Jurnal de-a bușilea

Cine a văzut îngeri bătrâni? se întreabă  Costion Nicolescu undeva. Eu, de-a lungul vieții mele, am văzut cîțiva îngeri ajunși la senectute, în preajma cărora chiar am avut privilegiul să mă aflu. S-au numit, pe numele lor pămîntene, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa și, cel de la a cărui plecare la Dumnezeu s-au împlinit, de curînd, șase ani (pe 16 iunie), Justin Pîrvu...

*

De 36 de ani, Rick Allen (n. 1963), este bateristul supergrupului britanic Def Leppard. În urma unui grav accident de mașină survenit în urmă cu exact 30 de ani și-a pierdut brațul stîng, ceea ce nu l-a împiedicat să-și continue cariera muzicală alături de grup, actualmente fiind considerat unul dintre cei mai valoroși percuționiști rock ai tuturor timpurilor! A învățat să-și folosească piciorul stîng (în urma unor exerciții speciale) pentru a suplini ceea ce fac toți bateriștii cu brațul stîng! Și-a adus o contribuție majoră la îmbunătățirea din punct de vedere tehnic a seturilor de tobe precum și a altor instrumente de percuție auxiliare... Folosește atît tobe acustice cît și un set de tobe electronice „Simmons”, personalizat special pentru el.

*

Nu știu dacă Piteștiul meu natal sau Piatra Neamț sau alte orașe de pe te miri unde sînt frumoase dar parcă nici hidoase nu-s... Sigur, arhitectura socialistă n-a excelat prin fantezie sau vreo oarecare stilistică (paradoxul era că aveam o școală serioasă de arhitectură dar arhitecții nu prea erau lăsați să-și facă treaba), clădirile (civile sau industriale) părînd, mai dergrabă, a fi ridicate de ingineri constructori dar se pare că haosul urbanistic și arhitectural de după '89 e omniprezent, ba chiar s-a amplificat, aș spune. Aici e, cred io, problema cea mai greu de înțeles... Ce se întîmplă AZI cu arhitecții noștri din serviciile publice de urbanism ale primăriilor care avizează niște proiecte aberante după care răsar precum ciupercile după ploaie niște monștri de locuințe sau tot felul de clădiri cu alte destinații, la fel de pocite? Pentru că monștrii ăștia post-decembriști, prin multe locuri din țară, nu numai că au urîțit peisajele ba, prin multe părți, au mai stricat și ce-a fost! Oare noile promoții de arhitecți au uitat ce-au învățat sau se rezumă doar la a lua șpagă și la a pune ștampile pe astfel de „proiecte” halucinante? Numai Bunul Dumnezeu mai poate ști...

*

„Nimic nu stîrnește mai mult curiozitatea oamenilor decît treburile care nu-i privesc.” (Victor Hugo)

*

Dimineață gri, neguroasă, înecăcioasă, fără cer, cu puls slab. Pentru recăpătarea tonusului, un excelent „antidot”: Nguyen Le. Cafeaua și țigara incluse. 
*

Domnul Klaus Wernner Iohannis mi s-a părut a fi aseară (nu îmi mai amintesc pe canal tv i-am văzut prestația, dar nici nu mai importă acum) aidoma un sportiv de mare performanță, un campion, dar care n-are pe nimeni pe banca tehnică. Am văzut un om singur, cu un expozeu dezordonat, superficial, de multe ori superfluu, angrenat în jocul încîlcit al adversarului, ușor lipsit de luciditate și debusolat, precum erau acei splendizi armăsari de rasă care continuau să alerge bezmetici, singuri, în virtutea inerției, fără jocheii căzuți din șei la săriturile peste mortalele obstacole, în devastatoarele curse de steeplechase de pe vremuri (care de multe ori se încheiau tragic atît pentru cai cît și pentru călăreți). Uneori, un astfel de cal rămas fără jocheu, continua de unul singur cursa și trecea primul linia de sosire dar era descalificat pentru că-și pierduse driver-ul! Iar cursa era cîștigată, chiar dacă cu un timp mult mai slab, de un alt cal fără performanțe notabile, doar pentru faptul că acesta a avut șansa să-și țină în șa călărețul-antrenor, amîndoi rezistînd eroic pînă la capăt... Trist... 

*

Mă întreb și nu aflu răspuns: oare cîți dintre românii aceștia, numiți cu un termen generic, „diaspora” (săracii de ei și de noi!) s-au întrebat, stînd ore-n șir la porțile ambasadelor, oare de ce ne umilim, noi, fraților, la coada asta, să-i votăm iarăși pe X și Y (cu mici excepții, mereu aceiași), care atîta amar de timp și-au bătut joc de părinții și copii noștri rămași acasă și din pricina cărora am fost obligați noi, românii, să plecăm în lumea largă? Nu știu nici acum, după patru ani, dacă și cît îmi place Iohannis, dar nu mi-a plăcut absolut deloc, și asta de la bun început,  ce am văzut/văd în preajma sa .. Deie Domnul să fie bine! 

*

„ oare din întîmplare, în limba mea, dimineață rimează

cu greaţă ?

oare din întîmplare, în țara mea, lumina e întuneric?

oare din întîmplare, viața mea e întunecată feeric?

oare din întîmplare tinerețea mi s-a scurs

printre degete, ca o apă?

oare din întîmplare din acum și aici nimeni nu scapă?”

*

în țara mea  răsună codrul de manele. și viața mea joacă

îndrăcit după ele.

în țara mea apele susură în ritm de manea. și viața mea

se scurge-n hazna cu ea.

durerea mi s-a schimbat în plăcere, arsura o simt

ca pe-o mîngîiere.” 
Lucian Vasilescu 
(din volumul „Țara mea, viața mea, dragostea mea. Despre modesta mea ratare personală”, © 2014, ed. Rentrop&Stratan)

*

La  balerinele Teresa De Keersmaeker ca și la Alessandra Ferri (ca, de altfel, și alte nume extrem de valoroase ale scenei coregrafice mondiale), novicele de mine a ajuns, recunosc cu mîna pe inimă, pe căi destul de ocolite (însă fără să-mi pară deloc rău de „timpul pierdut”), dacă pot spune așa: adică prin muzica celor pe care ele/ei o întrupau prin arta lor. Așadar, la Teresa prin muzicile uriașului compozitor Steve Reich iar la Alessandra Ferri, prin Sting via (Serghei) Serge Prokofieff și Adolphe Adam. Cea mai recentă descoperire-revelație a mea în domeniu este mai tînăra (n.1984) balerină rusoaică Polina Semionova, însă la care am ajuns de data asta nu prin muzichii, ci prin unul din extraordinarii ei parteneri, Roberto Bolle...

*

Săptămîna trecută, ascultîndu-vă în convorbirea purtată cu Cătălin Ștefănescu (în care s-au spus foarte multe lucruri extrem de pertinente), mă gîndeam, cu o undă de amărăciune în suflet, că fiul meu sigur nu și-ar mai fi părăsit țara (decît, poate, temporar, pentru alte specializări absolut  necesare și care nu s-ar fi putut realiza aici), dacă s-ar fi bucurat de privilegiul unei întîlniri providențiale cu un maestru de talia dvs – care să-l dumirească întru devenirea sa profesională și artistică... Dar asta a fost să fie! (către regretatul compozitor Adrian Enescu)

*

Cît de fericit aș fi dacă aș avea posibilitatea să-i întorc paginile partiturilor maestrului Dan Grigore, să-i car vioara maestrului Nigel Kennedy sau să-i acordez chitarele lui Mike Oldfield... Ori să-i aranjez instrumentele de percuție, pe scenă, lui Trilok Gurtu sau să fac parte din echipa tehnică (la masa de mixaj, ca inginer de sunet, de exemplu) a lui Roger Waters ori Sting... Gata, am visat destul! La treabă, că am început o nouă zi, căreia, la noapte, cînd începe o alta, o să-i mulțumesc că s-a adăugat cuminte vieții mele, chiar dacă nu mi-a dăruit nimic (cum ar fi spus dragul de Constantin Noica)!

Gînduri în fuior

„Omul este o făptură care caută fericirea. Asta este omul. Prin ființa sa, orice om de-a lungul întregii sale vieți, nu face decît să caute fericirea. Sfinții și asasinii, hoții și prea-fericiții, păcătoșii și virtuoșii - absolut toți oamenii care au trăit, trăiesc și vor trăi pe pămînt - nu fac decît un singur lucru: își caută fericirea. Ceea ce îi deosebește pe oameni sînt doar modul, locul și mijloacele pe care le aleg pentru a deveni fericiți. Prin aceasta sfîntul se deosebește de asasin. Fiindcă amîndoi, sfîntul și asasinul, nu fac decît să caute fericirea. O caută însă cu totul altfel.”

Pr. Virgil Gheorghiu 

(„Cum am vrut să mă fac sfînt”, ed. Deisis, Sibiu, 1999)

Filmoteca de dinamită

Canalul de televiziune History difuzează vineri, 23 august, la orele 21.00 și 22.00 

două documentare istorice care nu trebuie ratate!

Regele care l-a păcălit pe Hitler

(Trevor Poots este regizor, scenarist și producător al filmului alături de John Florescu, producător executiv și Mircea Lăcătuș, editor de imagine)

Maria, inima României

(Film  produs de Chainsaw Europe, scris de Trevor Poots, cu John Florescu, producător executiv, Viorel Chesaru, producător senior, Dan Drăghicescu, producător asociat și narat de către Marcel Iureș pentru versiunea în limba română și de Judith Rosenbauer, pentru varianta în limba engleză)

Haihui printre cuvinte

„Din clipa în care o femeie se consacră filozofiei, ea devine vanitoasă, agresivă și se comportă ca o parvenită. Arogantă și totuși nesigură, vădit uluită, e clar că domeniul acesta nu-i aparține. Cazul ei inspiră un sentiment de penibil, pe care însă nu-l încerci niciodată în prezența Mariei Zambrano.

M-am întrebat adesea care-i explicația și cred că pot răspunde: Maria Zambrano nu și-a vândut sufletul Ideii, ci și-a păstrat esența unică punând trăirea Insolubilului mai presus de meditația asupra lui – într-un cuvânt, a depășit filozofia…”

Cioran 

(Exerciții de admirație)

Cuvîntul de azi

PLIROFORISÍ, pliroforisesc, vb. IV. Tranz. (Învechit) A lămuri, a asigura, a documenta, a convinge, a se desluși, a informa, a încredința, a lumina, a limpezi, a descurca, a elucida, a preciza, a vedea, a (se) convinge, a cerceta, a explica. [din ngr. plirofórisa (aor. lui pliroforó)]

Poemoteca

Rainer Maria Rilke*

Epilog

Mare e moartea

Peste măsură.

Sîntem ai ei

Cu rîsul în gură.

Cînd, arzătoare, viața

Ne-o credem în toi,

Moartea, în miezul ființei,

Plînge în noi.

(în românește de Lucian Blaga)

Zi de toamnă

E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.

Aruncă-ți umbra peste cadranele solare

și vînturile pe cîmpii le-alungă.

Dă fructelor din urmă porunci să fie pline;

mai dă-le două zile de la sud,

îndeamnă-le s-ajungă coapte bine,

și toarnă dulce suc în vinul crud.

De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.

Cel singur va fi singur vreme lungă,

va sta de veghe, lungi scrisori va scri

și prin alei mereu va rătăci,

neliniștit, cînd frunzele s-alungă.

(în românește de Al. Philipide)

Singurătate

Singurătatea ca o ploaie-mi pare.

Din mări ea suie către înserare;

și din cîmpii pierdute-n depărtare

suie la cer, statornicu-i lăcaș.

Și-abia din cer se lasă pe oraș.

Și plouă-n ora vag crepusculară,

cînd toate străzile spre zori se-ndreaptă,

cînd trupuri ce nimica nu aflară,

dezamăgit și trist se trag deoparte;

cînd oameni care se urăsc de moarte

dorm în același pat, atît de-aproape:

singurătatea trece-atunci pe ape...

(în românește de Maria Banuș)

* din volumul RILKE, versuri, ed. Pentru Literatură  Universală, București –1966

Jurnal de-a bușilea

Îmi place să scriu cu tot felul de obiecte desuete (de la cărbuni de desen, creioane, tocuri cu peniţă, pene pînă la bătrîna mea maşină de scris), pe care le iubesc necondiţionat, dacă pot spune aşa... Scrisul cu astfel de unelte mă linişteşte... Mă (re)aduce la mine însumi... Foşnetul peniţei stiloului pe hîrtia curată înseamnă, mai presus de orice, tihnă... Tu singur în faţa colii albe ca o oglindă. Eşti doar tu cu tine, e bine deşi asta nu e întotdeauna foarte simplu… Apoi mai sînt parfumurile cernelurilor, colilor de scris, creioanelor, gumelor de şters... E o metafizică greu de înţeles şi mai greu de definit în cîteva cuvinte...

*

„Sunt şi eu de acord cu George Călinescu că a scrie un jurnal intim cu scopul de a-l da publicităţii e un non-sens. Publicarea unui jurnal e treaba posterităţii, scrierea lui e o necesitate intimă, dovedită de însăşi mărturisirile făcute de el. Interminabilul Journal al lui André Gide, publicat de el însuşi în timpul vieţii, este astăzi o operă ininteligibilă, în orice caz lipsită de revelaţii. Dimpotrivă, scrisorile lui Dostoievski rămîn mereu zguduitoare şi însoţesc opera sa pe dedesubt, luminînd-o de aproape cu o lumină crudă. Jurnalul lui Kafka este deasemenea o operă intimă a cărei valoare e tot de natura revelaţiilor; ceea ce are de învins un scriitor în existenţa lui nu poate fi găsit în operă, care exprimă doar victoria, înfrîngerile fiind sublimate în creaţie. În jurnal apar adesea evenimente monotone şi disproporţionate ca interes ţi care nu pot fi pe deplin înţelese decît de cei implicaţi în ele, aşa cum numai marinarii unui vas ar înţelege ceea ce este trecut în jurnalul de bord al navei de către commandant. Dacă nava se scufundă sau trece printr-o mare primejdie, toate acele amănunte de bord pot căpăta un sens adînc.” Marin Preda (1964, „Jurnal intim”)

*

Pe mine, ceasurile – mai ales cele vechi, faţă de care care dezvolt o pasiune considerată de cei apropiați, de-a dreptul maniacală, cu alte cuvinte, le iubesc pînă la idolatrie, drept pentru care, atunci cînd am cu ce le cumpăra, le şi colecţionez! - mă interesează atît ca obiecte estetice (cu poezia lor cu tot) dar îndeosebi, ca infinitezimale interfeţe către transcendent, care-mi picură-n suflet permanent efemeritatea-mi şi nu neapărat din punct de vedere tehnic, cu alte cuvine ca simple mecanisme reci, precise, care-mi măsoară secundele vieţii, amintindu-mi cu fiece bătaie, că am mai făcut un pas (mic) spre marea trecere. Aşadar, pentru mine, în afară de timp, mai există există cîteva (extrem de puţine) ființe dragi și lucruri importante. Printre acestea, marea poezie care îmi permite, practic, orice închipuire pentru că, în fond, ea însăşi nu-i altceva decît o reflectare a timpului meu lăuntric, măsurat, evident, de secundele inimii mele...

*

Totul e „made in România” în cartea lui Marius Daniel Popescu („La symphonie du loup”, José Corti, 2007) de la un capăt la altul, cu excepţia faptului că e grafiat în franceză. Însă franceza folosită de Marius e un fel de franco-română de „tranziţie”, dacă îi pot spune aşa... O simţire-trăire profund românească exprimată în limba franceză. Cam cum se scria în româneşte (cu caractere chirilice), în perioada alfabetului de tranziţie de la noi de pînă la1862. E un truc al lui, de care nu-şi poate da seama decît un cititor român foarte bun cunoscător de franceză (şi nu invers). Însă varianta în limba română mi se pare mult mai suculentă. Cuvintele au alte parfumuri, alte sonuri, alte adîncimi. Lucruri pe care el a reuşit să le imprime într-o oarecare măsură şi francezei pe care o foloseşte, care n-avea cum să nu placă și acelora care i-au premiat cartea. Şi nu numai lor. Franceza contemporană e pe cale de a se sufoca de prea multe experimente lingvistice iar Marius i-a dat o gură de oxigen sine qua non în cartea sa. Sînt curios să văd cum a rezolvat problema metaforelor şi a pasajelor mai poematice...

*

Ori de cîte ori îmi privesc dimineața, în oglindă, chipul boțit de somn și de anii așezați în straturi peste el, ca o scoarță de copac, aud vorbele profesorului George Călinescu, care spunea cu sarcasmu-i șfichiuitor că replica răsfrîntă de apele sticlei argintate din sala dumisale de baie, de cele mai multe ori, nu-i este deloc antipatică! Ce hărți complicate alcătuiesc ridurile pe fața noastră, reliefate de haloul vinețiu al cearcănelor și mai cu seamă de tonurile posomorîte din lumina privirilor, care încet-încet se stinge, ce crevase, ce urme adînci și ireversibile lasă trecerea timpului pe chipurile noastre... Deși, dacă mă gîndesc mai bine, urmele astea nu-s lăsate de trecerea timpului, că nu el, de fapt, trece, ci însăși viața asta a noastră, ea-i sigura care se risipește ca un fum. Crepusculul ne așează pe față niște măști grotești, făcîndu-ne de nerecunoscut, pregătindu-ne, din timp, ieșirea finală din scenă...

*

,,Un bou s-a-ndrăgostit de Luminiţa. Boul acela am fost eu.” (Puşi Dinulescu)

*

Mă gîndeam la tine mergînd prin centru, cînd mi-au rămas ochii pe zâmbetul tău, care se plimba pe Academiei… (mesaj pe mobil de la V.) Mi-am dat seama brusc, ieri, cînd o ascultam pe V. în telefon plîngînd, apoi imediat rîzînd, şi iar plîngînd şi iar rîzînd, apoi tăcînd, apoi spunîndu-mi nu ştiu ce, că nu se schimbase deloc, că tot ea era acolo, aceeaşi dintodeauna, în noaptea aceea electromagnetică. Mă simţeam de parc-aş fi fost absorbit de-un tunel al timpului, alunecînd spre înapoi însă, privind printr-un hublou cum se strivesc clipele cu moleculele lor cu tot, comprimîndu-se, turtindu-se, transformînd teancuri groase de ani în secunde străvezii, translucide precum trupurile gelatinoase ale unor fantastice meduze… Îi scrisesem într-un mail că nu s-a schimbat deloc şi chiar aşa şi era... Dacă îmi plăcuse ceva la ea (că-mi plăcuseră o groază, oho!)? Ei bine, însă ceea ce mă cucerise dintru început a fost faptul că era permanent alta, în fiecare secundă a vieţii ei. Adică trecea dintr-o stare într-alta cu o repeziciune uimitoare, încît uneori nici nu mai ştiam cu cîte V. sînt în acelaşi timp. Însă ce era şi mai ciudat, era faptul că absolut cu nici una dintre ele nu mă plictiseam. Dar şi atunci şi mereu de atunci tocmai asta m-a încîntat, m-a cucerit, mi-a încălzit inima pe de-a-ntregul la asemenea fiinţe (întîlnite extrem de rar, e adevărat, după ea, în timpul vieţii mele): o imprevizibilitate totală. Da. Acea transformabilitate incontrolabilă, ca de argint viu, care parcă-i dispersa fiinţa în mii-fărîme, pentru ca apoi să o regenereze instantaneu, însă în alt loc, în alt timp … Deşi au trecut atîţia ani, a rămas practic neschimbată, absolut la fel cum era atunci cînd am cunoscut-o şi, după cît se pare, aşa va rămîne mereu. Ar mai fi ceva?

*

Mă gîndesc ca acum, ajuns la tinerețea a doua, cum se spune cu o sintagmă tocită de prea multă folosire, să mă apuc și io, în sfîrșit, de afaceri în stil mare. La care afaceri (cu stil cu tot), mărturisesc cu mîna pe inimă, m-am gîndit îndelung... Drept pentru care, cred că n-ar fi rău s-o pun, pentru început, de-o făbricuță de îmbuteliat apă chioară (a.k.a. apă de ploaie), pe care-aș eticheta-o La Cișmeaua lu’ Nea Nelu, ca un fel de omagiu adus preocupărilor hidrologice de tinerețe ale ipochimenului, ex-președinte al Romanelei... Mi-aș mai trage apoi și o carmangerie, pentru prepararea & comercializarea exclusiv a cărnii de oaie capie și a derivatelor, pe care aș boteza-o La Berbecu' lu' Becali. Pe care aș cupla-o cu o crescătorie de măgari (patrupede cu mintea odihnită, încăpățînate, relativ tăcute, docile, extrem de folositoare omului și care nu ridică absolut nici un fel de probleme speciale privind îngrijirea), căreia – prin deposedarea filosofului Buridan de celebra sintagmă, și atribuirea ei președintelui nostru – i-aș zice La măgaru' lu' CiușKiWi. Aș mai avea și alte asemenea idei de afaceri dar, deocamdată, le țin secrete. Nu de altceva, dar odată cu trecerea timpului am constatat că, atunci cînd ai vreo idee, neapărat tre' s-o ții sub cheie! Că altfel, „vine altul și ți-o rădică”, vorba poetului...

Cuvîntul de azi

găbji vt [V: ~bși, ~băși / Pzi: ~jesc / E: gabj(ă) + -i] 1. (Pop) a prinde pe neașteptate și fără putință de scăpare pe cineva care a fugit și s-a ascuns. Și: 1. a înhăța, a găbui; 2. a fura; 3. (Moldova) a prinde pe cineva la strâmtoare; 4. (Reg.) a bate.

Haihui printre imagini (...hai, și puține sunete)

The Beatles

Haihui printre sunete

Alexis Zorba

Mikis Theodorakis 

Live in Munich

1995

(feat. Anthony Quinn)

Poemoteca

Portret de Cornelius Drăgan

Vremurile se apropie. O viziune

Eram prea mulți, prea puțin loc, resurse epuizate –

ultimul  război a fost cel mai cumplit și a închis istoria

noastră pe acest pămînt, o bună parte a intrat sub ape,

nici nu pot și nici nu vreau să descriu cum arăta ce-a rămas

sfîrtecat de șuvoaiele de foc și metal incandescent,

e o priveliște atît de sălbatecă încît se sparie gîndul,

iar smocurile de pădure rămase, bucățile de ziduri,

unele buildinguri rămse întregi nu ameliorau cu nimic

peisajul, ba poate din contra, îl făceau și mai sinistru…

După voia Domnului, bărbați nu mai erau, pieriseră toți,

pîlcuri de femei rătăceau pe suprafața puținului pămînt,

se hrăneau cu rădăcini și cu poame, cu ce mai găseau

prin fostele depozite și prin containere supraviețuitoare,

rătăceau în căutarea Iluminatei, care știa locul în care

ar fi existat o bancă de spermă de dinaintea dezastrului,

legenda spunea că ea se însămînțase, că aștepta ea însăși

să aducă în lumea aceasta de după lume un fiu sau o fiică,

 nimic sigur nu se știa, dar era o fantasmă călăuzitoare…

Rînd după rînd, pîlcurile de femei au găsit-o și au căzut

în genunchi în fața ei, le-a făcut semn să se ridice și

le-a pus să jure, să jure pe devoluție, nu mai știau cuvîntul

acesta rostit înaintea marelui război de un înțelept

împușcat imediat pentru înaltă trădare, a idealurilor…

Le-a reamintit povestea, au înțeles toate și toate au jurat,

indiferent de tribul din care erau, triburi aleatorii de altfel,

nu de sînge, ci după cum se găsiseră între ele rătăcind…

– Juri pe devoluție?/ Jur/ – Vei purta un fiu sau o fiică în pîntec

și viața noastră își va relua cursul sub semnul înțelepciunii!

Rînd pe rînd, au intrat în templu și Iluminata le-a însămînțat

și zîmbeau, zîmbeau larg, inconștiente, nu știa nici una

că scurtcircuitaseră istoria cu multe milenii și adăposteau

în pîntecele lor, ca viermele în măr, noul păcat originar.

Degeaba juraseră, degeaba le pusese să jure!

Ascuns după un nor cumulus, zîmbeam, zîmbeam cinic…

Liviu Antonesei

4 August 2019, în Iași