Texte cu elice

 Amintiri în tăcerea unei fotografii...

O fotografie aparţinînd fotografului rus de origine evreiască, Yevgheni Khaldei, devenit celebru după realizarea acestui instantaneu, a făcut epocă. În 1945 el a făcut cea mai cunoscută fotografie a sa şi una dintre celebrele imagini ale celui de-al Doilea Război Mondial, în care se poate observa cum un soldat sovietic pune drapelul Uniunii Sovietice pe acoperişul clădirii Reichstag-ului, în Berlin. 

Khaldei văzuse o altă fotografie-simbol (făcută în februarie 1945, aparţinînd fotografului militar american Joseph Rosenthal, „Rising The Flag On Iwo Jima”, reprezentînd un grup de militari americani ridicînd steagul în timpul bătăliei de pe insula japoneză Iwo Jima, pentru care autorul ei a primit Premiul „Pulitzer”), dorindu-şi cu ardoare să facă şi el una asemănătoare, în Berlin. 

Aşa cum însuşi avea să povestească mult mai tîrziu, drapelul sovietic fusese instalat prima oară pe clădirea Reichstag-ului în 30 aprilie 1945 de soldatul Mihail Minin, dar naziştii recuceriseră clădirea şi au dat jos steagul. Însă Armata Roşie va recuceri clădirea şi, în 2 mai, Khaldei reface scena, de aceasta data personaje fiind soldatul georgian Meliton Kantaria (tătucul Stalin fiind tot georgian!) şi cu rusul Mihail Iegorov, care-l secondează. Însă pentru că nu a avut un drapel al URSS la îndemînă, a fost nevoit să dea o fugă cu avionul la Moscova, de unde a cumpărat o pînză roşie din care se făceau feţele de masă pentru şedinţele de partid, pe care un croitor a cusut secera, ciocanul şi steaua. Însă pentru că soldatul rus avea două ceasuri la mînă (cu siguranţă furate!) fotografia a suferit modificări sucesive. Prima a fost făcută de însuşi autorul ei, care a „şters” unul din ceasurile de la mîinile lui Iegorov (!), ea fiind publicată abia în 13 mai 1945, în paginile revistei „Ogonjok”. Fotografia a fost apoi din nou modificată, adaugîndu-i-se fum în fundal, pentru a-i spori dramatismul iar într-o altă variantă a fost colorată integral, steagul fiind înlocuit cu un altul roşu, ale cărui falduri fluturau mult mai triumfal! De-a lungul timpului au fost publicate, în lumea întreagă, mai multe variante ale imaginii care, astfel, a devenit o fotografie cult a victorioasei Armate Roşii. Şi-n manualele mele de istorie din anii de şcoală, fotografia (în varianta colorată şi cu soldatul Iegorov cu un singur ceas, evident!) era nelipsită.

Îmi amintesc cum demult, bunicii mei îmi povesteau, printre alte întîmplări aiurite (că au fost și d-ăstea duium) din timpul războiului, că au văzut soldaţi ruşi (intraţi în ţară după plecarea nemţilor), care aveau atîrnate la gît şi ceasuri deşteptătoare! Îmi mai spunea bunica cum le făcuse dumneaei într-o zi unor soldaţi sovietici răpănoşi un cazan de ciorbă de fasole dar ăştia, nu se ştie din ce motive, au refuzat vesela şi tacîmurile, folosindu-şi căştile de oţel drept castroane, leorpăind ciorba turnată direct în ele cu linguri de lemn pe care le ţineau cu coada bagată la carîmbul cizmelor, pîinea şi ceapa tăind-o cu baionetele de la arme. După ce-au terminat de mîncat şi-au şters lingurile cu ghemotoace de ziar sau direct pe uniforme, după care şi le-au pus, pe fiecare, la locul lor: căştile pe cap, lingurile la carîmburi, baionetele la puşcoace. Puţeau de-ţi mutau nasul din loc soldaţii eroicei Armate Roşii eliberatoare, marea lor majoritate probabil că nu mai făcuseră o baie de cînd începuse războiul! Bunicul îmi povestea la un moment dat că, fiind evacuat din Ploieşti cu toată familia (de teama bombardamentelor americane asupra oraşului), undeva în apropierea oraşului Vălenii de Munte (în comuna prahoveană Homorîciu, unde se născuse bunica, la vreo 30-40 de kilometri distanţă de Ploieşti), s-a oprit în faţa porţii o caruţă cu cîţiva soldaţi ruşi care aveau aninate de gît, aninate cu niște sîrmuliţe de lanţuri în chip de „coliere”, roţi de ventile, baterii de chiuvete şi „telefoane” de la duşuri. L-au întrebat dacă mai e mult pînă la Berlin iar bunicul, care rupea niţică rusă, le-a zis, foarte serios, că mai au puţin, vreo 10 kilometri, arătîndu-le cu mîna în direcția dealulului din zare!!! Le-a dat apoi două pîini negre şi-o sticlă de ţuică înfundată cu un cocean de porumb. Ruşii au plecat agale, mînînd perechea de boi înjugată la căruţă, plimbînd sticla de la unul la altul, mestecînd dumicații rupți din pîine și cîntînd din toţi bojocii, bucuroşi nevoie mare că, în sfîrşit, vor ajunge în curînd la Berlinul mult visat!

