SĂ BACŞIM STÎRPIŞUL!
Cred că pe la
sfîrşitul anilor ‘70, dacă nu mă înşeală memoria, deci pe vremea cînd
„odiosului” şi „sinistrei” sale consoarte nici prin gîndurile lor cele mai
negre (dac-or fi avut vreunele) nu le trecea că peste niscaiva ani vor sfîrși
cîntînd „Internaționala” la Tîrgoviște în acompaniamentul lătrat al
mitralierelor, care în final le vor ciurui sediile conștiințelor (dacă le-or fi
avut cumva), apăruseră prin mai toate locurile publice (însă mai cu seamă prin
frizerii şi cîrciumi) nişte afişe mari pe care se putea citi: „BACŞIŞUL NE
DEZONOREAZĂ! SÎNTEM RETRIBUIŢI PENTRU MUNCA PRESTATĂ! SĂ STÎRPIM BACŞIŞUL!” sau
altele, mult mai la obiect, „NU PRIMIM BACŞIŞ!”. Peste ani, taică-meu mi-a
povestit o întîmplare minunată din acele timpuri, al cărei erou a fost un
inginer american, venit la întreprinderea unde lucra bătrînul meu, să-i
şcolească p-ai noştri specialiști întru folosirea unor aparate şi utilaje
pentru foraj petrolier marin, importate recent de români din SUA.
Omul fusese cazat în Ploiești
la celebrul hotel-restaurant „Berbec” (rebotezat după al doilea război - în
buna și idioata tradiție a noului regim „popular” instalat la putere cu
otuzbirul, după 31 decembrie 1947, cu sprijinul neprecupețit al „armatei roșii,
eliberatoare” - „Central” şi rămas aşa pînă azi, nu se ştie din ce motive),
după cîteva zile, la primul dejun luat împreună cu colegii români, i-a întrebat
ce scrie pe acele afişe pretutindenare, convins fiind că nu-i în regulă ceva cu
ele. Românaşii, băieți subțiri cu toții, unși cu toate alifiile, mai pe șleau
ori mai voalat dar pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a făcut ochii mari
după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau la el ca la un
apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată tărăşenia asta…
După ce a terminat de
rîs, americanul le-a povestit cu lacrimi în ochi ce aflase el în prima
dimineaţă cînd coborîse să-şi bea cafeaua şi să-şi fumze trabucul în barul
hotelului și cînd, curios nevoie mare, l-a întrebat pe chelnerul care îl
servea, ce scrie pe acele afişe oribile, care stricau rău ambianţa localului,
aşa cum atîrnau ele pe pereţi. Ospătarul, afabil, fără să clipească şi plin de morgă,
i-a „tradus”, într-o engleză aproximativă, însă suficient de inteligibilă ca
ălălalt să priceapă, şoptindu-i la ureche conspirativ - dar după ce-şi încasase
nota de plată şi îşi primise şi bacşişul grăsuț, corespunzător comenzii
clientului său - că pe afişele alea scrie „Cîntatul în local interzis!”.
Mă gîndesc că n-ar
strica să se reia tradiția acelor lozinci (poftim, ziceți-le bannere, că e mai
trendy, dacă nu vă place cum sună desuetul termen), agăţate la loc vizibil atît
pe pereţii interiori cît și pe cei exteriori ai tuturor instituțiilor statului
(de la Președinție, Parlament și Guvern pînă la ultimul Consiliu județean ori
primărie comunală), ba chiar și ai sediilor Poliției, spitalelor și, de ce nu,
tuturor „unităților” (ce urît sună!) de învățămînt (de toate gradele), pe care
să scrie asemenea exortații mobilizatoare dar viceversa: „Salariile ne
dezonorează! Vrem şpăgi adevărate pentru munca prestată!”. Chit că știm cu
toții cît de adînc e împămîntenită mita la noi, ea circulînd mai abitir ca apa
în natură, însă în acest fel simplu dar extrem de eficace s-ar putea oficializa
definitiv în conștiința colectivă ciubucul, șpaga, bacșișul, șperțul, filodorma
sau cum s-or mai numi ele, astfel subțiindu-se apreciabil numărul găinarilor
aflați în pușcăriile patriei și care-au pus botul la mizilicuri d-ăstea,
derizorii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu