Raftul cărților

„Pe cine ai vizita dacă ai putea călători în timp?”

Undeva, în subsolul unei clădiri aflate într-un cartier tihnit și discret din Tokyo, se află o cafenea liliputană primitoare, în care se servește o cafea făcută cu mare artă. 

Dacă vizitatorul locantei se așează pe un anumit scaun, se poate întoarce în timp, la un moment dat. Condiția este însă să bea cafeaua pînă nu se răcește, altfel nu se mai poate întoarce în prezent, rămînînd blocat în între două dimensiuni temporale. Iar orice ar face în cele cîteva minute de călătorie temporală, prezentul nu poate fi schimbat, doar viitorul. 

Prin cafenea, printre alții, vor trece bărbatul care vrea să-și întâlnească prietenul mort în urmă cu douăzeci și doi de ani sau tânărul care face călătoria din trecut în viitor, doar ca să aibă garanția că aceia pe care îi va lăsa în urmă, vor cunoaște fericirea.

„Cafeneaua de la subsolul clădirii în care își dăduseră întâlnire nu avea ferestre. Șase lustre cu abajur atârnate de tavan și o lampă prinsă pe peretele de lângă intrare luminau cafeneaua într‑o nuanță retro, de sepia. Dacă nu aveai ceas, nu știai dacă afară era zi sau noapte. Trei orolo­gii vechi tronau pe un perete, dar limbile de pe cadrane arătau trei ore diferite. Clienții care tre­ceau pentru prima oară pragul cafenelei nu știau dacă poziția acelor fusese intenționat schimbată sau dacă orologiile pur și simplu erau stricate. Nedumeriți, nu le rămânea decât să‑și verifice propriile ceasuri. Nici bărbatul nu făcu excepție de la regulă: în timp ce se uita la ceasul de la mână, se scărpină deasupra sprâncenei drepte, țuguindu‑și ușor buza de jos. (...)
Bărbatul se uită din nou la ceasul de la mână. De îndată ce calculă cât timp mai avea până la ora îmbarcării în avion, începu să se scarpine nervos deasupra sprâncenei drepte: trebuia să plece din cafenea cât mai repede cu putință. Văzându‑l atât de preocupat doar de propriul său timp, femeia se înfurie, izbind cu putere ceașca pe farfurioară.
Zdrăngănitul puternic al celor două îl făcu pe bărbat să tresară. Degetele care până atunci îl scărpinaseră deasupra sprâncenei drepte începură să‑i treacă agitate prin păr. Trase scurt dar adânc aer în piept și se lăsă ușor pe scaunul din fața fe­meii. Când ochii li se întâlniră, brusc, chipul tine­rei se însenină. Surprinsă de schimbare, femeia își lăsă timidă ochii în jos, privindu‑și degetele îm­preunate pe genunchi. Cel care până mai adinea­ori fusese atât de preocupat doar de timpul său, nu o mai așteptă să‑și ridice privirea și începu să vorbească.” 

Toshikazu Kawaguchi*  

(Pînă nu se răcește cafeaua, Litera, 2021)

* Toshikazu Kawaguchi (n. 1971, Osaka, Japonia). A fost producător, regizor şi scenarist pentru grupul de teatru Sonic Snail. Romanul său de debut, Până nu se răceşte cafeaua (2015), este o adaptare a piesei de teatru omonime, care a câştigat Marele Premiu la ediţia a zecea a Festivalului de Dramă Suginami. Cartea s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare, ulterior fiind ecranizată, cu scenariul scris de autor. Pelicula purtînd titlul Café Funiculi Funicula (Kohi ga Samenai Uchi Ni, în regia lui Ayuko Tsukahara) a avut premiera în anul 2018. Editura Litera anunță, la sfîrșitul acestei luni, prezența autorului la București, unde el va participa la lansarea ultimului său volum Înainte să ne luăm rămas bun (cel de-al patrulea din tetralogia care cuprinde Pînă nu se răcește cafeaua, Povești din cafenea, Pînă nu se șterg amintirile), apărut, ca și celelalte, la editura Litera.