Haihui printre imagini

Oana Morgenstern 

& 

Maia Pellea 

(sic!)

Maia Morgenstern și Oana Pellea
pe posterul TIFF 2018

Haihui printre cuvinte

Camil Petrescu

ZEFLEMEAUA 

                               

Motto: „Românii e deştepţi!“

Când va veni sfârşitul lumii

Românii nu vor fi atenţi

Isus a spus: „Talita kumi“

Dar nu pentru inconştienţi.

Iar Ziua Domnului, ca hoţul

În miez de noapte va sosi

Femeia va dormi, iar soţul

Reviste porno va citi.

N-avem conştiinţa tragediei

Si totul luăm „à la légere“

Noi, campionii băşcăliei

Am compromis orice mister. 

  

  Avem o scuză de faţadă:

  „Lasă, că merge şi aşa!“

  Trădăm la primul colţ de stradă

  Şi-apoi încălecăm pe-o şa.

  Senzaţia e de plutire

  De infinit paraşutism

  Noi am făcut mişto subţire

  Şi de marxism, şi de fascism.

  Ce Decebal şi Burebista?

  Ce patriotul cărturar?

  Trăiască Miţa Biciclista

  Şi berea rece la pahar!

  Mitică veşnic să trăiască

  Şi noi pe lângă el, noroc!

  Filozofia chelnărească

  E tot pe loc, pe loc, pe loc!

  Întreaga drojdie se scurse

  Din mahalale de Fanar

  Şi-n loc să fim un roib de curse

  Noi am ajuns din cal – măgar.

  Pe primul loc e-njurătura

  Ea pentru toate e un leac

  Simţi cum îţi umple gura

  O moştenim din veac în veac.

  Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma

  Noi suduim neîncetat

  Iar la al meu popor, sudalma

  E o religie de stat.

  La treburile serioase

  Noi nu ne concentrăm destul

  Avem o somnolenţă-n oase

  Şi-o zeflemea de prost fudul.

  Ceac-pac! Dar la reluări de faze

  Parcă ne mai trezim puţin

  N-avem profil de kamikaze

  Tiparul nostru-i byzantin.

  Apocalipsa furtunoasă

  Îi sperie pe pământeni…

  Pe noi nu ne-o găsi acasă –

  Vom fi la meci, sau la pomeni.

Filmoteca de dinamită

Sigmund Freud

Haihui printre sunete

Ravel cîntă Ravel

Clin d'oeil

Frizerul

Un tip bagă capul pe ușa frizeriei și îl întreabă pe frizer cît timp trebuie să aștepte pînă să fie și el tuns. Fiind o zi foarte aglomerată, frizerul se uită în jur și răspunde: Cam două ore! Tipul pleacă grăbit.

Peste două zile, același individ intră în frizerie și-l întreabă din nou cît va aștepta pînă poate să fie tuns. Fiind iarăși o zi aglomerată, frizerul se uită în jur și răspunde: Cam trei ore! Tipul închide ușa și pleacă.

Peste câteva zile, același ipochimen intră în frizerie și întreabă peste cît timp poate fi tuns. Frizerul îi răspunde calm: cam o oră jumătate!  Tipul se întoarce și pleacă grăbit.

Frizerul, deja curios, îl roagă pe Ion, ucenicul: Mă, du-te după el, că vine de ceva vreme și tot întreabă cît timp are pînă să fie tuns, dar de venit nu mai vine! Ia, vezi unde se duce…

Ion pleacă pe urmele individului. În jumătate de oră revine în frizerie, rîzînd în hohote. Frizerul îl întreabă: Ei, ia zi, mă, unde se duce tîmpitul ăsta după ce pleacă de aici ?

Ion, înecîndu-se de rîs, cu lacrimi în ochi, roșu la față, se uită la frizer și îi răspunde: Șefu’, la dvs acasă se duce, la soția dumneatale! 

Lumea în care trăim

(sursa foto: People Magazine)

MORGAN FREEMAN

Născut pe 1 iunie 1937, în Memphis, Stele Unite ale Americii, Morgan Freeman a jucat în peste 100 de producţii cinematografice şi de televiziune, între care „Închisoarea îngerilor/ The Shawshank Redemption” (1994), „Se7en” (1995) şi „O fată de milioane/ Million Dollar Baby” (2004). Pentru acesta din urmă a și primit premiul Oscar la categoria „cel mai bun actor într-un rol secundar”. A primit alte patru nominalizări la premiile Academiei de Film americane şi, în 2012, premiul Cecil B. DeMille, la gala Globurilor de Aur. Pentru rolul din „Şoferul doamnei Daisy”, Morgan Freeman a primit trofeul Ursul de Aur, la Festivalul de Film de la Berlin şi un Glob de Aur. A apărut (sau este vocea din off) într-o serie întreagă de excelente filme documentare. 

Sunt devastat că 80 de ani ai mei riscă să fie distruşi într-o clipită, de articolele apărute joi în presă. Toate victimele agresiunilor şi hărţuirilor merită să fie auzite. Şi noi trebuie să le ascultăm. Dar nu este corect să compari incidente îngrozitoare de agresiune sexuală cu umor sau complimente deplasate.

Nu am creat medii de lucru nesigure. Nu am agresat femei. Nu am oferit locuri de muncă sau avansare în schimbul favorurilor sexuale. Orice sugestie că aş fi făcut aşa ceva, este complet falsă.

Recunosc că sunt o persoană care simte nevoia să încerce să facă femeile – şi bărbaţii – să se simtă apreciaţi şi confortabil în preajma mea. Astfel, deseori încerc să glumesc şi să complimentez femeile – ceea ce am crezut că este un mod amuzant.

Nu este corect să compari incidente îngrozitoare de agresiune sexuală cu umor sau complimente deplasate.

Este clar că nu mereu am găsit modul pe care îl intenţionam şi din acest motiv m-am scuzat joi şi voi continua să o fac oricui aş fi putut supăra, chiar dacă neintenţionat.

Oricine mă cunoaşte sau a lucrat cu mine ştie că nu sunt o persoană care ar jigni intenţionat sau care ar face cu bună ştiinţă pe cineva să se simtă stânjenit.

(sursa foto: Daily Express)

Freeman este cea mai recentă victimă a campaniei #MeToo declanșată în octombrie trecut (după izbucnirea scandalului ce l-a avut în centru pe producătorul Harvey Weinstein, pus recent sub acuzare pentru viol şi agresiune sexuală). El este acuzat, printr-o scrisoare, de opt femei, care susțin, pasă-mi-te, Doamne, că actorul nu a creat niciodată un mediu de lucru sigur (în traducere liberă: comportament indecent, insulte și „alte experiențe neplăcute”). Haida, de! Să fiu bine înțeles: n-am absolut nimic împotriva acestor triste doamne, unele devenite, între timp, staruri, altele rămase la stadiul de starlete, care după ani buni și-au adus aminte că au fost, într-un fel sau altul „agresate”. Sînt total împotriva oricărei forme de agresiune, violență (y compris sexuală) și a oricăror abuzuri, indiferent de natura lor. Dar mă întreb și eu, ca tot omul: de ce după atîta timp? De ce incriminați sunt NUMAI regizori și actori celebri, deci oameni foarte bogați? (Kevin Spacey, Woody Allen, Roman Polansky, Dustin Hofmann, James Franco, Ben Affleck, Steven Seagal etc.). Ceva este putred în Danemarca vizavi de această „mișcare” concertată împotriva unor artiști de notorietate mondială care, așa cum recunoaște și Freeman, poate că au exagerat, cîndva, cu anumite gesturi ușor deplasate ori cu glumițe mai decoltate. Dar de aici pînă la gravele acuzații penale (unele chiar de viol) care se aduc, mai va. Dac-au existat, cu adevărat, asemenea fapte, oare nu cumva ele trebuiau date în vileag atunci, imediat după momentul producerii lor? De ce abia acum??? (Sylvester Stallone, de exemplu, este acuzat de o admiratoare că, în 1986, pe cînd actorul avea 40 de ani, iar ea 16, a fost „intimidată” cu scopul întreținerii de relații amoroase cu el și cu bodyguardul său!!! Acum 32 de ani???) Unde sînt dovezile incriminatoare imbatabile? Doar vorbe, vorbe, vorbe aruncate-n vînt, spre deliciul presei de scandal și-al galeriei? 

