Poemoteca

Traian T. Coșovei

(28.XI.1954–1.I.2014)

28 noiembrie şi te aştept...

De la o vreme, mi-e bine în noiembrie. Ascult poveşti despre o noapte cu păr lung şi ochii negri şi mă visez prizonier spaţial al unui timp plin de vechime. E vremea cailor liberi şi a mâinilor reci. A ceţii şi a dorului de părinţi. A mării, în splendoarea ei tomnatică, şi a pâinii abia scoasă din cuptorul cu lemne al bunicii. E anotimpul când mă confund cu mestecenii şi când plouă doar în cinstea celei mai frumoase şi mai triste femei a lumii. Şi chiar aflat în plin noiembrie, mi-e dor de noiembrie, căci sunt al lui. Îi port blazonul de cavaler al melancoliei, deşi mă tem de nemilosul, justiţiarul decembrie.

Timpul numit noiembrie, cu parfumul lui de „păduri ce-ar fi putut să fie, dar niciodată nu vor fi” mă naşte şi mă moare de atâta vreme, încât mă simt copilul adoptiv al târziului tuturor toamnelor. Căci sunt chiar eu, domnul Noiembrie, şi vă las acum să vă bucuraţi de zăpada ce va să vină...

Traian T. Coşovei

Iubesc deosebit de mult pe Traian T. Coşovei,
în versurile căruia găsesc o imensă şi înaltă puritate dură.
Nichita Stănescu

Bătrâneţile unui băiat cuminte

Şi eu am fost un băiat răutăcios de altădată.

Am fumat, am băut, am aruncat în geamuri de sânge

cu inimi sfărâmate, de piatră.

Am vorbit de rău genunchii fetelor din cartier-

Eu am pus laţuri la porumbei, lanţuri grele de fier

la cuvinte şi frumuseţi,

Am avut obrăznicia să-mi ascult până la capăt

povestea celor o mie şi una de vieţi.

Pe bătrâna proprietăreasă nu eu am împins-o pe scări.

Pe oglinda din lift nu eu am scris un cuvânt foarte mic.

Aş fi putut avea o inimă mare. Aş fi putut avea

un sânge pitic.

Cu pumnii am turnat doar grămezi de monezi

în telefoanele publice.

Mi-am uns trupul cu voci, respiraţii, surâsuri lubrice

venite din noapte şi ceaţă, din abisuri, din hău...

Am fost un copil rău.

Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde,

părul meu blond a visat să fluture piramide-

să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe.

Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde.

Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blond

al speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost.

Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţat

povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.

(„Bătrâneţile unui băiat cuminte”, ed. Pontica, 1994)

***

Traian T. Coşovei

sau

omul care face din aripi de păsări, cuşti, colivii...*

(…) Ce-a făcut prietenul meu Traian în tot estimp? Ce s-a priceput el să facă cel mai bine: a scris poezie, despre poezie şi despre poeţi (şi nu numai!). A scris cu profunzime, cu dezinvoltură, cu inteligenţă şi ironie, cu o inventivitate bine temperată, aşa cum îi este felul: boem şi fantast, sensibil şi tandru, frust şi alambicat, grav şi paradoxal, ludic şi caustic. A scris îndeobşte cărţi – de la debutul său editorial din 1979 cu „Ninsoarea electrică” pînă la „Aerostate plîngînd” apărut în 2010, via celebrul „Aer cu diamante” (scris alături de Ion Stratan, Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru în 1982) reeditat de curînd, sînt peste douăzeci de volume – în paralel desfăşurînd, în stilul său lesne recognoscibil şi devenit de mult un brand, o activitate publicistică demnă de invidiat (poeme, comentarii, recenzii, eseuri, cronici literare etc.), în paginile unor reviste culturale cu ştaif, unele mari, altele pitice, perene sau efemere, însă de la care, aşa cum singur şi nesilit de nimeni spune, „a plecat de bunăvoie sau a fost concediat pe motiv de insubordonare”, precum numai unui nonconformist sadea cum este îi stă bine. Nemulţumit deseori de calitatea unor astfel de periodice şi le-a inventat pe-ale sale. Aşa a apărut revista „Veşti proaste” (concepută împreună cu Dan Goanţă) sau ziarul „Punga d’un kil” (organ de stat la coadă), elaborat împreună cu regretatul prozator Mircea Nedelciu şi care era tipărit pe pungi de hîrtie folosite la ambalatul alimentelor, sub deviza „Vom fi mai mult decît ocaua lui Cuza!”. Acest susţinut travaliu l-a impus, firesc, drept unul dintre liderii generaţiei sale, un răsfăţat al criticii literare, în colimatorul căreia se află permanent şi care, în majoritatea cazurilor, îl vorbeşte de bine (stau mărturie, în acest sens, textele unor nume de notorietate precum Nicolae Manolescu, Dan Cristea, Ion Stratan, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Marian Papahagi, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany şi ale multor altora).
„Coşovei este un poet ornant, baroc şi sentimental. Am îndrăznit să spun într-un articol despre unul din volumele sale, că este un poet rococo cu o bună regie în ceea ce priveşte sentimentul în poezie. (…) Nu bîrfim dacă spunem că Traian scrie o poezie sentimentală pe placul multora. Sentimentul lui este însă unul explicit, de tip minulescian”, îmi mărturisea prietenul meu, poetul Ion Stratan, într-o convorbire**.(...)
Sînt însă şi mulţi care, luaţi pe nepregăite de prospeţimea, incisivitatea şi tonul rebel al discursului său liric, unii juisînd de plăcere, alţii cu scrobeală doctorală, s-au grăbit să-i caute şi apoi, chipurile, să-i şi găsească locul, să-i depisteze rădăcinile poetice, să-i identifice maeştrii, să-l gratuleze, să-l desfiinţeze, bref, să-l aşeze pe o masă de disecţie declanşînd o lecţie de anatomie literară sui-generis, pe viu, în cel mai neaoş stil românesc cu putinţă...
(...) Traian T. Coşovei (...) şi-a lansat la biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești, nu mai puţin de patru volume: „Patinează sau crapă” (ed. Axa, 1997), „Ninsoarea electrică” (ediţia a II-a, ed. Vinea, 1998), „Percheziţionarea îngerilor” (ed. Crater, 1998) şi „Lumină de la frigider” (ed. Cartea Românească, 1998).
(...) alături de poetul Ioan Flora a primit Marele Premiu al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie “Nichita Stănescu” (Ploieşti, 2000).

* Fragmente din textul cu același nume pe care l-am publicat pe „Rețeaua Literară”, în 28 noiembrie 2010.

** „Eu sînt cărţile mele...” în volumul „Convorbiri la lumina gîndului. Despre fragilitatea vieţii, iubire, prietenie şi alte închipuiri”, ed. Libertas, Ploieşti, 2006 (ediția a doua, ne varietur, editura „Mythos”, Ploiești, 2016)

„68”

„Prietenia nu poate rămîne deplină și desăvîrșită

 decît între cei desăvîrșiți și cu aceleași virtuți,

 pe care aceeași voință și aceleași țeluri de viață nu-i lasă niciodată...”

Sf. Ioan Casian

„Prea greu de a găsi un adevărat prieten;

 găsindu-l, păstrează-l ca pe ochii din capu-ţi, 

căci pierzîndu-l, pierzi o lume întreagă. ”

Cilibi Moise

Un foarte drag inimii mele prieten (de-o viață), împlinește șaizeci și opt de ani.
O viață!, vor exclama admirativ unii...
Vîrsta deplinei maturități, ar considera-o alții, folosind o sintagmă ușor tocită de prea multă folosire...
A doua tinerețe, ar mustăci ăi mai optimiști...
Prima bătrînețe, ar zîmbi amărui, în colțul buzelor, ăi mai sceptici...
Sigur, îmbătrînim și, de multe ori, lucrul acesta ni se pare a fi, printre multe, multe altele, la fel de puțin plăcut și groaznic de plictisitor...
Da, dar pe de altă parte, așa cum ar spune George Bernard Shaw, îmbătrînitul ăsta al nostru este singurul mod prin care putem avea o viață cît mai lungă!...
Am scris cu ceva timp în urmă aceste rînduri pentru prietenul meu... Le (re)așez aici, acum, cu infinitezimale modificări (exclusiv de formă), constatînd faptul că nu și-au pierdut absolut nimic din rostul și prospețimea lor...
Pentru că habar n-am cînd și cum au trecut acești ani...
Dar oare chiar au trecut? Dacă stau bine și mă gîndesc, cred că nici n-au trecut, pentru că nu timpul e acela care trece, ci însăși viața noastră... Da, dar ce frumos trece ea, viața asta a noastră, cu bunele și relele ei, cînd inima ți-e locuită de oameni nepereche...
Încă o dată, din inimă, la mulți ani, Mihai Vasile!
Te îmbrățișez cu drag și dragoste frățească!
Doamne ajută!

EVENIMENT

Ploieșteni de ieri... și de azi

Motto: 

Cum să descrii un oraș?

Graham Greene

Miercuri, 27 noiembrie, ora 12.00, în sala „Nichita Stănescu” a bibliotecii județene „Nicolae Iorga” din Ploieși, în prezența celor 12 autori, va avea loc lansarea celui de-al treilea volum (Ploieșteni de ieri... și de azi) aparținînd unui ciclu, care a debutat în anul 2016, la inițiativa unui inimos și entuziast grup alcătuit din foști elevi ai Colegiului Național „I. L. Caragiale” din Ploiești (sau, mai pe scurt, „Bastilia”, cum îndeobște s-a făcut cunoscută de-a lungul celor 155 de ani de existență – împliniți chiar anul acesta – prestigioasa instituție de învățămînt ploieșteană, în rîndurile generațiior de elevi care i-au devenit absolvenți și nu numai!), care tocmai se întîlniseră în acel an pentru a sărbători împlinirea a 50 de ani de cînd îl absolviseră. Prilej cu care s-a născut ideea unui volum de amintiri scris de 15 colegi, îngrijit cu acribie de domnul Marius Bâzu, „Ploieștiul văzut din Liceul Caragiale”, care a apărut și a fost lansat în anul 2017. A fost o apariție reușită din toate punctele de vedere, nu în ultimul rînd al hainei grafice, meritul aparținîndu-i în exclusivitate dlui Cristian Mihăilescu, un binecunoscut plastician și reputat caricaturist, un artist cu state vechi în branșă, caragialist și coleg cu autorii. Dumnealui, de altfel, este acela care se va ocupa și de grafica volumelor următoare. Cum, de altfel, stau lucrurile și în cazul domnului Marius Bâzu, acela care și-a luat foarte în serios dificila misie (și foarte bine a făcut!) de editor-coordonator și al celorlalte două cărți. De care s-a achitat exemplar. 

Am participat la lansarea acestui prim volum (întîmplată la librăria „Cărturești” din complexul AFI Ploiești, prin sîrguința dlui Andi Enache), la invitația bunului meu prieten Dan Costineanu (unul dintre autori), un caragialist frenetic iar de lansarea celui de-al doilea op, „Oameni din Ploiești”, apărut în anul 2018 și scris tot de-o echipă de 15 colegi caragialiști, am avut bucuria și privilegiul să mă ocup personal, în luna martie a aceluiași an, la biblioteca „Nicolae Iorga”, în cadrul manifestărilor dedicate zilelelor instituției.

Dacă în cazul primului volum autorii s-au axat, în amintirile dumnealor, cu duioșie și nostalgie, preponderent de creionarea atmosferei orașului adolescenței și tinereților lor, în al doilea, urbea noastră dragă s-a retras discretă, rămînînd undeva, în background, pentru a face loc, în prim-plan, portretelor unor ploieșteni mai mult sau mai puțin celebri, dar care au ocupat un loc privilegiat în memoria afectivă a autorilor...

În acest acest al treilea volum, de fapt un fel de continuare a celui de-al doilea, autorii – de data aceasta rămași doar 12, zece caragialiști plus doi „lemeviști” (Lucian Vasile și subsemnatul), adică absolvenți ai liceului „Mihai Viteazul” (de ceva vreme devenit colegiu național) din Ploiești, primiți cu brațele deschise de echipa „adversă” – și-au ales subiecții tot din rîndul unor personalități de notoriatate ale ploieștiului (dar și Prahovei), pe care, așa cum amintește același Marius Bâzu în prefața care-l deschide, (...) i-au cunoscut și au considerat că biografiile acestora merită să rămînă scrise în memoria colectivă a orașului... Și, aș adăuga eu, nu numai în memoria colectivă ci, cu asupra de măsură, și în cea afectivă.

Dar nici în acest volum autorii n-au neglijat subiectul principal, adică Ploieștiul, cel de ieri și, deopotrivă, cel de acum, al cărui spirit este omniprezent. Și care ar putea fi descris - încercînd a da un posibil răspuns întrebării lui Graham Greene - și prin oamenii săi...
Bref, o rafinată bucoavnă, în trup și-n spirit, apărută, ca și precedentele, la aceeași editură („Smart Publishing” din București, 2019), care se citește pe nerăsuflate, la fel ca și suratele ei nu cu mult mai vîrstnice, drept pentru care, invitația de a participa la lansarea ei, de a vi-o procura și-a o citi, vine de la sine.
Manifestarea se va încheia, așa cum se obișnuiește, cu o sesiune de autografe, pe care autorii le vor acorda celor prezenți.

Vă așteptăm cu drag!

Memento

Radu Tudoran

(8 martie 1910–18 noiembrie 1992)

Născut în urmă cu 109 ani în imediata vecinătate a Ploieștiului (în comuna prahoveană Blejoi), Radu Tudoran a fost, de departe, ca scriitor și nu numai, cu un cap peste celălalt frate al său (Geo Bogza, scriitor și el, a cărui prezență, infinit mai vizibilă în spațiul public, îi conferise o anume notorietate), deși multe voci consideră superior talentul literar al lui Geo Bogza. Însă lucrurile, cel puțin pentru mine unul, nu stau deloc așa.

Absolvent al Liceului Militar de pe lîngă Mănăstirea Dealu (1930) și, apoi, al Școlii Militare de Ofițeri de la Sibiu (1932), Nicolae Bogza a fost, pînă în 1938, ofițer al Armatei Române, an în care abandonează cariera militară, își ia pseudonimul Radu Tudoran, cu care avea să se impună defintiv în istoria literaturii române, pe de o parte iar pe de alta, în memoria afectivă al celor care l-au citit și admirat și se dedică scrisului, debutînd cu un reportaj în revista „Lumea românească”, diriguită de Zaharia Stancu. 

În 1940 i-a apărut volumul de nuvele „Orașul cu fete sărace”, iar în 1941, romanul „Un port la răsărit”, remarcat de critica literară, dar cu oarecare întîrziere.
N-a agreat și nu s-a adaptat sub nici o formă noului regim instalat de puterea sovietică după al doilea război mondial și, fiindcă scrisese articole în care critica, deopotrivă, extremismul de dreapta, dar și politica Uniunii Sovietice (dar mai cu seamă pentru romanul Un port la răsărit), spre sfîrșitul anului 1947 i s-a luat dreptul de semnătură, singura sa sursă de venituri reprezentînd-o traducerile (în special din scriitori ruși și sovietici dar și din literatura franceză). După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decît dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vîre o suliță în coaste, mărturisea cu amărăciune scriitorul, într-un interviu din 1992.
Se stabilește la Brăila unde intenționa să-și construiască o goeletă, cu care să călătorească pe oceanul planetar dar restricțiile noului regim de sorginte comunistă i-au dejucat planurile, proiectul său rămînînd neîncheiat. Corabia a rămas doar undeva, în visurile sale și, sub numele de „Speranța”, ea a căpătat înfățișare în romanul Toate pînzele sus!, călătorind pe mările lumii și trecînd prin întîmplări neobișnuite, rod al imaginației

Ediția princeps a romanului
Toate pînzele sus!
(1954)

debordante a strălucitului scriitor. Tîrziu, peste ani, goeleta „Speranța” va căpăta și formă fizică, fiind efectiv construită (în anul 1968), la comanda studioului cinematografic „București”, la șantierele navale din Tulcea și Brăila, pentru producția peliculei Toate pînzele sus! în regia lui Mircea Mureșan. Ulterior, în 1976, filmul a fost ecranizat și pentru televiziune. Într-un fel, visul scriitorului se împlinise...

Dragostea pentru călătorii a lui Radu Tudoran nu se va stinge niciodată, ea avînd să-i poarte pașii, de-a lungul întregii sale vieți, prin multe locuri mai mult sau mai puțin umblate ale planetei, pe uscat, prin aer sau pe ape, peripluri care, rapid, vor deveni romane solide (precum Oglinda retrovizoare, Frumoasa adormită ori La nord de noi înșine), în care ficțiunea se împletește cu realitatea într-o scriitură elegantă, firească, dezinhibată de orice urmă de convenționalism, depășind copios tiparele a ceea ce, cu un termen generic, am putea numi aceste opusuri simple „jurnale de călătorie”.

Radu Tudoaran și Geo Bogza

În anul 1978 îi apare primul volum din ciclul Sfîrșit de mileniu (alcătuit din șapte romane), care se va închide în anul 1994, cu volumul apărut postum, Sub zero grade, reprezentînd o complexă panoramă a societății românești a secolului XX, căruia scriitorul i-a dedicat ultimii douăzeci de ani ai vieții sale.
A trăit retras pînă la final, fiind o prezență extrem de discretă în public, parcimonios la culme cu furnizarea de informații legate de propria biografie, motiv pentru care, despre viața sa se știu relativ puține lucruri, marea majoritate e elementelor autobiografice fiind inserate, dar și acestea cu zgîrcenie, în cărțile sale.
Radu Tudoran a încetat din viață în 18 noiembrie 1992, în urma unei severe afecțiuni cardiace. Pe masa de lucru avea abia încheiat volumul al șaptelea al ciclului „Sfîrșit de mileniu”, pe care, din nefericire, nu avea să-l mai vadă tipărit...
*
„Pe 18 noiembrie 1992 murea la București, în urma unei operații nefericite pe cord, Nicolae Bogza, fratele lui Geo Bogza, devenit celebru sub numele de scriitor Radu Tudoran (n. 8 martie 1910, Blejoi, Prahova).
Ofițer de formație, cu un trecut interbelic aventuros, debutat editorial în 1939 cu o broșură (nehitleristă, dar care i-a creat mai tîrziu probleme) despre Germania contemporană, autorul celui mai frumos roman de aventuri din întreaga literatură română (Toate pînzele sus!, 1954), a publicat cîteva zeci de volume de proză (preferatele mele: Un port la răsărit, Flăcări, Casa domnului Alcibiade). A fost un romancier pur sînge, care a făcut să viseze generații întregi de cititori tineri (nu doar biologic). De redescoperit și de revalorizat.” Paul Cernat

Poemoteca

„Așteptîndu-te să vii, mîine, mă aflu spunîndu-mi: «Te iubesc»; apoi, vine gîndul: «Mi-ar plăcea să scriu un poem, care ar exprima exact ceea ce-aș vrea să spun cînd mă gîndesc la aceste cuvinte.»”

Wystan Hugh Auden

(„Dichtung und Wahrheit. An Unwritten Poem”)

Cuvîntul de azi

Regina Maria a României

BIBÍL, bibiluri, s. n. Broderie realizată din fire (colorate sau albe) sau dantelă lucrată cu acul; cusătură cu colțișori (aplicată la guler, la mîneci sau la poalele cămășii, bluzei sau altor obiecte de vestimentație); (în expr.) a vorbi cu bibiluri – a vorbi folosind cuvinte alese, cu înflorituri, la figurat; a o da pe bibiluri – a face gesturi de atragere a bărbaților; vorbe sau gesturi de atragere a clienților. [Din ngr. bibíla.]

Cuvinte de folos

Altfel despre iubire*

Dragostea este adevărată atunci cînd încalcă și destramă legile!

Dumnezeu nu stă să vadă cat de păcătos este un om…

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ați spus că Biserica este eros? Ce înseamnă acest lucru?

Ieromonah Varnava Iankos: Cred că, în zilele noastre, din acest motiv, Biserica nu îi atrage pe oameni, pentru că propune o Biserică lipsită de eros, împămîntenită în canoanele și convingerile ei, netrăind relația vie cu Dumnezeu. Relația vie înseamnă viața prin Sfintele Taine, care reprezintă jertfa lui Dumnezeu adusă lumii. Consider că aceasta este problema noastră: nu trăim, în esență, aceste realități și îi îngrădim pe oameni, fără să le dăm această posibilitate. Să spunem lucrurile mai simplu. Scrie undeva Sfântul Ioan Hrisostom, referindu-se la Hristos, că este iubitul care a venit în lume, s-a logodit cu o desfrînată, s-a unit cu ea și a făcut din ea fecioară. Desfrînată este firea noastră. Fecioria se restaurează nu pentru virtutea noastră, ci datorită iubirii lui Dumnezeu. Ce este, în esență, erosul? Este atunci cînd mă simt atras de cineva, cînd mă entuziasmez, cînd mă simt important. Cînd îmi trăiesc neputințele și patimile, iar Dumnezeu nu mă judecă, ci mă iubește, mă entuziasmez și mă simt atras de iubirea Lui, pentru că El ne-a iubit Cel dintîi.
Se pare că oamenii, nu din răutate, ci pentru că se tem și au sentimentul nesiguranței, consideră erosul ca pe o capacitate de a-ți stăpâni aproapele iar în acest fel, erosul se îndepărtează, se transformă și se înstrăinează, devenind prin contact trupesc, diferit de relația interpersonală, astfel încît pot să-l controlez, să îl stăpânesc și să îl cuceresc pe celalalt.

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: V-ați referit la un Părinte al Bisericii. Înainte să intrăm mai adînc în subiect, vreau să vă întreb dacă Părinții Bisericii au vorbit deschis despre aceste lucruri, așa cum vorbim noi în acest moment.

Ieromonah Varnava Iankos: Au vorbit atît de deschis, încît astăzi, noi nu mai putem face același lucru. Au vorbit întotdeauna despre eros. Acest cuvînt îi surprinde pe oameni. Din răspunsurile tinerilor reiese că Biserica este ceva străin erosului sau relațiilor trupești. Oare acestea nu sunt daruri de la Dumnezeu? Biserica trebuie să îi învețe pe oameni cum să trăiască această relație, pentru a nu fi înțeleasă ca un produs de consum, ci să fie de durată, să fie veșnică.

Mitropolitul Ignatie al Dimitriaderi

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ați vorbit despre duhul de stăpânire. Să revenim la acest subiect! Există pericolul ca erosul să conducă la o relație de dominație, în locul unei relații de dragoste?

Ieromonah Varnava Iankos: Desigur! În mod lumesc îmi socotesc valoarea în măsura în care îl domin pe celalalt. Cît de mult îl exploatez, cît de mult devine „al meu”… Și nu în ce măsură mă voi putea dărui celuilalt. Acest lucru ni-l sugerează lucrarea principală a erosului dumnezeiesc, care este, prin excelență, Sfînta Liturghie. Pentru că vocea lumii, în incapacitatea, în lipsa și nesiguranța ei existențială, vrea să fie stăpînă pe situație, pentru a-l domina pe celalalt, spunînd: Îl voi stăpîni pe celalălt pentru a trăi, îl voi mînca pentru a trăi!”. Sfînta Liturghie spune altceva: Vino să Mă mănînci, ca să trăiești… Luați, mîncați, acesta este Trupul Meu…”. Considerăm că omul care merge la biserică în mod regulat și se împărtășește, trăiește erosul dumnezeiesc în cea mai mare măsură. De ce spunem acest lucru? Pentru că dobîndește un simț și înțelege nevoia celuilalt, vrînd să-l slujească, să-l odihnească. Nu pentru că este puternic, ci pentru că este neputincios. Neputința devine putere în cadrul bogăției iubirii lui Dumnezeu. Cel mai frumos fapt care există în Biserică, este să ne simțim neputincioși și zdrobiți cu inima. Cel mai puternic om este acela care alege să aibă inima zdrobită. Numai cel care are inima zdrobită se poate pune în locul celuilalt și poate să pătimească împreună cu el. Dacă nu Îl gustăm pe Hristos, ce sens are să spunem ce este păcatul?

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ați vorbit despre Sfînta Împărtășanie ca fiind lucrarea erosului dumnezeiesc prin excelentă. Ce se întîmplă atunci cînd sînt convins că nu sînt vrednic să mă împărtășesc? Să merg la biserică, să urmăresc și să ascult slujba iar atunci cînd se rostește: Luați, mâncați…, să stau pe loc și să nu înaintez. Acest lucru se întîmplă credincioșilor noștri.

Ieromonah Varnava Iankos: Să stau pe loc și să nu înaintez pentru a mă împărtăși? Se întâmplă acest lucru, deoarece modul de gîndire și de trăire pe care l-am moștenit ne face să credem că sîntem vrednici, dar înaintea lui Dumnezeu nimeni nu este vrednic! Prin urmare, în cazul în care considerăm, prin prisma abordării noastre morale și psihologice, că sîntem vrednici de a primi un dar și el ni se oferă, atunci relația noastră este una de competiție și de comparație. Nu mă dăruiesc într-o relație și nu învăț îngăduința, alegînd dreptatea în locul dragostei. Însă Dumnezeu a zdrobit dreptatea, aducînd iubirea ca pe o nouă dreptate. În realitate, iubirea Lui este o nedreptate! Așadar, Dumnezeu este „nedrept” pentru că ne iubește! Vrea să fie „nedrept”, căci altfel nu am putea exista. Însă El vrea să dăinuim!

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Revenind la faptul că trebuie să practicăm dragostea ca mod de viață, se pare că aceasta trebuie să pecetluiască toată viața noastră. Știti, uneori separăm lucrurile: astăzi este duminica, voi merge la biserica; mâine este luni pot face alte lucruri. Atunci cînd am o relație cu un om, acesta este un fapt cu totul aparte. În această relație voi domina și mă voi supune, vom aparține doar unul altuia și așa începe denaturarea lucrurilor.

Ieromonah Varnava Iankos: Frumusețea Bisericii este că ne asumă pe viață! Hristos este pîinea și vinul care ne reprezintă pe tot parcursul vieții noastre. Întrebarea care se pune este: cum se va putea hristifica toată viața mea? Se va pătrunde de Hristos, nu doar prin rugăciunea mea în biserică, ci toată viața mea trebuie să fie o stare de rugăciune. Prin urmare, trebuie să aflăm modul prin care erosul va fi pus în relație directă cu Hristos și cu Biserica. Lumea consideră că găsești un om pentru a avea un sprijin. Biserica susține că afli un om pentru a învața să îi iubești pe toți oamenii. Iubitul meu, partenerul meu, este dascălul meu, cel care mă învață să mă bucur de viață. Sensul libertății, al bucuriei și al relaționării își au bazele în Biserică. Pentru ca omul să le poată trăi, mai înainte trebuie să le vadă în Biserică. Biserica trebuie să îl elibereze pe om! Noi vrem să știm ce este păcat și ce nu este păcat. Această întrebare nu îl ajută pe om să înainteze și să-L afle pe Dumnezeu. Dilema noastră nu ține de morală: sunt bun sau rău, moral sau imoral. Biserica pune problema în felul acesta: Sînt viu sau mort sufletește? Pe Dumnezeu nu-l interesează păcatul nostru, pe El îl interesează să trăim! De multe ori îl blocăm pe celalalt invocînd păcatul. Lume are nevoie de altceva. Să simtă viața și iubirea lui Dumnezeu, iar atunci va înțelege! Va spune: acest lucru este o comoară, de ce sa o pierd. Aleg, însă, alt mod de viață, fără condițiile prealabile ale experienței iubirii lui Dumnezeu… Dragostea este adevărată atunci cînd încalcă și destramă legile! Dumnezeu nu stă să vadă cat de păcătos este un om… Vom vedea, în experiența Bisericii noastre, că Dumnezeu este surprinzător. Vedem oameni în ultimul hal, se tîrăsc în noroi, devenind Sfinți. Pe de altă parte, observăm oameni care sunt așa cum trebuie, dar care nu Îl pot gusta pe Dumnezeu! Așadar, trebuie să se destrame toate aceste idei preconcepute, astfel încît omul să se elibereze! Este cu adevărat dureros să vezi cum ne rabdă pe noi Dumnezeu și să spui cuiva: Lucrul acesta este păcat!. Îți va răspunde: De ce este păcat? Vei spune: Pentru că Îl superi pe Dumnezeu. Unde este Dumnezeu? Arata-mi-L pe Dumnezeu!, va spune. Noi L-am aflat, oare pe Dumnezeu? Consider că oamenii Îl vor afla pe Dumnezeu dacă vor vedea că avem bucuria adevărată! Să-L văd în cel mai păcătos om pe Dumnezeu, care se ascunde înlăuntrul lui!

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: De ce există în rîndul tinerilor o părere atât de denaturată asupra Bisericii, în special în ceea ce privește erosul și iubirea?

Ieromonah Varnava Iankos: Înaltpreasfințite, în primul rînd, iertați-mă pe mine pentru ceea ce voi spune! Sîntem blocați! Și pentru că nu avem o relație vie cu Dumnezeu, ci ne creăm o relație mincinoasă, care ne îndreptățește. Nu am învățat să îngenunchem, să ne deschidem către Dumnezeu! Un semn lăuntric al inimii noastre, care arată că a început să lucreze ceva, este că vrem ca toți oamenii să se mântuiască. Pentru că nu trăim erosul dumnezeiesc și avem frustrările noastre, trăim în mod justițiar. Vrem ca unii oameni să meargă în iad, considerând că noi trăim raiul. Dar nu îl trăim!

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: În acest fel îi și judecam pe oameni!

Ieromonah Varnava Iankos

Ieromonah Varnava Iankos: Exact! Biserica se adresează tuturor oamenilor. Nu există vreun lucru mai plin de dragoste decît acesta! Să vină cineva și să ne spună ca Sfinții Părinți au afirmat alte lucruri! Prin urmare, această gîndire se datorează faptului că avem o tendință spre sadism și răzbunare, deoarece simțim că viața pe care o trăim nu ne îndreptățește! Dar pentru asta este de vină celălalt, care păcătuiește! Eu sunt vinovat, deoarece mă prefac că Îl trăiesc pe Dumnezeu și nu o fac! Dacă L-aș trăi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci aș deveni lumină pentru fiecare om! În ce sens aș deveni lumină? Prin acest lucru care vindecă: să dăruiești celui mai păcătos om comoara pe care o ascunde în el! Îi judecăm cu ușurință pe tineri: Acesta nu știe ce este Biserica! Acesta ia în rîs Biserica! Dacă ar privi cineva cu ochii dragostei, ai iubirii lui Dumnezeu, am vedea cîtă iubire au acești tineri în inima lor și cîtă nevoie au de ea! Dacă luăm de la tinerii care ignoră Biserica ceea ce numim noi păcat – și este păcat ceea ce nu se trăiește în cadrul tainei –, ce le va rămâne? Cum vor trăi? Izolați, în indiferență și cu inima de gheață? Pînă se va trezi Dumnezeu în ei, au măcar un motiv de bucurie. Pînă cînd vor fi dezamăgiți. Pentru că doar omul dezamăgit de toate lucrurile lumii poate să fie atras de Dumnezeu și să vadă lumea cu alți ochi. Cu care ochi? Cu aceia cu care îmbrățișează pe toți oamenii!

* Convorbire între Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei și preotul ieromonah Varnava Iankos

Unora ne place jazz-ul*

(50 de ani de jazz la Ploiești)

Domnului Alexandru „Puiu” Comănescu, 

in memoriam

În 14 aprilie 1968, avea loc un eveniment a cărui tainică semnificaţie întrecea orice aparenţă: deschiderea oficială a Clubului de Jazz al Palatului Culturii din Ploiești, înfiinţat în 18 martie, același an.
Părea un eveniment muzical obişnuit, care fusese gîndit și care s-a desfăşurat aidoma unui concert de jazz, susţinut de combourile conduse de Jancsi Körössy și Guido Manusardi (muzicieni care, pe atunci, locuiau şi activau în București), precedat de alocuţiunile organizatorilor și prezentat de legendarul Cornel Chiriac, un adevărat „Willis Conover” al României. Deși muzicienii care evoluau pe scenă erau jazzmani a căror reputaţie era indiscutabilă, concertul nu putea egala evoluţia unor giganţi ai genului pe scenele româneşti, precum Louis Armstrong ori Woody Herman, acesta din urmă concertînd și la Ploiești.
Din punct de vedere muzical, a fost o manifestare de excepţie. Numele muzicienilor – care s-au întrecut pe ei înșiși – înseamnă la fel de mult ca acum mai bine de 50 de ani, chiar dacă unii dintre ei nu mai sunt azi în viaţă: Jancsi Körössy, Guido Manusardi, Johnny Răducanu, Dan Mândrilă, Nicolae „Coca” Moraru ori Adrian Ciceu… Dintre invitaţi n-au lipsit regretaţii Mihai Berindei (decanul de vîrstă și autoaritatea cea mai reprezentativă a jazz-ului românesc al vremii, teoretician şi critic muzical, pedagog și trompetist) şi Ion „Lulu” Tanoviceanu, un adevărat „maestru de ceremonii” al viitoarelor festivaluri. Un panou realizat de pictorul ploieştean Vladimir „Mirel” Zamfirescu, invita publicul într-un mod original – pentru acele vremuri – să participe la concert. 

De la stînga: Puiu Comănescu, Puiu Mancaș, Nelu Stan și Lucian Sabados

„Clubul” nu reprezenta o instituţie oficială propriu-zisă pentru activităţi cultural-educative, dotată cu local propriu, personal angajat și finanţată de la buget  (cum erau, de exemplu, „Clubul CFR” sau cel al uzinelor „1 Mai”), ci era vorba doar despre un grup de iubitori ai jazz-ului (14 membri fondatori), care-și propunea să activeze în sensul promovării, popularizării și dezvoltării acestui important gen muzical la Ploiești, în mod special și în România, în general. Dintre membrii clubului sînt de amintit cunoscutul pianist ploieștean de swing,inginerul Robert „Lulu” Movsesian, capabil să binedispună, printr-un farmec personal nepereche și cu un umor nativ, de cea mai bună calitate, orice fel de asistenţă; bateristul Constantin „Gigi” Alecu, un contabil cu suflet de artist; Alexandru Budișteanu („nea’ Sandu – YO9IB”), electronist de clasă și radioamator împătimit, un excelent cunoscător al curentului swing (și nu numai!); arbitrul internaţional de handbal Dan Dobrescu, întotdeauna săritor și un camarad desăvîrșit; biologul Șerban Ionescu-Homorâceanu (în timpul liber pictor, basist și multe, multe altele, secretar al Clubului, dupǎ plecarea temporară a lui Paul „Puiu” Mancaș – basist, compozitor, profesor de chitară – la Constanţa); excelentul pianist Robert Kovacs – pe atunci, profesor de fizică la Liceul „I. L. Caragiale” din Ploiești; inginerul Dumitru „Mitty” Olteanu, un factotum, dispus în orice clipă, zi și noapte, la orice efort; un alt inginer, Mihai „Katzu” Mezincescu, binecunoscut multi-campion de motociclism, un subtil cunoscător al jazz-ului dar şi dedulcit la alte muzici rafinate; bateristul Alfred „Freddy” Goldberger (tehnician dentar de profesie), deţinător al unor mustăţi de… lord englez și cu o ţinută realmente aristocratică și, nu în ultimul rînd, regretaţii George „Gigel” Nicodimescu, o mină inepuizabilă de bună dispoziţie, talentat decorator și un mare cunoscător de muzică de calitate, profesorul Zoltan „Zoli” Petcu, o inteligenţă strălucită, o minte enciclopedică și un prieten de nădejde și basistul Viorel Popescu, un metalo-plastician de mare talent. Reușita muzicală, apreciată de toţi era, însă, dublată de o semnificaţie extramuzicală bine disimulată și, deci, greu detectabilă de oricine.