Memento

George Enescu

(19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – 4 mai 1955, Paris, Franța)

„Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani,

devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău.

Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul.”

George Enescu

George Enescu la vârsta de 67 de ani, într-o fotografie realizată de Irving Penn pentru revista Vogue, în anul 1948

Sergiu Celibidache

și

Filarmonica „George Enescu”

Rapsodia Română

(Ateneul Român, 1978)

La centenar

 

Zoe Dumitrescu-Bușulenga

(20 august 1920, București – 5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț)

 

„...Moartea pentru mine înseamnă eliberarea de acest trup.

Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii.

Nădăjduiesc.

Dacă merit.

Asta numai Mântuitorul ştie.”

 „Nu am prejudecaţi de nici un soi, doar felul în care ne putem ucide frumuseţea. «Trupul este cortul lui Dumnezeu», a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit.Cumplit e şi ceea ce s-a întîmplat cu relaţiile dintre femei şi bărbaţi. După părerea mea, aici s-a savîrşit o crimă. Fiorul primei întîlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întîmplă cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sînt bântuiţi de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urît, şi asta e bine. Mîntuitorul este în noi, e lumina necreată, şi noi îl pironim cu fiecare cuvînt al nostru, rău sau murdar.”

Zoe Dumitrescu-Bușulenga

(Maica Benedicta)

CENTENAR

Virgil Ierunca 

(16 august 1920 – 28 septembrie 2006)

„...poate că într-o zi, cînd adevărul își va găsi rostire senină,
nedumeririle vor deveni întrebare.”
Virgil Ierunca
(Paris, 1990) 

Virgil Untaru (pe numele său real) s-a născut în comuna Lădești (județul Vâlcea). A fost poet, critic literar, eseist și publicist, stabilit în Franța, începînd cu anul 1946. 

Licențiat în litere și filozofie al Universității din București (1943). În paralel cu studiile universitare, este redactor la cotidianul „Timpul” și apoi la „Ecoul”. 

Este unul dintre animatorii revistei „Albatros”, suprimată de cenzura antonesciană pentru atitudinea ei democratică. Împreună cu Ion Caraion, a editat revista „Agora” (1946), o publicaţie de cultură internaţională, care a fost suprimată, după primul număr, de cenzura comunistă. 

A fost colaborator al unor periodice prestigioase, care s-au bucurat de o mare popularitate în epocă: „Revista Fundațiilor Regale”, „Vremea” (titular al rubricii „Caiete franceze”), „Fapta”, „Viața Românească”, „Universul literar”, „Kalende”. În decembrie 1946 primește o bursă a guvernului francez. Alege calea exilului, stabilindu-se definitiv în Franța, unde desfășoară o fructuoasă activitate culturală. 

Între anii 1952 și 1975 este redactor cultural în cadrul emisiunilor pentru străinătate ale Radiodifuziunii Franceze („Cronica ideilor”) și redactor politic al emisiunii în limba română. Din 1975 este cercetător la Centrul Național de Cercetare Științifică („Centre National de Recherches Scientifiques”), secția filozofie și colaborator al postului de radio „Europa Liberă”, alături de soția sa, Monica Lovinescu (realizator al unor emisiuni culturale precum „Actualitatea culturală românească” şi „Povestea vorbei”). 

Este redactor la principalele reviste românești ale exilului: „Luceafărul” (sub girul lui Mircea Eliade), „Caiete de Dor”, „România muncitoare”, „Limite”, „Ethos”. Colaborează activ și la alte publicații și reviste românești: „Românul”, „Uniunea Română” (în calitate de secretar de redacţie, Ierunca participînd acerb la denunţarea dictaturii comuniste din România), „America”, „Lumea Liberă”. 

Este prezent cu articole despre cultura românească în diferite dicționare și enciclopedii din Franța și Germania, precum: „Literatura română” în „Encyclopédie de la Pléiade” (Gallimard, Paris, 1957; ed. a II-a, 1968); „Literatura română” în „Histoire générale des littératures” (Quillet, Paris, 1961); „Scriitori români” în „Dictionnaire des Littératures” (Presses Universitaires de France, Paris, 1968); „Literatura română” în „Lexicon der Weltliteratur im 20 Jahrhundert” (Freiburg, Basel, Wien, 1968) și „Scriitori și pictori români” în „Dictionnaire du surréalisme et ses environs” (Office du Livre, Fribourg, 1982). 

A fost ales membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România, care i-a acordat, în 1991, „Marele Premiu pentru Opera Omnia”. A colaborat statornic la revistele „România literară”' (unde, din 1996, a deținut, împreună cu Monica Lovinescu, rubrica „Diagonale”), „Familia”, „Vatra”, „Viaţa Românească”, „Echinox”, „Apostrof”, „Contrapunct”, „Orizont”, „22'', „Jurnalul literar” ş.a. 

Pentru activitatea sa democrată şi anticomunistă a fost distins cu medalia „Iuliu Maniu”, iar pentru cea literară cu „Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americane de Artă şi Ştiinţă” (1987). 

A fost căsătorit cu criticul literar Monica Lovinescu (1923–2008). 

În 1999, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca le-a fost conferit „Ordinul Naţional «Steaua României» în grad de Comandor ” pentru „curajul şi tenacitatea cu care nu au încetat să lupte pentru valorile adevărului, culturii şi libertăţii”. 

A încetat din viață la Paris. 

Lucrări importante: 

„Loi, terreur et resistence en Roumanie” (Paris, 1960), „Românește” („Fundația Regală Universitară Carol I”, Paris, 1964 și Editura „Humanitas”, București, 1991 și 2005), „Pitești” (Editura Limite, Madrid, 1981 și, tradus în românește sub titlul „Fenomenul Pitești”, la Editura „Humanitas”, București, 1990 și 1991), „Subiect și predicat” (Editura „Humanitas”, București, 1993), „Dimpotrivă” (Editura „Humanitas”, București, 1994), „Semnul mirarii” (Editura „Humanitas”, 1995), „Trecut-au anii. Fragmente de jurnal, întîmpinări şi accente, scrisori nepierdute” (Editura „Humanitas”, București, 2000) și „Poeme de exil” (Editura „Humanitas”, București, 2001). 

N.B. În 2011, „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc” (IICCMER) a primit documente şi manuscrise din arhiva privată a familiei „Monica Lovinescu–Virgil Ierunca”, donate de „Fundaţia Humanitas Aqua Forte”, urmînd ca acestea să constituie fondul arhivistic „Monica Lovinescu – Virgil Ierunca” în cadrul arhivei exilului românesc deţinute de IICCMER. 

*** 

„Adevărul e că Virgil Ierunca nu a intrat în istoria românilor. Și asta nu pentru că valorile în care a crezut sînt depășite, ci pentru că ele nu au apucat niciodată să devină actuale. Faptul că important este să ai caracter și că e bine să nu prostituezi cuvintele – cam la atît s-a rezumat doctrina lui Ierunca – nu face obiectul nici unei discipline școlare. Și nici scena publică nu pare să se alcătuiască în jurul acestor firave valori. Într-o lume care se mulțumește «să se descurce», maeștrii de etică socială sînt de prost-gust. Virgil Ierunca a fost un astfel de maestru de prost-gust. Nu știu dacă va fi vreodată descoperit. Ar însemna ca România să renască așezată tocmai pe valorile lui. Mă îndoiesc că asta se va întîmpla vreodată.” 