Ori doamnele ajunse, unele dintre ele, la vîrste respectabile, dincolo de prima sau chiar a doua tinerețe, sînt intrate în nedoritul con de umbră al impopularitații și vor, într-un mod nu tocmai ortodox, să iasă de acolo în luminile rampei? Sau să plătească niscaiva polițe? Celebritatea e o armă redutabilă dar cu două tăișuri și ea cade greu la lingurică multora pe care acum i-a cam părăsit. Ce se află, de fapt, în spatele acestei „mișcări”? Curățarea pieței americane (și nu numai) de film de o pleiadă de regizori, producători ori actori extrem de valoroși (intrați definitiv în conștiința iubitorilor celei de-a șaptea arte) și punerea în loc a unor neica nimeni??? A unor pigmei??? Greu, dacă nu chiar imposibil de aflat. Interese mari, e evident acest lucru, sînt în joc. 

„Am citit undeva că acum trebuie să întrebi modelul dacă se simte confortabil să pozeze. Este pur şi simplu exagerat. De acum încolo, ca designer, nu poţi face nimic”, a spus cu năduf, celebrul designer vestimentar și fotograf german Karl Otto Lagerfeld, care a conchis sec: „Este incredibil. Dacă nu vrei să îţi fie daţi jos pantalonii, nu deveni model! Alătură-te unei mănăstiri. Va exista întotdeauna un loc pentru tine acolo. Ba chiar se fac recrutări!”

Bref, indiferent care vor fi consecințele voi continua să (re)văd cu o plăcere nesmintită filmele acestor minunați actori. Cu Morgan Freeman în pole position. Cît despre ceea ce se întîmplă în spatele ușilor închise (a se citi camere de filmat), e o cu totul altă istorie de care are cine să se ocupe. Cu vîrf și îndesat.

Povestea asta îmi aduce aminte de vorbele lui Marin Preda: „Un scriitor nu trebuie să fie moral sau imoral, el trebuie sa aibă talent”. Sînt întru totul de acord.

Update
Și cum mîine, mister Morgan Freeman împlinește venerabila vîrstă de 81 de ani, nu-mi rămîne nimic altceva de făcut decît să-i urez Happy Birthday!, și să-l asigur, cu mîna pe inimă, că, nu mor caii cînd vor cîinii! 

B.-L.S.

Clin d'oeil

Toți îți vor binele. Nu-i lăsa să ți-l ia!

Un elev își întreabă profesoruul de anatomie:
  - Domnule profesor, de ce se numește inima așa, dacă ea este o pompă?
  - Păi, măi, băiatule, tu crezi ca prietenei tale i-ar plăcea  să-i spui: te iubesc din toată pompa???

La şcoală, la ţară, profesoara întreabă elevii:
  - Copii, când e cel mai potrivit moment pentru culesul fructelor ?
  Puradelul răspunde:
  - Când e legat câinele!

- Mă, Vasile, cocoșul tău nu mai cîntă dimineața?

- Ba da, mă, Gheo, dar e smart: l-am dat numai pe vibrații!

Memento

Aznavour 

94

Am citit că omul poate trăi până la 300 de ani. Mie îmi ajung 299!

Are 94 de ani. Cîntă de 83! 100 de milioane de discuri vîndute. „Sur ma vie” (1956), devine primul său mare șlagăr. A jucat în peste 60 de filme. A interpretat peste 1200 de melodii (în franceză, germană, italiană, spaniolă, engleză și armeană) și a compus peste 1000 de cîntece, dintre care 150 în engleză, 70 în spaniolă, 50 în germană. În marea lor majoritate, de dragoste. Printre cele mai cunoscute: „Tous les visages de l’amour”, „Hier encore”, „Les jours heureux “, „La boheme”, „Que c’est triste”, „Non, je n’ai rien oublié”, „Il faut savoir “, „Toi et moi”, „Le temps”, „Emmenez-moi”, „Ave Maria”, „Ils sont tombées”. 

A evoluat alături de nume care nu mai au nevoie de nici o prezentare, precum Mireille Mathieu, Luciano Pavarotti, Mstislav Rostropovici, Placido Domingo, Dianne Reeves, Michele Petrucciani ori Richard Galliano.

Ca o recunoaștere a strălucitei sale cariere artistice, o piață din Erevan îi poartă numele, iar în Gyumri (orașul care a suferit cele mai multe pierderi de vieți omenești în devastatorul cutremur de pămînt care în anul 1988 a lovit nord-vestul Armeniei), i s-a ridicat o statuie. Este ofițer al Legiunii de Onoare. Este cetățean armean din 2009 și ambasador al Armeniei în Elveția, unde, de altfel, trăiește.

 În urma unei fracturi de humerus, și-a amînat concertele din această lună în Uzbekistan și Japonia. Fiind aproape recuperat, îşi va relua turneul pe 5 iunie cu un concert la Monaco, urmat apoi de recitaluri la Festivalul Aluna (sudul Franţei), Palmanova (Italia), Londra, Marbella, Germania, Croaţia, SUA, Australia, Kiev şi Bruxelles. După care urma va reveni în Franţa (în noiembrie), după care va susţine concerte la Tours, Saint-Etienne, Rouen, Dijon şi Strasbourg… 

A fost caracterizat de postul TV CNN și de revista Time drept cel mai important interpret de muzică pop al secolului XX, devansînd artiști precum Bob Dylan, Frank Sinatra sau Elvis Presley.

 Secretul acestei tinereți fără bătrînețe? O mărturisește el însuși: „Zilnic: aqua jogging, aproximativ 350 de metri. Şi numai două mese pe zi, foarte rar, seara. La micul dejun am înlocuit untul şi gemul cu pasta de arahide, deoarece este foarte sănătoasă.”

 Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, vorba poetului, ele se numesc Shahnourh Varinag Aznavourian (Շահնուր Վաղինակ Ազնավուրյան), pe numele său de scenă, Charles Aznavour...

Haihui printre cuvinte

„Am cântat mult mai mult în străinătate, am fost mult mai des invitat să cânt în afara țării. România nu are nici un fel de strategie de a promova valorile sau oamenii care vor să facă ceva, cu adevărat de calitate. Știu că sunt foarte critic, dar asta este realitatea. 

Mihai Diaconescu 

(pianist)

Haihui printre sunete (și cuvinte)

Teodora Enache

THE PROPHET

(feat. Oana Pellea)

Muzica de Teodora Enache Versuri de Kahlil Gibran (Profetul)

Personal: Ana Cristina Leonte - backing vocals Manu Koch - piano Calin Grigoriu - guitar, backing vocals Joca Perpignan - percussion, backing vocals Apostolos Sideris - bass, backing vocals Alex Arcus - saxophone, flute

Fragmente din spectacolul de la Teatrul Odeon

(București, octombrie, 2017)

Gîndul zilei

„Există un singur lucru mai rău decât tăcerea stânjenitoare… 
Flecăreala!” 
Harry Dean Stanton 
(1926 – 2017)

Haihui printre imagini

Zappa şi mai cum?

