Întîlnirile titanilor

 

Truman Capote și regizorul John Houston în timpul filmărilor la
Beat the Devil (1953), la care au fost co-scenariști...

Raftul cărților

„Pe cine ai vizita dacă ai putea călători în timp?”

Undeva, în subsolul unei clădiri aflate într-un cartier tihnit și discret din Tokyo, se află o cafenea liliputană primitoare, în care se servește o cafea făcută cu mare artă. 

Dacă vizitatorul locantei se așează pe un anumit scaun, se poate întoarce în timp, la un moment dat. Condiția este însă să bea cafeaua pînă nu se răcește, altfel nu se mai poate întoarce în prezent, rămînînd blocat în între două dimensiuni temporale. Iar orice ar face în cele cîteva minute de călătorie temporală, prezentul nu poate fi schimbat, doar viitorul. 

Prin cafenea, printre alții, vor trece bărbatul care vrea să-și întâlnească prietenul mort în urmă cu douăzeci și doi de ani sau tânărul care face călătoria din trecut în viitor, doar ca să aibă garanția că aceia pe care îi va lăsa în urmă, vor cunoaște fericirea.

„Cafeneaua de la subsolul clădirii în care își dăduseră întâlnire nu avea ferestre. Șase lustre cu abajur atârnate de tavan și o lampă prinsă pe peretele de lângă intrare luminau cafeneaua într‑o nuanță retro, de sepia. Dacă nu aveai ceas, nu știai dacă afară era zi sau noapte. Trei orolo­gii vechi tronau pe un perete, dar limbile de pe cadrane arătau trei ore diferite. Clienții care tre­ceau pentru prima oară pragul cafenelei nu știau dacă poziția acelor fusese intenționat schimbată sau dacă orologiile pur și simplu erau stricate. Nedumeriți, nu le rămânea decât să‑și verifice propriile ceasuri. Nici bărbatul nu făcu excepție de la regulă: în timp ce se uita la ceasul de la mână, se scărpină deasupra sprâncenei drepte, țuguindu‑și ușor buza de jos. (...)
Bărbatul se uită din nou la ceasul de la mână. De îndată ce calculă cât timp mai avea până la ora îmbarcării în avion, începu să se scarpine nervos deasupra sprâncenei drepte: trebuia să plece din cafenea cât mai repede cu putință. Văzându‑l atât de preocupat doar de propriul său timp, femeia se înfurie, izbind cu putere ceașca pe farfurioară.
Zdrăngănitul puternic al celor două îl făcu pe bărbat să tresară. Degetele care până atunci îl scărpinaseră deasupra sprâncenei drepte începură să‑i treacă agitate prin păr. Trase scurt dar adânc aer în piept și se lăsă ușor pe scaunul din fața fe­meii. Când ochii li se întâlniră, brusc, chipul tine­rei se însenină. Surprinsă de schimbare, femeia își lăsă timidă ochii în jos, privindu‑și degetele îm­preunate pe genunchi. Cel care până mai adinea­ori fusese atât de preocupat doar de timpul său, nu o mai așteptă să‑și ridice privirea și începu să vorbească.” 

Toshikazu Kawaguchi*  

(Pînă nu se răcește cafeaua, Litera, 2021)

* Toshikazu Kawaguchi (n. 1971, Osaka, Japonia). A fost producător, regizor şi scenarist pentru grupul de teatru Sonic Snail. Romanul său de debut, Până nu se răceşte cafeaua (2015), este o adaptare a piesei de teatru omonime, care a câştigat Marele Premiu la ediţia a zecea a Festivalului de Dramă Suginami. Cartea s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare, ulterior fiind ecranizată, cu scenariul scris de autor. Pelicula purtînd titlul Café Funiculi Funicula (Kohi ga Samenai Uchi Ni, în regia lui Ayuko Tsukahara) a avut premiera în anul 2018. Editura Litera anunță, la sfîrșitul acestei luni, prezența autorului la București, unde el va participa la lansarea ultimului său volum Înainte să ne luăm rămas bun (cel de-al patrulea din tetralogia care cuprinde Pînă nu se răcește cafeaua, Povești din cafenea, Pînă nu se șterg amintirile), apărut, ca și celelalte, la editura Litera.

Întîlnirile titanilor (o titanidă și-un titan)

Joan Baez & Leon Russell (1942-2016)

Muzicoteca de dinamită

Pe 21 septembrie Leonard Cohen (1934-2016) ar fi împlinit 90 de ani.

„Era o piesă, Dancing to the end of love, o piesă superbă, și am început să plâng. Atâta bogăție de sunete într-o singură piesă mă copleșea. Corpul meu nu mai putea primi atâta informație auditivă – sau cum s-o numesc . Erau lacrimi diferite de cele după arsură. Întotdeauna am crezut că există în natură un număr infinit de sunete. Că ele plutesc undeva și un muzician nu trebuie decât să le descopere. Ca și cum cineva i-ar sufla un ritm, o melodie. Am crezut mult timp că stocul acela de sunete s-a epuizat. 

Apoi am auzit Leonard Cohen.”*

Sorin Stoica

(1978–2006)

* Din 18. Leonard Cohen, în volumul «O limbă comună», Polirom, 2005

N.B. Scriam cu ceva timp în urmă că dintotdeauna mi-au plăcut poeții care-și recită / și-au recitat puțin mai altfel, dar extrem de personal, versurile...  Între marii poeți, printre alții, care s-au folosit de muzică pentru a-și spune versurile, pentru mine, se prenumără și unii precum Bob Dylan, Leonard Cohen ori mult mai junele Asaf Avidan (n. 1980)... 

Sau poate cum a fost mult mai puțin cunoscutul Gil Scott-Heron (1949-2011)...

Memento

 

Unde nu este datorie, nu este drept și unde nu este ordine, nu este libertate.

Regele Carol I

În 10 octombrie 1914, înceta din viață 

Regele Carol I al României (n. 1839).

Domnia sa este considerată cea mai lungă din istoria statelor românești (48 de ani; 1866–1881, domnitor și 1881–1914, rege), perioadă în care țara a cunoscut o dezvoltare fără precedent.

În acești ani a fost ridicată și reședința de vară a regilor României, pe care el însuși a numit-o «Castelul Peleș», loc unde Consiliul de Coroană a hotărît (în 3.VIII.1914) participarea țării, alături de Germania și Austro-Ungaria, la Primul Război Mondial.

Se spune că în anul 1873, cînd el a dispus începerea lucrărilor la Peleș, a fost întrebat de ce a stabilit amplasarea acestui palat în imediata apropiere a graniței României cu Austro-Ungaria, aflată, pe atunci, la Predeal. Vădit contrariat de această întrebare, Regele a dat următorul răspuns: Nu știu pe ce hărți vă uitați voi, dar pe harta mea, care include toate teritoriile locuite de români, Peleșul este în mijlocul țării!

A fost, printre altele, membru de onoare al Academiei Române iar între 1879 și 1914, a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

Este înmormîntat în necropola regală de la Curtea de Argeș.

Regele (primul din stînga) iar în centru (așezată pe scaun),
soția sa, Regina Elisabeta (Carmen Sylva, 1843-1916),
 alături de cîțiva membri ai Curții Regale.

Raftul cărților

28.

„Gaura curului. O putem numi și altfel, de pildă ca Guillaume Apollinaire: a noua poartă a trupului. Poemul lui despre cele nouă porți ale trupului feminin există în două variante: prima, pe care i-a transmis-o iubitei sale Lou într-o scrisoare scrisă în tranșee pe 11 mai 1915, a doua, trimisă altei iubite, Madelaine, pe 21 septembrie, același an. Poemele, frumoase amîndouă, sînt diferite ca imaginație, dar au o compoziție identică: fiecare strofă e consacrată unei părți din trupul iubitei: un ochi, celălalt ochi, o ureche, cealaltă ureche, nara dreaptă, nara stîngă, gura, apoi (în poemul pentru Lou) «poarta crupei tale» și, în sfîrșit, poarta a noua, vulva. Totuși, în al doilea poem, cel scris pentru Madelaine, la sfîrșit se produce o schimbare stranie. Vulva retrogradează pe locul opt, iar gaura curului devine a noua poartă, deschisă «între doi munți ca două perle»: «cea mai misterioasă dintre toate», poarta «farmecelor despre care nu cutezăm a vorbi», «poarta supremă».
Mă gîndesc la cele patru luni și zece zile care separă poemele, luni pe care Apollinaire le-a petrecut în tranșee, cufundat în intense vise erotice care l-au dus la această schimbare de perspectivă, la această revelație: punctul miraculos în care se concentrează energia nucleară a nudității este gaura curului. Vulva este importantă, desigur (cine ar îndrăzni să nege?), dar importantă la modul oficial, ca loc înregistrat, clasat, controlat, comentat, examinat, experimentat, supravegheat, cîntat, celebrat. Vulva: răscruce zgomotoasă, club de bîrfe al umanității, tunel prin care trec generațiile. Doar naivii cred că intimitatea acestui loc, cel mai public dintre toate. Unicul loc cu adevărat intim este gaura curului, poarta supremă; supremă, căci este cea mai misterioasă, cea mai secretă.
Pentru a dobîndi această înțelepciune, Apollinaire a petrecut patru luni sub un cer sfîșiat de obuze; Vincent a căpătat-o în răstimpul unei singure plimbări cu Julie, pe care clarul de lună o făcuse diafană.”

Milan Kundera

(Lentoarea, Humanitas, 2004)

Când, în 1968, tancurile sovietice spulberau „Primăvara de la Praga”, MILAN KUNDERA (1929–2023) era deja un scriitor cunoscut: publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, Gluma, şi nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fuseseră tipărite în ultimul an în peste 150 000 de exemplare. Atâta şi ar fi fost de-ajuns pentru ca noile autorități cehe să-l excludă de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film şi să-i elimine cărţile din toate bibliotecile Cehoslovaciei. Şi cum să fi acceptat un regim împietrit în stalinismul deceniului şase pe acela care fusese nu doar un participant activ la efervescenţa mişcării pragheze, dar mai şi declarase – şi ilustrase în cărţile sale – că tocmai stalinismul l-a învăţat virtutea izbăvitoare a râsului? Iată de ce următorul roman, Viaţa e în altă parte, i-a apărut in 1973 în Franţa, iar doi ani mai târziu autorul însuşi se stabilea aici, devenind în scurt timp un scriitor de faimă internaţională, tradus în toate limbile importante ale lumii.
Opere scrise în cehă: Gluma, roman; Iubiri caraghioase, nuvele; Viaţa e în altă parte, roman; Valsul de adio, roman; Cartea râsului şi a uitării, roman; Insuportabila uşurătate a fiinţei, roman; Nemurirea, roman
Opere scrise în franceză: Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot, teatru; Arta romanului, eseu; Testamente trădate, eseu; Lentoarea, roman; Identitatea, roman; Ignoranţa, roman; Cortina, eseu în şapte părţi; O întâlnire, eseu. (sursa: Humanitas)

Lentoarea este primul roman scris de Milan Kundera direct în franceză. El pare a fi un comentariu la un adagiu al lui Cioran: Orice ideologie este o cruciadă împotriva umorului. 

Muzicoteca de dinamită (recitiri / reascultări)

 

„Let it Be e o piesă mare. 

Cînd o asculți, simți un fior pe șira spinării. 

În stomac. 

Și simți nevoia s-o asculți cu ochii închiși.”*

Sorin Stoica

(1978–2006)

* Din 12. Let it be, în volumul O limbă comună ( Polirom, 2005)

MEMENTO

 Petre Țuțea, românul...

Petre Țuțea
(1902-1991)

Petre Țuțea alături de fratele său și de mama lor

„Ca şi tine, îi păstrez lui Petrică aceeaşi admiraţie. Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputaţie mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întîlnesc în viaţa mea...” 

Emil Cioran

(aprilie 1974*)

Cu stînga nici cruce nu poți să-ți faci, dară-mi-te să conduci o țară!

Petre Țuțea

6 octombrie ar trebui să fie o zi de sărbătoare a spiritualităţii româneşti.
Pentru că în această zi se năştea** la cumpăna dintre secole, în Botenii Muscelului, acela care avea să devină genialul filosof şi gînditor creştin Petre Ţuţea, strălucit reprezentant al unei generaţii exemplare – Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Radu Gyr, Nichifor Crainic – oblăduită de însuşi profesorul Nae Ionescu, spiritul ei tutelar.

Cine sunt eu şi ce vreau?, s-a întrebat, nu o singură dată, Petre Ţuţea. Pentru ca tot el să încerce un posibil răspuns: Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămîne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Cioran și Țuțea

Conştiinţă nepereche, spirit pătrunzător, orator de geniu, un adevărat Socrate român, cum nu de puţine ori a fost numit – Eu am fost asemănat cu Socrate. Atît el cît şi eu, în actele căutării, căutăm la scara noastră de oameni neaflînd şi ştim neştiind. Atît. Socrate a fost pentru mine un model existenţial. Dar raportat la Iisus îşi pierde semnificaţia. El a căutat un zeu. Eu, de pildă, nu-l caut, că-l am. –, după o lipsită de importanţă perioadă (în anii tinereţii) de flirt politic cu anumite cercuri și ideologii de stînga – despre care chiar el spunea, de altfel, cu sarcasmu-i inegalabil: Am fost în tinereţe de stînga din generozitate. Pentru că, vorba ceea: dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stînga şi nu eşti conservator, eşti cretin. Confundam în tinereţe comunismul cu comunitarismul. – se „dumireşte” rapid (cum i-a spus profesorul Nae Ionescu: Omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte.) şi se va situa, pînă în clipa în care va închide ochii, pe poziţii politice de dreapta, fapt pentru care, în regimul comunist, va face 13 ani de temniţă grea (5 ani – între 1948 şi 1953 – apoi încă 8, între 1956 şi 1964). Numai un gînditor de talia lui a putut spune, între zidurile de Ev Mediu ale Aiudului: Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el.

Cioran și Țuțea

N-a încetat nici o clipă – în libertate ca şi în închisoare – să propăvăduiască valorile spirituale creştin-ortodoxe şi iubirea pentru neamul său. A fost, fără doar şi poate, vîrful de lance al acelei excepţionale generaţii – tutelată, cum aminteam, de profesorul Nae Ionescu – de departe cea mai valoroasă din istoria culturii românești, deşi niciodată, cu modestia-i proverbială – generată, parcă, de acel anonimat bine lucrător monahal (în fond, o xeniteia de sorginte românească), în spatele căruia s-a aflat întreaga-i existenţă –, n-a vrut să recunoască acest lucru.

Apoi, a mai fost, pentru alte multe generaţii, idol şi model. A fost chiar acuzat, la un moment dat, că a „corupt tineretul”. Şi-a asumat cu demnitate stupida incriminare, plătind cu vîrf şi îndesat pentru aceasta.

Minte enciclopedică, Ţuţea a fost prototipul gînditorului creştin desăvîrşit, din stirpea întîrziată şi atît de rară a renascentiştilor români… Dacă pseudo-cugetători neo-stahanovişti preamăreau, după acel tragic decembrie ’89, falsele valori ale unei democraţii ce se voia cu orice chip originală, iată cum definea Petre Ţuţea, cu mult înainte, pe la 1937, într-un pentalog sui-generis, însuşirile unui adevărat cetăţean român:
I. Să fie creştin, conştiinţa religioasă fiind definitorie pentru om;
II. Să fie dispus a-şi da viaţa pentru România fără regret;
III. Să nu înşele pe nimeni;
IV. Să nu necinstească nici o fecioară, pentru a nu ofensa Majestatea Maicii Domnului;
V. Să-şi cunoască limitele şi să respecte ceea ce poate face altul şi nu poate face el.
Pentru acestea şi pentru încă multe alte asemenea „acte de corupţie” ale generaţiilor tinere, Petre Ţuţea s-a „bucurat” din plin, timp de 13 ani – aşa cum pomeneam mai înainte – de „binefacerile” unor instituţii numite şi azi puşcării, din localităţi numite şi azi Bucureşti, Aiud, Ocnele Mari ori Jilava.

Aşa cum excepţional scria*** eseistul Dan Ciachir, (…) Noica a format, în vreme ce Ţuţea a zidit; a edificat. A făcut asta oriunde: în închisoare, pe stradă, în case particulare sau în cafenea. Generos şi optimist, rîzînd în hohote cu poftă, Petre Ţuţea, care începuse un tratat de antropologie, iubea cu adevărat omul. Tratatul proiectat l-a scris prin însăşi existenţa sa.

Cu Ţuţea s-a încheiat un mileniu şi tot cu el s-a deschis un altul.

Oare cum s-ar putea defini, pe scurt, o asemenea personalitate greu încadrabilă într-o anume categorie? Cine este, de fapt, Petre Ţuţea? Ar fi putut, în stilul său caracteristic, să afirme despre sine: «Pînă şi un prost vede că sînt inconfundabil», scria undeva Gabriel Liiceanu, cel care, de bună seamă, prin tot ceea ce a întreprins de-a lungul ultimilor ani, ni l-a (re)dat pe Ţuţea la adevărata sa dimensiune. Un posibil răspuns.

Într-adevăr, Petre Ţuţea, cel care l-a numit într-un mod atît de fericit pe Eminescu, Românul absolut, a fost cineva inconfundabil...

Note
* Scrisoare a lui Emil Cioran către Bucur Ţincu (apud. Petre Ţuţea, „Între Dumnezeu şi neamul meu”, Fundaţia Anastasia, ed. Arta Grafică, ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Bucureşti, 1992)
** Petre Ţuţea s-a născut la 6 octombrie 1902, în Botenii Muscelului şi a murit în ziua de 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana” din Bucureşti. Este înmormîntat în cimitirul comunei natale argeșene, Boteni.
*** În studiul „Despărţirea de Ţuţea ” din volumul „Luciditate şi nostalgie” (Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1999)

Memento

Gordon Matthew Thomas Sumner a.k.a. Sting, 73!

„Copiii mei îmi spun Sting, mama mea îmi spune Sting, 

dar cine este acest personaj Gordon?”

Alessandra Ferri & Sting

Poezie mută, pictura…

Portretul ecvestru al domnișoarei Croizette
(1873)
Charles Auguste Émile Durand
(Carolus-Duran)
(1837-1917)

Poemoteca

Cădere

Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele

celor trei Graţii

luaţi-l, legaţi-l

lumea mea se rostogoleşte peste mine

cel ce-o păzeam de ani, de albine

inima mea e un măr căzut în Grădină

cine-i de vină, cine-i de vină

trupul meu e un sâmbure mai mare decât fructul,

decât inima mea

mâncat dinlăuntru

Ion Stratan

(1 oct. 1955 -19 oct. 2005)

Finalul capitolului Doi al poemului Pentameronul
din volumul Aer cu diamante (Litera, 1982),
 închipuit în piatră de graficianul Ion Barbu

N.B. Cineva mi-a mărturisit, odată, că ceea ce-i plăcea la Nino, era tocmai faptul că el scria despre viață și despre moarte... Mi-am permis să-i spun că eu nu cred în ruptul capului că el scria despre, ci chiar pe viață și pe moarte...

Pentru că, în ultimă instanță, poezia lui chiar asta a fost și este: o luptă pe viață și pe moarte cu el însuși, folosind cea mai redutabilă armă cu putință: CUVÎNTUL...

Pentru că Nino a scris folosindu-se de o tehnică, pe care extrem de puțini o posedă, numită de prietenul său Nichita Stănescu, hemografie.

Adică scrierea cu tine însuți...