Jazz Club Ploiești era, practic, o asociaţie cultural-muzicală care, pentru a putea activa în mod public, se „aciuase” în Palatul Culturii și nu era iniţiată, organizată și condusă de stat, de partid sau de sindicatele oficiale ale regimului comunist, fiind rodul iniţiativei membrilor ei, avînd statut elaborat și adaptat fără nici un amestec din afară, cu o conducere aleasă în mod democratic, în deplină libertate. Președintele de atunci al „Jazz Club Ploiești” – profesorul de limba și literatura română Alexandru „Puiu” Comănescu, iniţiatorul și sufletul acestei temerare întreprinderi, un excelent pianist, un împătimit de jazz, permanent la curent cu tot ceea ce însemna acest adevărat fenomen muzical la nivel naţional și internaţional, un sentimental incorigibil, cu un rarisim cult al prieteniei  – era, în acele vitrege vremuri, singurul președinte din ţară ales cu adevărat și nu conform „indicăţiilor” și „orientărilor” venite de la partid. Astfel, Jazz Club Ploiești era o „insulă”, un „paradis” – e adevărat, minuscule și extrem de fragile – de democraţie, pierdute undeva în „oceanul” dictaturii comuniste. 

Scopul declarat al acestei asociaţii era promovarea jazz-ului românesc, ridicarea nivelului general de cultură muzicală și întărirea prestigiului internaţional al ţării. Idei generoase, desigur și conforme cu convingerile de atunci și dintotdeauna ale membrilor clubului. Scopul nedeclarat era, însă, acela de a se practica o breșă în obscurantismul cultural și ideologic al vremii (jazz-ul fiind considerat o „muzică decadentă a imperialismului american”), de a se deschide o fereastră spre Occident, de a se exprima liber – muzical dar și sub alte forme –, a se organiza și a acţiona cît mai bine.
Aceste lucruri, care atunci nu puteau fi spuse pe faţă, au fost înţelese de unii, chiar dacă nu de toţi. Ele au fost, însă, cu siguranţă înţelese atât de partid dar mai ales de „ochii, urechile și braţul înarmat” al acestuia, Securitatea – și, deci, atent supravegheate – considerîndu-se, probabil, că foloasele propagandistice, cel puţin în conjunctura „Primăverii de Praga” sînt cu mult mai mari decît pericolul real.
Bref, era un lucru mai mult decît evident (și recunoscut de toţi, fără reticenţă) și anume că acest club reprezenta o premieră absolută în viaţa culturală românească, nu numai postbelică dar și antebelică, el fiind primul club de jazz din România.

Însă, fără diligenţele susţinute ale lui Puiu Mancaș, primul secretar al Clubului (un adevărat „uomo universale”, priceput la toate, de la tîmplărie și acustică elctronică, la grafică și fotografie artistică) și fără bunăvoinţa directorului de atunci al Palatului Culturii, profesorul Ion „Nelu” Stan, ca și a regretatului Sandu Anastasescu, autor dramatic, pe atunci director al Casei Creaţiei Populare, acest prim club de jazz românesc nu ar fi putut exista.
Apoi s-au înfiinţat Jazz Club Pitești (septembrie 1968) și Jazz Club Timișoara (1 octombrie 1968), la a căror inaugurare au fost invitaţi și ploieștenii, care în acest fel au putut intra în contact cu mulţi oameni de o înaltă ţinută muzicală, intelectuală și morală – cum ar fi saxofonistul Marcel Jivănescu, basistul Ștefan Pethö, organizatorii celor două cluburi, apoi pianistul Paul Weiner și bateristului Eugen Gondi –, după care au apărut și restul cluburilor din principalele orașe din ţară.
Punctul culminant al acestui „Sturm und Drang” jazz-istic de la sfîrșitul anilor ’60, l-a constituit Festivalul Naţional de Jazz „Ploiești ’69” (4-6 aprilie 1969), primul de acest gen din istoria cultural și muzicală românească, organizat de Clubul de Jazz din Ploiești cu sprijinul legal și logistic al Palatului Culturii.

În stînga, Puiu Comănescu, la vernisajul unei expoziții de artă,
alături de Anca și  Bogdan Stoicescu

De amintit, în acest context, ca o pată, de culoare, sprijinul moral – și nu numai! – acordat organizatorilor de soţiile și prietenele acestora dar și de către metodiștii Palatului Culturii.
Greutăţile, însă, n-au întîrziat să apară și, pe măsura trecerii timpului, în loc să se diminueze, continuau să se acumuleze: lipsa fondurilor, a instrumentelor muzicale şi a logisticii sine qua non au fost principalele motive care au determinat, printre altele, retragerea multora dintre membri.
În aceste condiţii, al doilea Festival de Jazz, „Ploiești ’70” (aprilie 1970) s-a organizat cu și mai mare dificultate iar la cel de-al treilea (mai 1971), obstrucţiile oficialităţilor, disimulate sub diverse pretexte, au devenit, practic, insurmontabile. Se apropia cu pași repezi „minirevoluţia culturală” din 1971, care a însemnat, mai întîi, sfîrșitul Festivalului de Jazz de la Ploiești și apoi al Clubului care-l înfiinţase și organizase.
Proiectata ediţie a IV-a, „Ploiești ‘72” , nu a mai primit aprobarea. Cît despre Club, el nu a fost interzis, însă s-a stins lent, lipsit de sprijin și fonduri. Cea de-a IV-a ediţie a Festivalului Naţional de Jazz avea sǎ fie organizată abia în anul 1974, la Sibiu, sub controlul financiar al CC al UTC, sub egida TVR.
Capitolul se încheiase, însă el fusese, deja, scris: în 1968, la Ploiești, fusese înfiinţat primul club românesc de jazz, prima asociaţie liberă (chiar dacă numai culturală), organizată pe criterii democratice, deschizându-se – atâta cît o permitea conjunctura – o fereastră, pînă atunci închisă, prin care, în România, aservită și comunistă, pătrunsese acel „wind of change” dinspre Occident.

Bogdan-Lucian Stoicescu

* Text inedit, alcătuit pe baza documentelor din arhiva personală şi a mărturiilor regretatului profesor Alexandru Comănescu (de a cărui prietenie, autorul a avut privilegiul şi onoarea să se bucure în ultimii ani ai vieţii acestuia și în preajma căruia să se afle), precum și a cercetărilor și arhivei personale.

În preambulul documentarului din arhiva TVR preluat aici (mulțumiri prietenului Liviu Antonesei pentru semnalare), apar cu scurte intervenții, în plan apropiat, Puiu Comănescu și Nelu Stan. 

Memento

Mircea Nedelciu

(12 noiembrie 1950–12 iulie 1999)

„(…) bolile copilăriei scriitorului sînt două: dorinţa de a teoretiza şi barocul. Care vor fi fiind bolile de bătrîneţe? Nu ştiu. Probabil monumentalitatea, clasicizarea!”

(în prefața la „Tratament fabulatoriu”)

„Mircea Nedelciu este considerat de mulţi critici literari, precum şi de majoritatea confraţilor săi, o figură emblematică a generaţiei ʼ80 (avînd, nu mai puţin, o componentă de lider care îşi asumă cauzele comune şi pledează pentru ele) atît prin scrisul său, cît şi prin modul său de existenţă. Ca şi congenerii, scriitorul a decis să-şi prezerve, într-un regim totalitar din ce în ce mai siluitor, o anume formă de libertate, optînd pentru condiţia de marginal. Nereuşind să se întreţină din scris sau să ocupe un post într-o redacţie, Mircea Nedelciu a trăit o vreme din slujbe provizorii (cea de ghid turistic a fost cea mai constantă), iar începînd din 1982 a lucrat ca librar la Editura Cartea Românească, un loc – devenit legendar – de întîlnire a scriitorilor tineri şi provinciali. Din 1990, cînd, asemenea colegilor săi de generaţie, s-a trezit „cu o poftă nebună la o altă viaţă”, a condus o asociaţie româno-franceză de difuzare editorială şi a susţinut cîteva proiecte menite să primenească şi să dinamizeze viaţa profesională a scriitorilor autohtoni. Nu toate vor fi duse la bun sfîrşit. Boala de care suferă încă din 1988 (sindromul Hodgkin) şi cu care luptă (e cuvîntul pe care scriitorul îl foloseşte adesea) mai bine de un deceniu îl răpune la 12 iulie 1999, cu patru luni înainte de a fi împlinit 49 de ani.” (Sanda Cordoș)

*
Mircea Nedelciu a publicat volumele de proză scurtă „Aventuri într-o curte interioară” (Editura „Cartea Românească”, București, 1979), „Efectul de ecou controlat” (Editura „Cartea Românească”, București, 1981), „Amendament la instinctul proprietăţii” (Editura „Eminescu”, București, 1983), „Şi ieri va fi o zi” (Editura „Cartea Românească”, București, 1989), „Povestea poveştilor generaţiei ʼ80” (Editura „Nemira”, București, 1998 şi romanele „Zmeura de cîmpie” (Editura „Militară”, București, 1984), „Tratament fabulatoriu” (Editura „Cartea Românească”, București, 1986) şi „Femeia în roşu” (scris în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, Editura „Cartea Românească”, București, 1990). Postum, a apărut la editura bucureșteană „Compania”, în anul 2000, romanul „Zodia scafandrului” (rămas neîncheiat).
*
„(VAGON DE VITE) Poate s-a schimbat ceva între timp sau poate a citit el greşit în Mersul trenurilor. Zare a coborît din acceleratul de Constanţa în Gara de Nord la ora unu şi jumătate după miezul nopţii. S-a dus spre tabela cu orarul trenurilor şi a avut surpriza să constate că primul tren cursă care trece prin G. pleacă abia peste patru ore. A trecut pe la Informaţii şi a obţinut acelaşi răspuns. Acum stă ghem pe o bancă de pe peron şi tremură de frig. Adoarme din cînd în cînd preţ de cîteva secunde şi i se pare că a dormit ore lungi într-un frig cu gust de cărbune şi de apă cu mult clor. Tresare crezînd că a pierdut legătura, îşi priveşte ceasul, se asigură că mai are timp şi trage adînc aerul rece în piept. Aerul nu este suficient de rece sau poate tocmai de aia se simte în el mirosul de W.C.-uri descărcate direct pe terasamentul căii ferate. Prin veghea şi visul lui mult prea amestecat mirosea ba a gudron, ba a praf încins, ba a tămîie, ba a frig pur şi simplu şi deodată... o capră traversează şinele căii ferate la două peroane mai în faţă.

Zare se ridică brusc în picioare şi face cîteva mişcări de gimnastică. Respiră, sare pe loc, se freacă la ochi şi priveşte din nou. Capra e acolo. Un ţăran cu pălărie cenuşie o trage de funie. Rămîne fascinat de imagine. Stă aşa holbat minute în şir pînă cînd omul cu capra traversează cu greu cele două peroane şi ajunge chiar pe peronul unde stă Zare. Îl vede aplecîndu-se şi legînd funia de cadrul metalic al băncii pe care se aşază. Nu sînt decît vreo 15 metri între banca lui Zare şi cea a ţăranului cu capra şi lumina este destul de puternică. Iluzia optică este exclusă şi, în general, Zare ştie despre el însuşi că nu-i un tip cu năzăriri, iluzii, vise cu ochii deschişi. Se aşează din nou pe bancă şi se decide să înţeleagă lucrurile după cum sînt, nu după cum ar putea el să le transforme prin lucrul propriei minţi. Se ridică într-un tîrziu şi dă să plece să-şi ia bilet. Ţăranul cu capra îl cheamă spre el şi-l roagă să-i scoată şi lui un bilet. El nu îndrăzneşte să treacă cu capra prin faţa caselor de bilete, riscă o amendă. Îl ajută, desigur. Apoi stă alături de omul care spune că se numeşte Vlad şi că e paznic de noapte la o uzină de mase plastice.
– Şi ce faci, bre, cu capra, – întreabă Zare – o paşti în curtea uzinei?”

Mircea Nedelciu

(fragment din romanul „Zmeura de cîmpie”, ed. Militară, București, 1984)

Mihail și Gvriil

Constat că, deşi extrem de mediatizată pe canalele mirene (și nu numai!) ale mass-media naţionale, ziua celor doi arhangheli este numită foarte rar corect, adică aşa cum apare ea cu titulatura completă în absolut toate calendarele creştin-ortodoxe (tipărite sau virtuale) ori în lucrările de specialitate ţinînd de domeniul teologiei. Numele întreg al sărbătorii este Soborul mai-marilor Arhistrategi Mihail şi Gavriil şi ale tuturor Puterilor cereşti celor fără de trupuri. Cu alte cuvinte, în data de 8 noiembrie nu pomenim doar pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ci  absolut toate cetele îngereşti, prin exponenţii lor cei mai de seamă. Aşa cum precizează părintele profesor dr. Ene Branişte (în lucrările sfinţiei sale Liturgica specială şi Dogmatica ortodoxă), sărbătoarea are o vechime de peste 1500 de ani, la origine ea fiind exclusiv dedicată Sfântului Arhanghel Mihail. Ulterior, în secolul al V-lea d.C., fiind alăturat şi Sfîntul Arhanghel Gavriil, în final, ea devenind o zi de prăznuire a tuturor îngerilor.