Londra. Hotelul „Dorchester”, pe strada Parklane la nr. 53, chiar vis-à-vis de binecunoscutul  parc londonez „Hyde”. Printre celebrii clienţi ai nu mai puţin celebrului hotel s-au numărat, de-a lungul anilor, Elisabeth Taylor, Louis Armstrong ori Humphrey Littelton…

La 19 martie 1964, într-unul din somptuoasele sale saloane, membrii grupului The Beatles au susţinut una dintre memorabilele lor conferinţe de presă. Tot aici, într-o cameră al cărei număr nu se mai ştie, a murit, la 24 iulie 1980, Peter Sellers, binecunoscutul actor, neuitatul interpret din „Petrecerea”, filmul lui Blake Edwards.

Suficiente argumente pentru a demonstra – dacă mai era cazul – clasa hotelului „Dorchester” unde, nici chiar în bar, pletoşii îmbrăcaţi în jeans nu pot pătrunde. În drum spre Statele Unite, venind din fosta Cehoslovacie, Frank Zappa – mai are nevoie, cumva, de vreo prezentare? – a poposit, însoţit de Gail, soţia sa, într-un fastuos apartament situat la al doilea etaj al hotelului.

*

Răspunzând invitaţiei lui Vaçlav Havel (care apare, în imaginile de mai jos, în sală, venit să-și asculte prietenul) – un vechi şi statornic fan al său – Zappa a interpretat cîteva dintre cele mai cunoscute piese ale sale, acompaniat fiind de cîţiva valoroşi muzicieni din ţara gazdă, în acest mod, ei sărbătorind, aşa cum se cuvine, retragerea ultimelor trupe sovietice (…) Totul se întîmpla în Praga anului 1991. Acest concert avea să fie ultima apariție pe scenă a lui Zappa...  

...De mai mulţi ani, el suferea de un cancer gastric. Extrem de parcimonios cu declaraţiile referitoare la viaţa personală, în general şi la starea sănătăţii sale, în special, 

Francis Vincent Zappa, căruia prietenii, admiratorii şi iubitorii săi şi ai muzicii sale obişnuiau a-i spune Frank, avea să închidă ochii, după o grea și îndelungată suferinţă, într-o clinică din Los Angeles, la 4 decembrie 1993. Peste 17 zile ar fi împlinit 53 de ani (n. 21 decembrie 1940, Baltimore).

În cele ce urmează, postez un scurt fragment dintr-un amplu interviu luat la Londra și apărut în același an (1991), în publicaţia franceză Libération. Interviul integral (inedit în limba română) va apărea, în curînd, într-un volum (Zece dintr-o sută. Cartea sunetelor) coordonat de prietenul Radu Ioan Lupașcu (https://www.facebook.com/lupascu.raduioan) împreună cu Ioan Big și Gabriel Petric, o echipă valoroasă, căreia îi mulțumesc, cu gratitudine și pe această cale, pentru inserarea lui în paginile cărții. Traducerea, adaptarea şi notele îmi aparțin.

* 

Îmbrăcat cu un sweet-shirt gri şi un pantalon de lînă, tras la faţă, cu pletele încărunţite, fondatorul celebrei „Mother Of Invention” pare teribil de obosit. Cu privirile rătăcite, absent, cu vocea monocordă, răspunde mecanic întrebărilor puse. Respiră cu dificultate după fiecare frază, părând că nu are suficient aer. Uneori, privirea i se însufleţeşte: atunci când pomeneşte un nume ori atunci când îşi aminteşte vreo întâmplare hazlie. După care recade într-un soi de indiferenţă politicoasă, aidoma unei măşti în spatele căreia se ascunde un om aflat la capătul puterilor.

Ce v-a sedus, în adolescenţă, la Edgar Varèse ⁽¹?

Am început cu studiul instrumentelor de percuţie pe la 12 ani. Cîntam, pe atunci, în orchestra şcolii. Şi, într-un asemenea ansamblu, se studiază, în genere, o muzică plicticoasă: o notă joasă a bongosului⁽², apoi un clinchet de trianglu⁽³… Şi, într-o zi, am descoperit „Ionizaţie” ⁽⁴ şi, pentru prima dată, mi-am dat seama cam ce se poate realiza cu instrumentele de percuţie. Această lucrare m-a marcat profund.

Aţi făcut tot posibilul să-l întâlniţi pe Varèse. Ce urmăreaţi să aflaţi de la el?

Am încercat să mă dumiresc de ce compune el într-o asemenea manieră pentru instrumentele de percuţie. Deoarece, dintre toţi compozitorii contemporani pe care-i cunosc, el este singurul care foloseşte, in extenso, toată gama de instrumente de percuţie. Ceilalţi compozitori folosesc percuţia pentru a „întări” restul orchestrei.

Ştiaţi că Charlie Parker ⁽⁵ a încercat să studieze cu Varèse?

Nu. H-abar n-am avut. Mi se pare o chestie ciudată. Deşi, cred că întîlnirea lor ar fi putut avea urmări interesante. Ar fi oferit un material bun pentru înregistrările pirat.

Cum era Los Angeles-ul în timpul debutului dvs?

În ’65 –’66 era, cu adevărat, bine, însă poliţia şi-a vîrît imediat coada. Locurile unde ardeau gazul adevăraţii hippies – cafenelele, restaurantele, cluburile în care grupurile puteau cînta – au fost ulterior închise… La sfîrşitul lui ’66 şi începutul lui ’67, nu mai puteai găsi nici un loc de muncă, dac-aveai plete. Tocmai lucrul ăsta m-a hotărât să plec la New York. Însă şi aici am constatat, cu stupoare, că nimeni nu mai purta plete. Era în plină iarnă şi lucram într-un loc numit „Baloom Farm”, în St. Mark’s Place, undeva prin East Village. Locuiam într-un hotel de pe strada 11 şi pînă aici aveam destul de mers prin zăpadă. Fiecare seară era un calvar, deoarece, din cauza pletelor noastre, nici un taximetrist nu oprea să ne ia. Trebuia să ne înfofolim în aşa fel, încît să ne ascumdem părul.

Eraţi, atunci, mai aproape de muzica lui Erich Dolphy⁽⁶, decît de cea a “Doors”⁽⁷–ului. Cum vă împărtăşeaţi concepţia muzicală celor cu care lucraţi?

Unii dintre membrii grupului meu mai cîntaseră, pînă atunci, jazz. Cunoşteau foarte bine  ceea ce făcea Erich Dolphy şi-l apreciau corect. Ei înţelegeau ce le ceream şi nu era nevoie să-i constrâng.

Ce s-a întâmplat cu Suzy Creamcheese⁽⁸?

Care? Cea de pe disc? Habar n-am. De atunci, n-am mai revăzut-o. După terminarea înregistrărilor a dispărut. Numele ei real era Jeanne Vassoir. Habar n-am ce s-a întîmplat cu ea. Pe cea de-a doua vocalistă de pe album am reîntîlnit-o, în ’88, la Sevilla.

Este adevărat că McCartney ⁽⁹ a împiedicat ieşirea albumului „We’re Only In It For The Money”?

Da.

Ce motive a invocat?

Înainte de a face această copertă – o parodie la „Sgt.Peppers…”⁽¹⁰ – cred c-au mai fost vreo două parodii dar care, după părerea mea, n-au mers prea departe. De altfel, nu era o parodie numai la adresa lui „Sgt.Peppers…”. Mai apăreau şi dintre cei de la „Rolling Stones” în travesti şi un altul într-un cărucior pentru invalizi etc. La primul drum în Europa, trecînd prin Anglia, i-am telefonat lui McCartney, spunîndu-i despre ce-i vorba şi dacă are vreo obiecţie. Atunci lucram pentru MGM (studiourile Metro Goldwin Mayers – n.t.) iar cei care se ocupau de noi erau îngroziţi la gîndul că ar putea fi atacaţi de cei de la „The Beatles”. Doreau să aibă din partea lor un acord preliminar. La telefon, răspunsul lui McCartney a fost cam aşa: E treaba voastră, descurcaţi-vă cu avocatul meu.Toată tevatura a durat 13 luni, timp în care discul n-a ieşit.

