Raftul cărților

28.

„Gaura curului. O putem numi și altfel, de pildă ca Guillaume Apollinaire: a noua poartă a trupului. Poemul lui despre cele nouă porți ale trupului feminin există în două variante: prima, pe care i-a transmis-o iubitei sale Lou într-o scrisoare scrisă în tranșee pe 11 mai 1915, a doua, trimisă altei iubite, Madelaine, pe 21 septembrie, același an. Poemele, frumoase amîndouă, sînt diferite ca imaginație, dar au o compoziție identică: fiecare strofă e consacrată unei părți din trupul iubitei: un ochi, celălalt ochi, o ureche, cealaltă ureche, nara dreaptă, nara stîngă, gura, apoi (în poemul pentru Lou) «poarta crupei tale» și, în sfîrșit, poarta a noua, vulva. Totuși, în al doilea poem, cel scris pentru Madelaine, la sfîrșit se produce o schimbare stranie. Vulva retrogradează pe locul opt, iar gaura curului devine a noua poartă, deschisă «între doi munți ca două perle»: «cea mai misterioasă dintre toate», poarta «farmecelor despre care nu cutezăm a vorbi», «poarta supremă».
Mă gîndesc la cele patru luni și zece zile care separă poemele, luni pe care Apollinaire le-a petrecut în tranșee, cufundat în intense vise erotice care l-au dus la această schimbare de perspectivă, la această revelație: punctul miraculos în care se concentrează energia nucleară a nudității este gaura curului. Vulva este importantă, desigur (cine ar îndrăzni să nege?), dar importantă la modul oficial, ca loc înregistrat, clasat, controlat, comentat, examinat, experimentat, supravegheat, cîntat, celebrat. Vulva: răscruce zgomotoasă, club de bîrfe al umanității, tunel prin care trec generațiile. Doar naivii cred că intimitatea acestui loc, cel mai public dintre toate. Unicul loc cu adevărat intim este gaura curului, poarta supremă; supremă, căci este cea mai misterioasă, cea mai secretă.
Pentru a dobîndi această înțelepciune, Apollinaire a petrecut patru luni sub un cer sfîșiat de obuze; Vincent a căpătat-o în răstimpul unei singure plimbări cu Julie, pe care clarul de lună o făcuse diafană.”

Milan Kundera

(Lentoarea, Humanitas, 2004)

Când, în 1968, tancurile sovietice spulberau „Primăvara de la Praga”, MILAN KUNDERA (1929–2023) era deja un scriitor cunoscut: publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, Gluma, şi nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fuseseră tipărite în ultimul an în peste 150 000 de exemplare. Atâta şi ar fi fost de-ajuns pentru ca noile autorități cehe să-l excludă de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film şi să-i elimine cărţile din toate bibliotecile Cehoslovaciei. Şi cum să fi acceptat un regim împietrit în stalinismul deceniului şase pe acela care fusese nu doar un participant activ la efervescenţa mişcării pragheze, dar mai şi declarase – şi ilustrase în cărţile sale – că tocmai stalinismul l-a învăţat virtutea izbăvitoare a râsului? Iată de ce următorul roman, Viaţa e în altă parte, i-a apărut in 1973 în Franţa, iar doi ani mai târziu autorul însuşi se stabilea aici, devenind în scurt timp un scriitor de faimă internaţională, tradus în toate limbile importante ale lumii.
Opere scrise în cehă: Gluma, roman; Iubiri caraghioase, nuvele; Viaţa e în altă parte, roman; Valsul de adio, roman; Cartea râsului şi a uitării, roman; Insuportabila uşurătate a fiinţei, roman; Nemurirea, roman
Opere scrise în franceză: Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot, teatru; Arta romanului, eseu; Testamente trădate, eseu; Lentoarea, roman; Identitatea, roman; Ignoranţa, roman; Cortina, eseu în şapte părţi; O întâlnire, eseu. (sursa: Humanitas)

Lentoarea este primul roman scris de Milan Kundera direct în franceză. El pare a fi un comentariu la un adagiu al lui Cioran: Orice ideologie este o cruciadă împotriva umorului.