Arhanghelul Gavriil,
pictură de Jan Van Eick

Puţini cunosc numărul şi, cu siguranţă, mult mai puţini sunt aceia care le ştiu numele celorlalţi cinci arhangheli (în învățăturile creștine, evreiești și islamice, sînt căpetenii ale tuturor îngerilor, cu rol de mari apărători şi vestitori-propăvăduitori ai tainelor lui Dumnezeu) ai spiritualităţii creştin-ortodoxe, în afara mult mai cunoscuţilor Mihail (în ebraică numele însemnînd, sub forma unei întrebări retorice, evident, cine este ca Dumnezeu, simbol al umilinţei în faţa divinităţii, conducătorul oştilor cereşti şi, deci, primul din ceata sfinţilor arhangheli, purtătorul unei săbii de foc, apărător suprem al legii lui Dumnezeu şi perpetuu învigător al vrăjmaşilor) şi Gabriel, Gavril sau Gavriil (în ebraică Dumnezeu este puterea mea şi arhanghel al bunelor vestiri care, aşa cum aminteşte Sf. Apostol Luca în evanghelia sa, este printre multe alte fapte memorabile, binevestitorul Naşterii Mîntuitorului şi a Sfîntului Ioan Botezatorul, fiind primul care a rostit numele de Iisus, descoperindu-le magilor taina întrupării Mîntuitorului). Ceilalţi cinci arhangheli sînt Rafail (Dumnezeu a vindecat, tămăduitor al neputinţelor omeneşti), Uriil (Dumnezeu este lumina mea, luminător al celor întunecaţi), Salatiil (rugătorul, cel care se roagă fierbinte pentru neamul omenesc), Gudiil (omul slavei, îngerul care aduce veşnic slavă lui Dumnezeu şi celor ce se nevoiesc la fapte bune) şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, Varahiil (cel ce binecuvîntează, ultimul dar nu cel de pe urmă în ierarhia arhanghelilor, aducătorul de binecuvîntare dumnezeiască pe pămînt). 

Interesant este şi faptul că numele arhanghelului Gavriil apare într-un moment cheie consemnat în cartea sfîntă a religiei musulmane, Coranul. Astfel, în în timpul Ramadanului (Sawm Ramadan) sau postului musulmanilor, unul dintre cei cinci stîlpi ai Islamului (care înseamnă supunere, muslimii fiind aceia care se supun, deoarece islamul nu este numai o credinţă ci, în egală măsură, un mod de viaţă căruia ei trebuie să i se supună necondiţionat), care este a noua lună a calendarului islamic (o lună cu dată mobilă care se calculează după calendarul musulman, fazele lunii şi poziţia astrelor), profetului Muhammad i-a fost transmis prin revelaţie divină Coranul de către acelaşi arhanghel Gavriil, în urmă cu 1426 de ani. Ceilaţi patru stîlpi ai Islamului sînt: Mărturisirea de credinţă (Sehadah) sau afirmarea în public, cu toată ardoarea şi

convingerea că nu există altă divinitate în afară de Allah iar Muhammad este Trimisul Său; Rugăciunea (Salah, namaz), care se face de cinci ori pe zi: în zori, la prînz, după-amiaza, la apus şi seara, în grup şi obligatoriu cu faţa spre Mekkah (Mecca); Dania (Zakat), care se face în bani sau produse strînse peste an şi Pelerinajul la Mekkah (Hajj) locul sfînt al Islamului şi care trebuie făcut măcar o dată în viaţă de orice bun musulman. În această lună se posteşte (abţinerea de la mâncare, băutură, fumat, sex; nu se bea nici apă, nu se iau nici medicamente) de la răsăritul la apusul soarelui. Pentru cei bolnavi, femei gravide sau musulmanii aflaţi în călătorie, numărul de zile de post poate fi mutat ulterior trecerii lunii Ramadan. După apusul soarelui are loc masa numită Iftar, la care se strîng familia şi prietenii. Cealaltă masă, Sohour, are loc înainte de răsărit. Ultimile 10 nopţi ale Ramadanului sînt numite Laylat al-Qadr (Noaptea Decretului sau a Sorţii, noaptea mai bună decît 1000 de nopţi) şi, cum nu se ştie care dintre ele este aceasta, musulmanii le petrec pe toate în rugăciune.

Muhammad primind Coranul
de la arhanghelul Gavriil

Legenda spune că în această noapte, Allah a început să-i transmită primele versete din Coran profetului Muhammad (în vîrstă de 40 de ani pe atunci) prin intermediul arhanghelului Gavriil, drept pentru care credincioşii consideră că doar în această perioadă le este decisă soarta pentru următorul an, tocmai de aceea ea fiind petrecută în rugăciune. Ramadan-ul se încheie cu o sărbătoare, Eid ul-Fitr, care ţine trei zile şi care la rîndul ei se încheie cu un praznic, Seker bairam (Bairamul Dulce), care începe de îndată ce Luna Nouă apre pe cer. Musulmanii sărbătoresc îmbrăcîndu-se cu cele mai bune haine, participând la procesiuni impresionante, făcînd daruri, petrecînd împreună cu familiile şi prietenii apropiaţi, stînd la masă în timpul zilei, consumînd mîncăruri tradiţionale, dulciurile ocupînd un loc privilegiat (dintre care nu lipsesc baclavalele şi sarailiile), de unde şi denumirea petrecerii. De asemenea, credincioşii musulmani donează, fiecare după posibilităţi, sume de bani, alimente sau îmbrăcăminte nevoiaşilor, astfel încît şi aceştia să poată sărbători cum se cuvine, sfîrșitul postului. Bref, această lună de post a musulmanilor, are în primul rînd o profundă dimensiune spirituală, reprezentînd un timp al purificării trupeşti dar mai cu seamă sufleteşti, condiţii sine qua non pentru orice musulman, indiferent de condiţia sa socială, de a cinsti, aşa cum se cuvine, primirea Coranului de la Allah de către profetul Muhammad, prin revelaţie divină, prin mijlocirea directă a Arhanghelului Gavriil.

Haihui printre cuvinte

„Duminica asta, damă bună, mi-a dat semn din vreme să mă uit bine la ea, că alta poate n-am să mai găsesc. Să tot fi fost 11 și ceva dimineața, cînd Iosif Sava puse la radio un Dinu Lipatti într-un Scarlatti. Îl văzui pe domnul Caragiale-père întrînd în casa domnului Delavrancea și rugînd-o pe fetița de la pian să-i înceapă ziua cu un „Scărlătescu al dumitale!” Așa-i zicea domnul Caragiale lui Scarlatti – Scărlătescu. Parolă sublimă, bună de pus pe limbă și pe cerul gurii, ca să-ți aducă aminte de diminețile duminicale, cînd, absolvit de pian, sorbeai cafeaua cu lapte, așteptînd ca domnul tată să-și țină promisiunea și să te ducă la un matineu cu Stan și Bran.”

Radu Cosașu

(„O viețuire cu Stan și Bran”)