Aveţi reputaţia – ca şi Miles Davis ⁽¹¹ ori James Brown ⁽¹² – de-a fi un leader cvasi-dictatorial?

Nu ştiu cum îşi dirijează formaţiile Miles ori James Brown. Modul în care eu îmi dirijez grupul, se aseamănă foarte mult cu maniera în care un dirijor conduce o orchestră simfonică. Pentru că muzicienii sunt, de fapt, simpli executanţi. Ei trebuie, înainte de toate, să respecte partitura. Dacă asta se numeşte dictatură, atunci sunt dictator. (...)

Note

(1

Edgar Varèse (n.1885, Paris – m.1965, New York) – compozitor francez naturalizat american în anul 1926. Dinamica ritmică, timbrul, jocul culorilor sonore, fac din zgomot o parte integrantă a artei sale muzicale. Prin cele mai importante creaţii ale sale – „Hyperprism”(1923), „Intégrales”(1925), „Arcana”(1927), „Ionisation”(1931), „Equatorial”(1934), „Déserts”(1954), „L’homme et la machine”(1958) – Varèse s-a impus ca unul dintre importanţii precursori ai muzicii concrete şi electronice. Opera sa a fost, mult timp, necunoscută în Franţa, de exemplu, ea fiind descoperită abia în anii ’50. De altfel, în anii ’80, Zappa a dirijat o serie de concerte cu lucrări purtînd semnătura lui Edgar Varèse.

(2

bongos (sau bongo) – instrument de percuţie de origine cubaneză, format din doi mici tamburi juxtapuşi, unul dintre ei fiind prevăzut cu o membrană din piele.

(3

trianglu (sau triunghi) – instrument de percuţie confecţionat dintr-o baghetă metalică cilindrică, avînd forma unui triunghi (neînchis), care este lovit cu o tijă confecţionată din acelaşi metal, producînd sunete cristaline, de înălţimi nedeterminate.

(4

Ionisation - una dintre cele mai valoroase compoziții ale lui Varèse (vezi nota 1), scrisă pentru un ansamblu de 13 percuționiști și 37 de instrumente, printre care două sirene și un pian, folosit aici ca instrument de percuție. Conform aprecierilor lui Nicolas Slonimski (muzicolog, dirijor, compozitor și scriitor american de origine rusă), căruia i-a fost dedicată, lucrarea demostrează extraordinara varietate și bogăție a ritmurilor și timbrelor pe care un astfel de ansamblu le poate produce.  

(5

Charles Christopher Parker (zis şi „Bird” sau „Yardbird”, supranumit Charlie; n.1920 în Kansas City – m.1955, New York) – celebru saxofonist (sax alto) american de culoare, considerat, alături de Louis Armstrong, cea mai mare personalitate solistică a tuturor timpurilor. Co-fondator (alături de Dizzy Gillespie) şi solist al stilului be-bop care, în anii ’44 -‘45, avea să revoluţioneze şi să marcheze începuturile jazz-ului modern. Improvizator de geniu, membru al unor celebre formaţii, şef de orchestră, compozitor, a cîntat şi a realizat imprimări împreună cu mari personalităţi ale jazz-ului (Louis Armstrong, Dizzy Gillespie, Miles Davis, Max Roach, Earl Rudolph „Bud” Powell, Erroll Garner etc.)

(6

Erich Dolphy (n.1928, Los Angeles – m.1964, Berlin) – saxofonist (sax alto), clarinetist (şi clarinet bas) şi flautist american de culoare. Cosiderat – datorită stilului extrem de personal şi manierei indite de abordare a discursului muzical – alături de nume ca Archie Sheep (sax tenor şi sporan), John Coltrane (sax tenor şi sopran), Bill Dixon (trompetă), Grachan Moncur III (trombon), Cecil Taylor (pian), Garry Peacock (contrabas), James „Sunny” Murray (percuţie), Sun-Ra (pian) ş.a. - unul din reprezentanţii de marcă ai stilului free şi ai jazz-ului de avangardă.

(7

The Doors –  legendar grup rock american fondat în 1965 de James „Jim” Douglas Morrison (poet, compozitor, solist vocal) şi Raymond „Ray” Manzarek (pian, instrumente cu clape) la Los Angeles. Albumul de debut al grupului – cu Robbie Krieger la chitară şi John Densmore la percuţie -, „The Doors” (1967), înregistrat în mai puţin de două săptămîni, este considerat o capodoperă şi unul dintre cele mai importante din întreaga istorie a muzicii rock.
(8
Suzy Creamcheese - pe numele ei real, Jeanne Vassoir, a fost vocalistă de background pe albumul Freak Out, din 1966, al lui Zappa. Numele ei de scenă i-a fost dat de Zappa însuși, creator, de fapt, al personajului Suzy Creamcheese, devenit un fel de mit în cadrul ansamblului Mother Of Invention. A fost o apariție meteorică, la fel ca și înlocuitoarea ei, Pamela Zarubica, o vocalistă care a purtat același nume de scenă și care, așa cum mărturisea Zappa într-un alt interviu din 1974, nu avea decît exclusiv rolul de a fi Suzy.  
(9

James Paul McCartney (n.1942, Liverpool) – solist vocal, instrumentist (chitară, chitară bas, pian, instrumente cu clape), compozitor. A fondat, în anul 1959, alături de John Winston Lennon (n.1940, Liverpool – m.1980, New York), solist vocal, instrumentist (chitară, instrumente cu clape, muzicuţă), compozitor, grupul The Beatles, a cărui întreagă creaţie muzicală va reprezenta unul dintre cele mai importante puncte de referinţă ale evoluţiei artei sonore rock contemporane.

(10

„Sgt. Pepper’s Lonely Club Band” – celebru album al grupului The Beatles (înregistrat în aproape patru luni şi lansat în iunie 1967) reprezentând - prin unitatea ideatică a materialului sonor şi a originalei prezentări grafice, ea insăşi o capodoperă - una dintre primele realizări din istoria genului, cunoscute ulterior sub titulatura de album de concepţie.

(11

Miles Dewey Davis (n.1926, Alton, Illinois – m.1991, New York) – trompetist, fligornist şi dirijor american de culoare, muzician complex şi extrem de original, una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale stilului cool orchestral. În orchestrele pe care le-a condus, au evoluat John Coltrane, Sonny Rollins, George Coleman (saxofonişti), Bill Evans, Herbie Hancock, Chic Corea, Joe Zawinul, Keith Jarett (pianişti), Ron Carter, Dave Holland (cotrabasişti), Tony Williams şi Jack De Johnette (percuţionişti), deveniți, ulterior, nume celebre ale diverselor stiluri cărora s-au dedicat. Trompetist remarcabil, interiorizat şi sensibil, improvizator subtil şi original a contribuit în mod decisiv, prin întreaga sa activitate, la naşterea curentului free şi a jazz-ului de avangardă cu toate că, în ultima parte a vieţii, datorită unor compromisuri de ordin comercial în detrimentul calităţii prestaţiilor şi producţiilor sale, i s-au adus critici severe din partea specialiştilor şi ai iubitorilor jazz-ului în general şi ai muzicii sale, în special.

(12

James Brown (n.1933, Barnwell, South Carolina - m. 2006, Atlanta) – vocalist, compozitor şi aranjor american de culoare, reprezentant de marcă al curentelor soul şi rhytm & blues. A fost primul care a reuşit o fuziune desăvîrşită a celor două direcţii muzicale. Deşi nu excelează printr-o inventivitate muzicală anume, el cucereşte, totuşi, printr-un stil interpretativ teatral, dublat de o perfectă stăpînire a ritmului şi o extrem de originală manieră de interpretare. Majoritatea textelor melodiilor sale au tentă socială, tratînd probleme ale populaţiei de culoare, el fiind unanim recunoscut ca unul dintre reprezentanţii de seamă ai mişcărilor de emancipare a negrilor.