Poemoteca

Traian T. Coșovei

(28.XI.1954–1.I.2014)

28 noiembrie şi te aştept...

De la o vreme, mi-e bine în noiembrie. Ascult poveşti despre o noapte cu păr lung şi ochii negri şi mă visez prizonier spaţial al unui timp plin de vechime. E vremea cailor liberi şi a mâinilor reci. A ceţii şi a dorului de părinţi. A mării, în splendoarea ei tomnatică, şi a pâinii abia scoasă din cuptorul cu lemne al bunicii. E anotimpul când mă confund cu mestecenii şi când plouă doar în cinstea celei mai frumoase şi mai triste femei a lumii. Şi chiar aflat în plin noiembrie, mi-e dor de noiembrie, căci sunt al lui. Îi port blazonul de cavaler al melancoliei, deşi mă tem de nemilosul, justiţiarul decembrie.

Timpul numit noiembrie, cu parfumul lui de „păduri ce-ar fi putut să fie, dar niciodată nu vor fi” mă naşte şi mă moare de atâta vreme, încât mă simt copilul adoptiv al târziului tuturor toamnelor. Căci sunt chiar eu, domnul Noiembrie, şi vă las acum să vă bucuraţi de zăpada ce va să vină...

Traian T. Coşovei

Iubesc deosebit de mult pe Traian T. Coşovei,
în versurile căruia găsesc o imensă şi înaltă puritate dură.
Nichita Stănescu

Bătrâneţile unui băiat cuminte

Şi eu am fost un băiat răutăcios de altădată.

Am fumat, am băut, am aruncat în geamuri de sânge

cu inimi sfărâmate, de piatră.

Am vorbit de rău genunchii fetelor din cartier-

Eu am pus laţuri la porumbei, lanţuri grele de fier

la cuvinte şi frumuseţi,

Am avut obrăznicia să-mi ascult până la capăt

povestea celor o mie şi una de vieţi.

Pe bătrâna proprietăreasă nu eu am împins-o pe scări.

Pe oglinda din lift nu eu am scris un cuvânt foarte mic.

Aş fi putut avea o inimă mare. Aş fi putut avea

un sânge pitic.

Cu pumnii am turnat doar grămezi de monezi

în telefoanele publice.

Mi-am uns trupul cu voci, respiraţii, surâsuri lubrice

venite din noapte şi ceaţă, din abisuri, din hău...

Am fost un copil rău.

Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde,

părul meu blond a visat să fluture piramide-

să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe.

Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde.

Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blond

al speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost.

Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţat

povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.

(„Bătrâneţile unui băiat cuminte”, ed. Pontica, 1994)

***

Traian T. Coşovei

sau

omul care face din aripi de păsări, cuşti, colivii...*

(…) Ce-a făcut prietenul meu Traian în tot estimp? Ce s-a priceput el să facă cel mai bine: a scris poezie, despre poezie şi despre poeţi (şi nu numai!). A scris cu profunzime, cu dezinvoltură, cu inteligenţă şi ironie, cu o inventivitate bine temperată, aşa cum îi este felul: boem şi fantast, sensibil şi tandru, frust şi alambicat, grav şi paradoxal, ludic şi caustic. A scris îndeobşte cărţi – de la debutul său editorial din 1979 cu „Ninsoarea electrică” pînă la „Aerostate plîngînd” apărut în 2010, via celebrul „Aer cu diamante” (scris alături de Ion Stratan, Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru în 1982) reeditat de curînd, sînt peste douăzeci de volume – în paralel desfăşurînd, în stilul său lesne recognoscibil şi devenit de mult un brand, o activitate publicistică demnă de invidiat (poeme, comentarii, recenzii, eseuri, cronici literare etc.), în paginile unor reviste culturale cu ştaif, unele mari, altele pitice, perene sau efemere, însă de la care, aşa cum singur şi nesilit de nimeni spune, „a plecat de bunăvoie sau a fost concediat pe motiv de insubordonare”, precum numai unui nonconformist sadea cum este îi stă bine. Nemulţumit deseori de calitatea unor astfel de periodice şi le-a inventat pe-ale sale. Aşa a apărut revista „Veşti proaste” (concepută împreună cu Dan Goanţă) sau ziarul „Punga d’un kil” (organ de stat la coadă), elaborat împreună cu regretatul prozator Mircea Nedelciu şi care era tipărit pe pungi de hîrtie folosite la ambalatul alimentelor, sub deviza „Vom fi mai mult decît ocaua lui Cuza!”. Acest susţinut travaliu l-a impus, firesc, drept unul dintre liderii generaţiei sale, un răsfăţat al criticii literare, în colimatorul căreia se află permanent şi care, în majoritatea cazurilor, îl vorbeşte de bine (stau mărturie, în acest sens, textele unor nume de notorietate precum Nicolae Manolescu, Dan Cristea, Ion Stratan, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Marian Papahagi, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany şi ale multor altora).
„Coşovei este un poet ornant, baroc şi sentimental. Am îndrăznit să spun într-un articol despre unul din volumele sale, că este un poet rococo cu o bună regie în ceea ce priveşte sentimentul în poezie. (…) Nu bîrfim dacă spunem că Traian scrie o poezie sentimentală pe placul multora. Sentimentul lui este însă unul explicit, de tip minulescian”, îmi mărturisea prietenul meu, poetul Ion Stratan, într-o convorbire**.(...)
Sînt însă şi mulţi care, luaţi pe nepregăite de prospeţimea, incisivitatea şi tonul rebel al discursului său liric, unii juisînd de plăcere, alţii cu scrobeală doctorală, s-au grăbit să-i caute şi apoi, chipurile, să-i şi găsească locul, să-i depisteze rădăcinile poetice, să-i identifice maeştrii, să-l gratuleze, să-l desfiinţeze, bref, să-l aşeze pe o masă de disecţie declanşînd o lecţie de anatomie literară sui-generis, pe viu, în cel mai neaoş stil românesc cu putinţă...
(...) Traian T. Coşovei (...) şi-a lansat la biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești, nu mai puţin de patru volume: „Patinează sau crapă” (ed. Axa, 1997), „Ninsoarea electrică” (ediţia a II-a, ed. Vinea, 1998), „Percheziţionarea îngerilor” (ed. Crater, 1998) şi „Lumină de la frigider” (ed. Cartea Românească, 1998).
(...) alături de poetul Ioan Flora a primit Marele Premiu al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie “Nichita Stănescu” (Ploieşti, 2000).

* Fragmente din textul cu același nume pe care l-am publicat pe „Rețeaua Literară”, în 28 noiembrie 2010.

** „Eu sînt cărţile mele...” în volumul „Convorbiri la lumina gîndului. Despre fragilitatea vieţii, iubire, prietenie şi alte închipuiri”, ed. Libertas, Ploieşti, 2006 (ediția a doua, ne varietur, editura „Mythos”, Ploiești, 2016)