Memento

Amedeo Clemente Modigliani*

„Amedeo a intrat ucenic la Brâncuși, dar nu a putut fi convertit la un echilibru sufletesc, la seninătatea (...) înțelepților stoici ai Gorjului. (...) Amedeo avea 23 de ani, Brâncuși cu 10 mai mulți. El i-a propus lui Brâncuși să îl ia ca ucenic plătitor. (...) A cîntat muzică gregoriană și la orgia organizată de mefistofelicul Amedeo Modigliani, ucenicul său vrăjitor, care i-a adus în atelierul său hașiș, două tîrfe și clondire cu liqueur dulce pentru o noapte valpurgică. (...) Brâncuși încerca să subjuge apetiturile lui Modigliani.”

„Brâncuși: Nu mergi prea departe cu drogurile? Te vei distruge. Vino cu mine în pustietate. Doar pentru o lună de zile, ca să avem numai nisip, cer şi sculptură în faţa ochilor.
Modigliani: O lună de zile în deşert, fără femei și fără de femei? Spune-mi, Constantine, tu iubeşti viaţa?
Brâncuși: Sigur că o iubesc. Viaţa este ca banul. Trebuie să ştii cum să-l risipeşti sau, mai exact, cum să-l utilizezi.”

Brâncuși
(portret de Modigliani, 1909)

„Nu pot să termin portretul tău. Nu pot să te fixez și să te definesc. Ești viclean ca o vulpe. Dar nu te pot picta ca pe o vulpe, fiindcă ai o inimă bună, de țăran. Nu te pot picta ca pe un om de știință, deși ești detașat ca orice savant. Ești un bucătar excelent. N-am mîncat nicăieri o friptură de berbec mai bună decît la tine. Cum o să te pictez ca bucătar? Te văd că postești zile întregi pînă la înfometare pentru a atinge stadiul iluminării. Dar cum să te pictez ca sfînt? Cînd îți licăre ochii de fiecare dată cînd aduc tîrfe pe aici? Tu ai în figura ta fațețe atît de felurite încît nu pot desena fizionomia esențială. Spune-mi ce fațetă preferi? În jurul tău este mai mult mister decât în jurul lui Rousseau-Vameșul”. ** (Amedeo Modigliani către Brâncuși)

Brâncuși
 (portret în creion de Modgliani)

„La începutul anului 1906, Modigliani sosea la Paris, unde Brâncuși descinsese cu doi ani în urmă. Cei doi artiști se întîlneau la cafeneaua La Rotonde, din Montparnasse, frecventată pe atunci de o pleiadă de scriitori și artiști, printre care se numărau Max Jacob, André Salmon, Picasso, Derain, Soutine, Blaise Cendrars etc. Era o epocă de mare efervescență artistică, o vreme în care – după cum spunea Jean Cocteau – capodoperele se vindeau cu cinci franci și se deschideau drumuri noi pentru arta modernă. 

Modgliani (primul din stînga), Picasso & André Salmon 

în fața Café de la Rotonde din Montparnasse, Paris.

(Fotografie de Jean Cocteau, 12 august 1916)

Brâncuși, care își avea atelierul situat în 54, Rue du Montparnasse, ajunsese la formularea unei estetici proprii, cautînd să surprindă esența lucrurilor în forme cît mai pure. Modigliani, care locuia în 14, Cité Falguière, îl vizita adeseori pe Brâncuși, al cărui discipol avea să devină. Modigliani a învățat să sculpteze în atelierul lui Brâncuși, folosind materialele pe care acesta i le punea la dispoziție. Din aceasta epocă datează un portret în creion al lui Brâncuși, executat de Modigliani pe două plicuri despăturite și apoi colate, portret pe care artistul român l-a dăruit în 1939 lui Eileen Lane***. Modigliani nu numai că a deprins de la Brâncuși arta de a ciopli în lemn și piatră figuri stilizate la extrem, dar a extins tehnica sculpturală și în pictură, așa cum rezultă din studierea pînzelor sale prin fotografii făcute cu lumini diferite: infraroșie, ultravioletă, lumină tangențială și radiografii. De la sculptor, el împrumută modelul artistic, corpul și chipul omenesc, pentru care nutrește o pasiune aproape patologică, cît și metoda de prelucrare a pastei dense pe care o întrebuintează, tușele lui de pensulă fiind asemănătoare loviturilor daltei în piatră. Utilizând tehnică sculpturală în pictură, Modigliani obține niște imagini stilizate, cu liniile precise și pure, după modelul brâncușian de epurare a formei, care conduce la surprinderea esențelor.”****

* Astăzi se împlinesc 139 de ani de la nașterea artistului italian...
** Fragmente din volumul Petre Pandrea – «Brâncuși, amintiri și exegeze», ed. Meridiane, București, 1976

*** Eileen Lane, o americancă de origine irlandeză, cu 20 de ani mai tînără decît Brâncuși, este un alt model care i-a devenit acestuia muză și iubită, în 1922. În toamna aceluiași an, Brâncuşi şi Eileen au petrecut o vacanţă în România. În urma acestei povești de dragoste, sculptorul a realizat lucrarea «Eileen Lane».
**** George Ciorănescu – Amedeo Modigliani și Constantin Brâncuși (fragment dintr-un articol apărut în revista «Cultura», nr. 295/2010)

Întîlnirile titanilor

Roger Moore (1927-2017), Sean Connery (1930-2020), Michael Caine (n.1933), Kevin Costner (n. 1955) & Micheline Roquebrune*, la o gală omagială BAFTA (7 octombrie 1990), dedicată lui Sean Connery.

* Micheline Roquebrune, pictoriță, a fost timp de 45 de ani (între 1975 și 2020) soția lui Sean Connery, pînă la moartea marelui actor...

Muzicoteca

Paolo Nutini

Don't Let Me Down

Filmoteca de dinamită

The Bucket List...

Un alt film pe care-l revăd (de mai bine de 15 ani) de fiecare dată cu o plăcere sporită este comedia neagră Ultimile dorințe, așa cum a fost el tradus la noi, deși eu l-aș fi botezat cu totul altfel: Chestii de rezolvat în viața asta...
Pe Carter Chambers (Morgan Freeman), un inginer mecanic și Edward Cole (Jack Nicholson), un milionar excentric, îi unește aceeași soartă funestă: amîndoi sînt bolnavi de cancer în fază terminală (mai au de trăit șase luni, maximum un an) și sînt vecini de pat într-o rezervă a unei mari clinici medicale care-i aparține miliardarului. Și, lucru foarte important, nu știu mai nimic unul despre altul. Dar vor afla curînd... 

La un moment dat, Carter ia un petec de hîrtie  pe care așterne tot ce-ar vrea să i se întîmple înainte de a muri, amintindu-și cum cu mulți ani în urmă, în facultate fiind, profesorul de filozofie le dăduse studenților drept temă, alcătuirea unui opis care să cuprindă lucruri pe care ei ar vrea să le facă/vadă înainte de a-și da duhul. Majoritatea lucrurilor trecute pe listă i se par utopice, iar altele de-a dreptul neserioase, mai ales acum, după cei 46 de ani de serviciu ca mecanic auto, în care tot visase la ele, reparînd mașinile altora.

Miliardarului Cole nu-i trecuseră prin cap niciodată astfel de fantezii, ci doar noiane de cifre reprezentînd bani, mulți bani, cu care-și clădise uriașa-i avere, neavînd timp să se gîndească la ce și-ar fi dorit cu adevărat în viață în afara prosperității afacerilor sale. Însă apropierea vertiginoasă de finalul existenței fiecăruia, îi trezește brusc la realitate și-i aduce, pe fiecare în felul lui, în fața bilanțurilor propriilor vieți. Bucurii, necazuri, împliniri, dezamăgiri, satisfacții, nedumeriri pe care și le-au mărturisit pe paturile de suferință, acum cînd timpul le permitea, mici crîmpeie din viața lor, care au avut darul să-i împrietenească rapid și definitiv. Au ajuns astfel la concluzia că a sosit momentul să se împace cu ei înșiși, să se cunoască mai bine, pe de o parte iar pe de alta să facă măcar o parte dintre lucrurile pe care și le-au dorit în viață dar pe care, din varii pricini, nu le-au putut înfăptui.

Așa că, fără să stea prea mult pe gînduri și ignorînd sfaturile medicilor curanți, cei doi își iau lumea în cap și pleacă în ceea ce s-ar putea numi prima și cea mai importantă aventură a vieții lor. Prin aer, pe uscat și pe apă, călătoresc pe planeta Pămînt și vizitează locuri de poveste: Taj Mahal, Hymalaia, parcul tanzanian Serengeti, Coasta de Azur, Tibetul, piramidele egiptene ori Hong Kong-ul... Se ghiftuiesc cu tot felul de sofisticăreli și ciudățenii culinare în restaurante luxoase sau în spelunci ordinare, se plimbă cu rable dar și cu mașini de lux ori cu mici avioane din care sar cu parașuta, bifînd, rînd pe rînd, punctele trecute pe lista lor de dorințe.

Bref, primind răspunsuri la întrebările dificile ale vieților lor, dumirindu-se pe ultima sută, cum se spune, de rostul lor pe lumea aceasta, împăcîndu-se cu ei înșiși și cu toți cei din jurul lor... Și apoi murind liniștiți... 

După ce am văzut prima oară acest film, am realizat cum nu se poate mai clar că, de ani buni, o astfel de listă (dar în stare latentă, dacă pot spune așa) exista și-n mintea mea și în care, nu foarte des, mai adaugam dar mai ales ștergeam dorințe... Șterg și acum, pentru că unele dintre ele mi s-au împlinit iar pe altele mi le cenzurez drastic, ca fiind greu sau imposibil de realizat. Dar mai și adaug, nu în ritmul în care șterg, pentru că felul meu de-a fi, firea mea, nu mi-a dat voie să fiu prea permisiv cu dorințele mele. Ceea ce nu înseamnă că n-aș visa la ele...

Linii moi

„Omul cel mai bogat este cel care are plăceri ieftine.”

Henry David Thoreau

(1817-1862)

(fotografii de © B.-L. S.)

Cimitirul cărților uitate (III)

Paul Scarron*

(4.VII. 1610–6.X.1660)

Moto:

„Amorul, care-i face pe tineri să cuteze orice și pe bătrîni să uite de tot, care a fost pricina războiului troian și a atîtor altora pe care nu vreau să mă strădui să mi le amintesc, pofti atunci să arate, în orașul Mans, că nu e mai puțin de temut într-un prăpădit de han decît oriunde aiurea.”

„Domnișoara Angelica m-a cunoscut numaidecît și mi-a mărturisit mai pe urmă că nu s-a îndoit nici o clipă că patima mea e foarte fierbinte, de vreme ce am lăsat totul baltă ca s-o urmez. A fost destul de mărinimoasă ca să încerce să mă facă să-mi bag în cap mințile pe care vedea bine că le-am pierdut.

M-a făcut să rabd un șir de asprimi, care l-ar fi răcit pe unul mai puțin îndrăgostit decît mine. Pînă la urmă, tot iubind-o, am adus-o să mă iubească și ea pe cît o iubeam. (...)

N-am să pierd vremea spunîndu-ți încă o dată tot ce au putut să-și spună de cîte ori au fost împreună doi tineri ce se iubesc. O știi destul de bine prin însuți domnia-ta. Îți voi spune numai că domnișoara Caverna, căzînd la învoială că trebuie să fie o înțelegere între noi doi, sau mai bine zis nemaiîndoindu-se că e, a oprit-o pe fata ei să mai vorbească cu mine; că fata ei n-a ascultat-o și că, prinzînd-o că-mi scrie, s-a purtat cu ea atît de crunt, și față de toată lumea și între patru ochi, încît de atunci nu mi-a mai fost greu de loc s-o hotărăsc să mă lase s-o răpesc. Nu mi-e teamă să-ți mărturisesc, fiindcă te știu mărinimos cum nu se mai poate, și îndrăgostit cel puțin cît mine.” 

(p. 176)

„Un film tehnicolor, pe ecran panoramic, în două sau mai multe serii, cuprinzînd bătălii, răpiri, urmăriri și dueluri, și condimentat din belșug cu truculente secvențe bufe, iată ce poate găsi în paginile acestui volum cititorul zilelor noastre, care a văzut, desigur, și Tom Jones, Cocoșatul, Căpitanul Fracasse sau Cavalerul Pardaillan; scenariștii acestora au transpus în cea mai contemporană modalitate de exprimare un material artistic pe care la rîndul lor Fielding, Paul Féval, Th. Gautier sau M. Zévaco l-au preluat și l-au prelucrat, fie de-a dreptul din istorie, fie din legendele brodate pe ghergheful ei, și alcătuind, la timpul lor, genul artistic cel mai gustat de contemporani: romanul, căruia ei îi ziceau «eroic» sau «comic», și căruia noi, azi, i-am zice «de aventuri».

Radu Albala

(Paul Scarron și «romanțul comic»)

Schiță de autoportret

„Zic unii că sînt olog; alții că n-am pulpe deloc și că lumea mă pune pe masă, într-un toc, de unde trăncănesc ca o moară stricată. Alții, că pălăria mi-e legată de o funie și că, cu ajutorul unui scripete, mi-o salt și mi-o cobor ca să-i salut pe cei care vin să mă vadă (...).
Am treizeci și opt de ani și ceva. Dacă apuc patruzeci, am să mai adaug multe suferințe la cîte am îndurat pînă acum, de vreo opt sau nouă ani încoace. Eram destul de bine făcut, deși cam scund. Boala m-a mai scurtat cu un picior bun. Capul mi-e cam mare față de trup. Chipul mi-e destul de grăsuț, pentru cît sînt de costeliv; părul, destul e des ca să n-am nevoie de perucă, și cu destule fire albe, în ciuda proverbului. Am vederea destul de bună, deși ochii mi-s cam umflați; sînt albaștri; unul e mai înfundat, în partea în care-mi aplec capul. Nasul mi-e destul de zdravăn. Dinții, odinioară perle pătrate, au căpăta culoarea lemnului și vor lua curînd culoarea ardeziei. Am pierdut unul și jumătate pe stînga și doi și jumătate pe dreapta, iar doi sînt puțin ciupiți. Picioarele îmi alcătuiau cu pulpele întîi un unghi obtuz, apoi unul drept și, în sfîrșit, unul ascuțit. Cu trunchiul, pulpele alcătuiesc încă un unghi ascuțit și, așa cu capul căzut în piept, semăn destul de bine cu un Z. Brațele s-au scurtat, precum picioarele și degetele. Într-un cuvînt, sînt, pe scurt, toată mizeria umană.”*

* Scarron, Au lecteur qui ne mʼa jamais vu 

(Cititorului care nu m-a văzut niciodată),

 fragment din prefața la Romanțul comic

(Le roman comique, Paris, 1880).

* Secretar al Episcopului de Mans, afectat de paralizie din 1638, scriitorul este unanim considerat părintele curentului burlesc în poezie (Le Virgil travesti, 1648-1652). Compune satire și scrie piese după modelele teatrului spaniol (Jodelet sau valetul devenit stăpîn, 1645 ; Domʼ Japhet din Armenia, 1653 ; Școlarul din Salamanca, 1655). După volumul Noutăți tragi-comice (1651– 1657), care-l va inspira pe Molière, se dedică unei suite de texte satirice campestre reunite în volumul Romanțul comic (1651–1657), pe care însă nu mai apucă să-l ducă la bun sfîrșit. 

În limba română, acest ultim volum a apărut prima oară în anul 1967, la EPLU, tradus, prefațat și adnotat de Radu Albala.

Goange

Memento

Happy 80th birthday Robbie Robertson!

În foto, de la stînga: Jaime Royal „Robbie” Robertson (musician canadian, compozitor, vocalist, actor, scriitor și chitarist, co-fondator al celebrei „The Band”, care între 1965 și 1967 a fost grupul de acompaniament al lui Bob Dylan), Michael McClure (poet, dramaturg, compozitor), Bob Dylan (poet, muzician) & Irwin Allen Ginsberg (poet)

(San Francisco, decembrie, 1965)

Forever Young

Bob Dylan & The Band

*

The Weight

Eric Clapton & The Band

Bibliofilia

„Citesc pentru a nu îmbătrîni.”

Frédéric Beigbeder

Paraponuʼ zilii

 „(...) îmi vine să adresez poporului de la Răsărit un apel patetic, poate prezumțios în retorica lui, dar capabil, sper, să facă loc identității reale, durabile, a «sufletului rus»: Lăsați-ne să vă admirăm! Lăsați-ne să ne tratăm singurătatea cu textele lui Berdiaev, Soloviov, Șestov și Florenski, lăsați-ne să cădem pe gînduri cu Dostoievski, să înțelegem lumea împreună cu Tolstoi, să ne lăsăm copleșiți (ca Eminescu) de versurile lui Pușkin, de muzica lui Ceaikovski, a lui Mussorgski, a lui Rahmaninov, de verva înnoitoare a picturii lui Kandinski, de unicul iconar Rubliov, de Cehov și Turgheniev, de Soljenițîn și de Bukovski, de Eisenstein, Tarkovski și Bodnarciuk, de baletul rus și de toate isprăvile creatoare ale celor care s-au impus lumii prin înzestrare și generozitate, nu prin țîfnă și joc (trucat) al mușchilor.”

Andrei Pleșu

(Abisul rus  în «Dilema veche», nr. 1003 / 2003)

Muzicoteca

Florence

+

The Machine

Stand by me