Gabriel LIICEANU 

*** 

„Virgil Ierunca avea o certă vocație de filosof, vocație de care mărturisește nu doar fomidabila bibliotecă pe care a lăsat-o în urmă, ci și curiozitatea cu care, și-n anii săi tîrzii, se ținea la curent cu toate noutățile filosofice. Ar fi putut deveni un excelent cercetător la CNRS, carieră pe care conștient a refuzat-o, în favoarea pasiunii pentru România. A ales să îmbrățișeze o altă carieră, fără recompense profesionale și fără recunoaștere publică în țara de exil, Franța, cariera celui care construiește o instituție fără ziduri, fără statute, fără legislație și nu cu ajutorul autorităților, ci împotriva acestora. Virgil Ierunca a fost un sfînt laic, un tragic al eticii, într-o epocă în care nici tragedia clasică, nici etica nu mai sînt prețuite. Este un miracol că l-am avut.” 

Horia-Roman PATAPIEVICI 

Coperta ediției princeps

„Inventarul crimelor săvîrșite de regimul comunist din România e shakespearian de greu. Două crime însă stau parcă în «sensul istoriei» acestui soi de comunism, două crime care-l califică peste timp: cele făptuite împotriva lui Gheorghe Brătianu și lui Mircea Vulcănescu. Doi boieri ai spiritului, care nu puteau să nu plătească prin însăși existența lor nașterea și facerea unei «democrații populare». Vă închipuiți o istorie comunistă care să tolereze măcar tăcerea înghețată în demnitate și sacrificiu a lui Gheorghe Brătianu? Și cum s-ar mai fi putut rosti cuvintele «gîndire» și «omenie» într-o tiranie care ar fi «uitat» în viață pe un Mircea Vulcănescu? Spectrul crimei împotriva acestor două întruchipări ale unui românism de lumină care au fost Gheorghe Brătianu și Mircea Vulcănescu nu însoțește, oare, pe nici unul dintre istoricii și filozofii trimiși de stăpânire să arate străinătății fața României noi? Nu le piere graiul? Le bate încă inima?”* 

Virgil Ierunca 

(din volumul „Românește”, editura Humanitas, București, 2005) 

Memento

NEAGU DJUVARA 

(18 iulie 1916 – 25 ianuarie 2018)

Sanda Varlaam & Neagu Djuvara

„Nu e bine ca un bărbat să fie prea dornic să-i facă plăcere femeii, pentru că ea devine tiranică în mod instinctiv şi, uneori, ajunge chiar să-l dispreţuiască pe partener. Aşa că, trebuie să păstrezi, ca bărbat, o oarecare măsură. Dar, repet, la modul general, băieţii de pe vremea mea erau foarte atenţi la dorinţele femeii. O respectau, o considerau o floare, nu o coadă de mătură, n-o vedeau ca pe-o persoană căreia să-şi permită să-i comande:«Hai, treci în pat şi gata!»” 
Neagu Djuvara

A fost diplomat, filosof, istoric, jurnalist, memorialist și romancier. 
S-a născut la Bucureşti, într-o familie aristocrată de origine aromână, stabilită aici la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării o serie de personalități marcante. 

Licențiat în istorie la Sorbona (1937) şi doctor în drept la Paris (1940). 

Participă la campania din Basarabia şi Transnistria (iunie–noiembrie 1941, unde este rănit).

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în 23 august 1944, în vederea negocierilor de pace cu URSS. La Stockholm, activează ca secretar de legaţie până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele.

Rămâne în exil, militând, până în 1961, în diverse organizaţii ale diasporei.

În 1961 pleacă în Republica Niger, unde va sta 23 de ani, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, va activa ca profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey.

În 1972, obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei, avându-l îndrumător pe celebrul filosof, sociolog și politolog francez, Raymond Aron.

Din 1984, este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până în 1990, când se întoarce în ţară.

A fost membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.

A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului Național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer iar în 2016, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, i s-a conferit titlul de cetățean de onoare al municipiului București, „în semn de recunoaștere a activității în domeniul culturii și istoriografiei românești”.

A încetat din viață la București.

Cele mai importante lucrări:

„Le droit roumain en matière de nationalité” (teză de doctorat); „Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations” (lucrare premiată de Academia Franceză; în româneşte, „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor”); „Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la première moitié du XIXe siècle” (în româneşte, „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne”); „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”; „Cum s-a născut poporul român”; „Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii”; „De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul”; „Însemnările lui Georges Milesco” (roman); „Amintiri şi poveşti mai deocheate”; „Amintiri din pribegie” (memorii, versiune franceză: Bucarest–Paris–Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil, 1948–1990); „Există istorie adevărată?”; „Thocomerius–Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti; Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914–1991) şi premisele hegemoniei americane. Eseu de istorie-politologie”; „Ce au fost «boierii mari» în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI–XX)”; „Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă”; „Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări”; „O scurtă istorie ilustrată a românilor”.

***

 „(...) Neagu Djuvara este, azi, una dintre cele mai fascinante figuri ale vieții intelectuale din România. «Amintiri din pribegie» este o carte pe care nici cel mai posmogit cititor nu o poate lăsa din mână. Ajunge să o deschidă, și rămâne captiv, hipnotizat de atîtea amintiri și personaje. (...) Această viață de om cum puține au fost nu explică totuși decât în mică măsură interesul extraordinar al memoriilor lui Neagu Djuvara. (...) Scriind într-o admirabilă limbă română, ca și înaintașul său fost bey de Samos, fostul consilier (și «negru», autor de discursuri) din Republica Niger, devine, prin aceste «amintiri», unul dintre cei mai importanți scriitori români. De azi.”

Mircea Iorgulescu

(Revista „22”, XIV [684], 15 aprilie–21 aprilie, 2003)

 ***

„Dintre compatrioți: câteva cinstite obraze și cîteva mai puțin cinstite

Pe Cioran îl cunoșteam dinainte de război, de pe vremea primei sale șederi la Paris. Mă dusei, deci, să-l văd, puțin după sosirea mea la Paris, în cămăruța lui mansardată din Rue Monsieur le Prince. Era înaintea apariției cărții care l-a lansat, „Precis de décomposition”. L-am găsit într-o stare de angoasă care nu era doar metafizică! N-avea nici un mijloc de trai. Cred că de pe atunci și pentru multă vreme încă va fi aproape exclusiv în sarcina femeii care avea să fie tovarășa sa pînă la moarte, Simone Boué, o tânără profesoară de engleză. Ea va asigura cele de trebuință «gospodăriei», ea va fi «publicul lui de încercare» și eventual primul critic, ea îl va iniția la limba engleză, stârnind la el o adevărată pasiune pentru literatura engleză. Cu ea se va muta peste câțiva ani în altă mansardă, însă mai încăpătoare, la nr. 21 din rue de lʼOdeon, într-unul dintre colțurile cele mai vii și mai autentice din vechiul Paris, de unde nu se vor mai mișca. Simone a trăit, aș zice, în umbra lui Cioran, cu o discreție, o modestie, un devotament admirabile. Un an după moartea lui, s-a înecat în Oceanul Atlantic. Întâmplător? 

Asceza intelectuală la care se supunea Cioran pentru a stăpâni perfect franceza clasică îl făcea să-mi interzică să-i vorbesc pe românește, de teamă ca, întorcându-se apoi la masa de lucru, să nu-i vină sub pană în franțuzeasca lui vreun «românism». (...)

Și, deoarece evoc amintirea acestui scriitor pentru care am o nemărginită admirație (îl consider, dintre români, drept cel mai strălucit exemplar al generației sale), aș vrea să răspund aici acelor compatrioți care se simt jigniți în mândria lor națională de acele câteva observații ostentativ biciuitoare despre neamul nostru pe care și le-a îngăduit din când în când. Au francezii o expresie greu de tradus: «du dépit amoureux» – să-i zicem pe românește: ciudă din dragoste. Cioran își iubea țara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioții săi. Niciodată n-a rupt legăturile cu țara și cu trecutul său românesc. Niciodată n-a renegat sau ocultat originile sale, ca atâția alții (...)”

Neagu Djuvara

[„Amintiri din pribegie (1948–1990)”, ediția a II-a revăzută și adăugită, editura Humanitas, București, 2007, pp. 63–65; ]

Bibliophilia

„Poate mă las înșelat de bătrînețe și de teamă, dar presimt că specia umană – unica – e pe cale de a se stinge și că Biblioteca va dăinui: iluminată, solitară, infinită, perfect mobilă, înarmată cu tomuri prețioase, inutilă, incoruptibilă, secretă.” 

Borges 

(„Biblioteca Babel”)

Muzicoteca de dinamită

Another Brick In A Covid World, III

Vera

(Bring the Boys Back Home)

Restitutio

Nichita și eternul feminin

Magdalena Petrescu și Nichita Stănescu (1951)

„Maturitatea impunea muncă, învățătură, acumularea de lucruri pe care le prețuia și… iubire. «Este o disperare a omului», comenta Nichita, «în a căuta motive pentru a trăi fără limite de timp, a visa la nemurire, a fi tânăr, tulburat și neliniștit, fericit și revoltat. Mai presus de toate, iubim cu o siguranță uluitoare, ca și cum existența noastră ar fi veșnică, ca și cum am fi eterni adolescenți». Realitatea, însă, dădea buzna: «Părându-mi rău de adolescență!» – a exclamat Nichita. «Adolescența e-o frânghie de aur / pe care n-o poți tăia, dacă vrei, cu cuțitul / Adolescența e-o frânghie de aur / legând nadirul cu zenitul». După părerea lui, pragmatismul secolului al XX-lea punea accent doar pe existență, atât pentru tineri, cât și pentru bătrâni, de parcă nimeni nu ar mai dori nemurirea. Și, totuși… «Prima iubire nu se uită, are ecoul ei în viața fiecăruia».”*

Emilia Luchian

* Textul integral la adresa: https://biblioteca-judeteana-nicolae-iorga-ph.webnode.ro/nichita-si-eternul-feminin-emilia-luchian/?fbclid=IwAR0RzlS84HisWKaEfknUH59NheSooOgBwmfcHfjpV_d6ICoUCtTauCR3dwc

Filmoteca de dinamită

„Degrevați de veghea responsabilității pedagogice, liberi de exigențele carierei proprii, mai puțin ocupați și mai puțin hărțuiți de orgolii personale, ei savurează dezinteresat farmecul nepoților, cu făcutele și nefăcutele lor, cu răzgîielile lor inocente, cu vitalitatea lor de nedomesticit. Bunicii iubesc mai pur și mai total. Iubirea lor nu vrea să fie modelatoare, ci înțelegătoare. Iubirea lor nu vrea, de fapt, nimic, nu așteaptă nimic. E contemplativă, ludică, aproape extatică. Iar toate aceste stări se revarsă asupra copiilor, ca un dar, ca un nimb nutritiv. De aceea, cei care, asemenea mie, n-au avut norocul unei bune întîlniri, consistente și durabile cu instituția bunicilor riscă o anumită șubrezenie afectivă, o anumită rigiditate interioară, amestec de frustrare, inhibiție și retractilitate. În absența bunicilor, copilăria e mai scurtă, mai monotonă și mai tristă. În asemenea situații, nu poți avea decît o singură speranță: să compensezi ceea ce n-ai avut, asumînd tu însuți condiția de bunic. Si ori de cîte ori mă gîndesc la nepoții mei, la Andrei și mai nou, la Lili Catrina, mă întreb cu oarecare îngrijorare dacă voi fi în stare să fiu bunicul de care au nevoie...”

Andrei Pleșu

(„Absența bunicilor”)

Muzicoteca de dinamită

Another Brick In A Covid World

(I + II)

Poemoteca

Traian Furnea

(14 aprilie 1954 – 3 august 2003)

Juridică*

Da ia spune unde lucrezi

Dumneata la papetărie să trăiți și

Ce vinzi dumneata acolo la papetărie

Eu vînd creioane și gume și cerneală

Caiete și hărți și păpuși să trăiți

Și hărți ziceai și hărți ziceam

Să trăiți și harta patriei

Și harta patriei să trăiți atît

Ne ajunge notează grefier.

Pentru vînzare de țară.

* din volumul „Legitimație de poet”, ed. Albatros, 1982