aceste întîmplări se regăsesc și în volumul alcătuit de Doina Jela, „Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” (Humanitas, 1998) dar și în cartea autobiografică a Monicăi Lovinescu, „La apa Vavilonului” (Humanitas, 1999), sau sînt relatate în jurnalele acesteia (șase volume). Extrem de valoroasa bibliotecă a lui Eugen Lovinescu a fost confiscată, cărțile fiind arse într-o casă conspirativă a Securității Statului din centrul Bucureștiului.
* La 10 septembrie 1991, lui Eugen Lovinescu i s-a atribuit, post-mortem, titlul de membru titular al Academiei Române.
***
„Prin Concert din muzică de Bach (1927), o nouă literatură română începe printr-o afirmaţie definitivă; sub ochii noştri se înfăptuieşte o mare frescă a vieţii orăşeneşti, unde toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lică Trubadurul, crai de mahala, în care germinează virtualităţile ascensiunilor fulgerătoare, şi până la prinţul Maxenţiu, floarea de seră a unei rase istovite, între care nimic nu-i lăsat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (cu gravele emoţii ale concertului), nici forţele instinctuale, nici patologia, nici virtuţile burgheze, nici feminismul, într-un cuvânt, nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieţi chinuite de atîtea nevoi şi aspiraţii. În faţa unei opere de artă, problema situării păşeşte în primul plan. Concertul înseamnă o deschidere de drum, iar prin viaţa intensă, puterea de analiză, intelectualitatea şi chiar ordonanţa compoziţiei, literatura română n-are ce-i pune deasupra.”
* În foiletoanele apărute în „Sburătorul”, criticul și-a sistematizat ideile, fixînd o nouă doctrină, pe care a numit-o „modernism”. Această nouă teorie este expusă în prima și cea mai controversată lucrare a sa de sinteză: „Istoria civilizației române moderne” (I–III, 1924–1925). O altă sinteză o constituie „Istoria literaturii române contemporane” (I-VI, 1926–1929), în care a formulat o nouă teorie, „Mutația valorilor estetice” (în volumul VI). Autorii și portretele din „Critice”, precum și acelea din „Istoria civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane” sînt reluate și îmbogățite, sub latura morală, în „Memorii” (I–III, 1930–1937) și „Aqua Forte” (1941).
* Ca istoric literar a lăsat multe lucrări valoroase, pe lîngă monografiile dedicate lui Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) sau Gh. Asachi (1921), cele mai importante fiind: „Titu Maiorescu” (I–II, 1940), „Petre Carp” (1941), „Titu Maiorescu și posteritatea lui critică” (1943), „Titu Maiorescu și contemporanii lui” (I–II, apărute postum, în 1943–1944), precum și „Antologia ideologiei junimiste” (1942). Opera sa mai cuprinde și două romane despre Mihai Eminescu („Mite”, 1934 și „Bălăuca”, 1935), nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub diferite titluri („Aripa morții”, „Comedia dragostei”, „Lulu”, „Viață dublă”), teatru (drama în trei acte „De peste prag”, 1906), traduceri din operele lui Homer, Tacit și Virgiliu.
* Unica sa fiică a fost regretata jurnalistă, scriitoare, eseistă și memorialistă Monica Lovinescu (1923–2008), stabilită la Paris după 1947, o binecunoscută specialistă în domeniul literaturii române contemporane (și una dintre cele mai cunoscute voci ale secției în limba română a postului de radio „Europa Liberă”, unde a realizat, ani buni, emisiunea „Teze și antiteze la Paris” alături de soțul său, scriitorul Virgil Ierunca). Prozatorul Anton Holban, dramaturgul Horia Lovinescu și criticul literar și esoteristul Vasile Lovinescu i-au fost nepoți.
* După moartea sa, soția, profesoara Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, este arestată (deși se afla
Ecaterina Lovinescu împreună cu fiica sa, Monica. |
* La 10 septembrie 1991, lui Eugen Lovinescu i s-a atribuit, post-mortem, titlul de membru titular al Academiei Române.
***
„Prin Concert din muzică de Bach (1927), o nouă literatură română începe printr-o afirmaţie definitivă; sub ochii noştri se înfăptuieşte o mare frescă a vieţii orăşeneşti, unde toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lică Trubadurul, crai de mahala, în care germinează virtualităţile ascensiunilor fulgerătoare, şi până la prinţul Maxenţiu, floarea de seră a unei rase istovite, între care nimic nu-i lăsat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (cu gravele emoţii ale concertului), nici forţele instinctuale, nici patologia, nici virtuţile burgheze, nici feminismul, într-un cuvânt, nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieţi chinuite de atîtea nevoi şi aspiraţii. În faţa unei opere de artă, problema situării păşeşte în primul plan. Concertul înseamnă o deschidere de drum, iar prin viaţa intensă, puterea de analiză, intelectualitatea şi chiar ordonanţa compoziţiei, literatura română n-are ce-i pune deasupra.”
Eugen Lovinescu
(despre Hortensia Papadat-Bengescu în
„Istoria literaturii române contemporane1900–1937”,
2 volume, editura „Minerva”, București, 1973)
Criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu vorbește despre viața și opera lui Eugen Lovinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu