Pe 21 septembrie Leonard Cohen (1934-2016) ar fi împlinit 90 de ani.
„Era o piesă, Dancing to the end of love, o piesă superbă, și am început să plâng. Atâta bogăție de sunete într-o singură piesă mă copleșea. Corpul meu nu mai putea primi atâta informație auditivă – sau cum s-o numesc . Erau lacrimi diferite de cele după arsură. Întotdeauna am crezut că există în natură un număr infinit de sunete. Că ele plutesc undeva și un muzician nu trebuie decât să le descopere. Ca și cum cineva i-ar sufla un ritm, o melodie. Am crezut mult timp că stocul acela de sunete s-a epuizat.
Apoi am auzit Leonard Cohen.”*
Sorin Stoica
(1978–2006)
* Din 18. Leonard Cohen, în volumul «O limbă comună», Polirom, 2005
N.B. Scriam cu ceva timp în urmă că dintotdeauna mi-au plăcut poeții care-și recită / și-au recitat puțin mai altfel, dar extrem de personal, versurile... Între marii poeți, printre alții, care s-au folosit de muzică pentru a-și spune versurile, pentru mine, se prenumără și unii precum Bob Dylan, Leonard Cohen ori mult mai junele Asaf Avidan (n. 1980)...
Sau poate cum a fost mult mai puțin cunoscutul Gil Scott-Heron (1949-2011)...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu